România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Cărţile româneşti vechi - mărturii permanente ale unităţii noastre culturale

     Alături de multiplele valori perene zămislite de-a lungul vremii, prezenţa cărţii în peisajul cultural încununează eforturile cărturăreşti ale multor generaţii, eforturi materializate în argumente convingătoare privind unitatea de neam şi limbă a românilor.

     Imprimate încă din veacul al XVI-lea în diverse centre tipografice, cărţile neamului au fost părtaşe la marile evenimente istorico-culturale ce au traversat istoria românilor.

     Privită retrospectiv, prin prisma istoriei cărţii, activitatea tipografică românească îşi plasează începuturile în anul 1508, prima tiparniţă fiind înfiinţată de domnul Ţării Româneşti, Radu cel Mare. Tipograful cărţilor de început a fost iermonahul Macarie care va tipări, în preajma scaunului domnesc de la Târgovişte, 3 cărţi: Liturghier (1508), Octoih (1510), şi Evanghelie (1512), tipărituri de cult ce vor încheia activitatea primei tipografii de pe teritoriul românesc.

   A doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost marcată de personalitatea diaconului Coresi, tipograful cărturar, sprijinit în eforturile sale cărturăreşti de domnul Ţării Româneşti, Pătraşcu cel Bun. Timp de peste un sfert de veac, Coresi şi ucenicii săi: diaconul Lorint, Şerban şi Marian diacul vor tipări cărţi în câteva oficine tipografice transilvănene: Braşov, Bălgrad (Alba Iulia), Sebeş, Orăştie.

"Geografia sau scrierea pământului" , Buda, 1814		"Economia românilor", Gheorghe Şincai, Bucureşti, 1886

     Travaliul cărturăresc al tipografilor a înregistrat hiatusuri explicabile pentru contextul socio-politic al vremii. Ele au alternat, însă, cu perioade de efervescenţă culturală şi tipografică ce vor marca apariţia unor notabile lucrări ale literaturii româneşti vechi.

     Din acest "tezaur bibliofil" scos la lumină cu sprijin domnesc sau princiar, spicuim: Pravila, Govora, 1640, Varlaam, Carte românească de învăţătură, Iaşi, 1643 (cu o impresionantă circulaţie în toate provinciile româneşti), Îndreptarea legii, Târgovişte, 1652, Biblia, Bucureşti, 1688.

     O importantă covârşitoare pentru viaţa românilor transilvăneni are, în zorii veacului al XVII-lea, temerarul act al unirii celor trei ţări române sub sceptrul lui Mihai Viteazul. Pe lângă Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei, statornicită aici, la Alba Iulia, de voievodul român, se naşte un important centru cultural românesc, potentat de o activitate tipografică notabilă. Astfel, în generosul interval 1639-1702, în teascul tipografic al Bălgradului vor fi scoase peste 20 de tipărituri, în principal cărţi liturgice, dintre care amintim: "Noul Testament, 1648, "Psaltirea", 1651, "Chiriacodromionul", 1699.

     Spre finele veacului al XVII-lea se întrevede o lărgire a orizontului livresc, a sferei interesului cultural al cititorilor de carte. Astfel, pe lângă cărţile de cult încep să se tipărească şi cărţi cu teme laice, cărţi populare, manuale şcolare, modeste sub aspect numeric, dar valoroase prin semnificaţie. În acest sens amintim: "Floarea darurilor" Snagov, 1700, "Cărare pe scurt spre fapte bune îndreptătoare'' Bălgrad, 1685, "Bucoavna" Bălgrad, 1699, tipăritură ce reprezintă primul abecedar în limba română. Această tipăritură, alături de Chiriacodromionul bălgrădean împlinesc în acest an trei veacuri de la tipărire, moment aniversar cu multiple semnificaţii culturale ce se cuvine a fi punctat şi în prezentul context.

     Această tendinţă de lărgire a orizontului livresc al iubitorilor de carte se va face simţită, în mod firesc şi în veacurile al XVIII-lea şi în al XIX-lea când teascurile tipografice din Râmnic, Bucureşti, Iaşi, Neamt, Blaj, Sibiu, Braşov s.a., vor scoate la lumină o impresionantă producţie de carte pentru români. Alături de aceste tipografii remarcăm activitatea unor oficine tipografice europene ce vor tipări lucrări ale unor cărturari români de talie europeană. Spicuim câteva dintre cele mai reprezentative opere, scoase în centre europene sau româneşti: D. Cantemir, "Istoria Imperiului Otoman", Hamburg, 1745, D. Cantemir, "Descrierea Moldovei", Frankfurt-Leipzig, 1771, Gh. Şincai, "Îndreptare către aritmetică", Blaj, 1785, S. Clain - Gh. Şincai, "Istoria românilor", Buda, 1806, P. Maior, "Istoria pentru începutul românilor în Dachia", Buda, 1812, Moise Fulea, "Bucoavna de normă", Sibiu, 1815, "Esopia", Sibiu, 1816, "Bucoavna", Braşov, 1817, Gheorghe Lazăr, "Înştiinţare despre şcoala de la Sf. Sava", Bucureşti, 1818, Const. Diaconovici-Loga, "Chiemare la tipărirea cărţilor româneşti", Buda, 1821, V. Popp, "Despre ape minerale", Sibiu, 1821, A. Paun, "Cântări de stea" Bucureşti, 1822, s.a.

     Cartea românească va circula în provinciile locuite de români pe căi extrem de diverse. Istoria cărţii a înregistrat, de pilda, fenomenul "daniei" domneşti, pe cel al vânzării-cumpărării pentru o anumită comunitate sătească, prin achiziţie directă de la sursa tipografică sau prin intermediul colportorilor de carte, unii dintre aceştia "specializaţi" în comerţul de carte.

     Aceste aspecte inedite ale unei istorii pe care marele N. Iorga o numea "istoria celor mici", ne sunt reliefate de însemnările manuscrise de pe filele cărţilor româneşti, însemnări ce s-au dovedit a fi o veritabilă cronică miniaturală a evoluţiei mentalităţilor, vizând preocupări livreşti, educative, economice, istorico-geografice.

     Ca o constantă în timp, istoriografia a înregistrat interesul pe care muntenii şi moldovenii l-au manifestat faţă de fraţii lor transilvăneni, interes ce s-a conturat în schimbul de valori culturale.

     Printre mesagerii unor astfel de mesaje interromaneşti s-au numărat alături de domnitori, înalţi prelaţi, tipografi, dascăli, copişti, preoţi, călugări învăţători şi modeşti  locuitori ai unor comunităţi săteşti, iubitori de carte.

     Aceste demersuri livreşti se vor perpetua în timp, finalitatea unora căpătând, uneori, semnificaţii istorico-culturale majore. Invocăm, în acest sens, eforturile lui Badea Cârţan, ţăranul cărturar al cărui travaliu a rămas emblematic în memoria urmaşilor, preocupările sale înscriind o nouă pagină în istoria cărţii.

     Transpare, aşadar, din prezenţa problematică, sentimentul de solidaritate naţională manifestată viu şi de contextul generos al circulaţiei tipăriturile româneşti din cele trei provincii, reliefându-se ca mărturie a unei singure naţiuni, cu o unică limbă şi cultură.

   Prin valoarea lor intrinsecă ele au constituit un element preţios în procesul de cristalizare a limbii literare, în promovarea culturii, la trezirea conştiinţei noastre naţionale.

Doina DREGHICIU