1 Decembrie 1918 înseamnă pentru români izbânda dreptului şi
a dreptăţii, câştigate cu atâtea dureri şi trudă.
Izbucnind în iulie 1914 primul război mondial.
I.C. Brătianu, primul ministru de atunci al României vechi, cel mai
mare bărbat politic pe care l-au dat românii în secolul XX, a avut
sfânta viziune că noi ne putem folosi de teribila conflagraţie
pentru a ne aduna cu toţii la un loc. Şi a angajat ţara în
război de partea puterilor Antantei (Anglia, Franţa, Rusia,
Italia, din 1917 SUA), dar nu oricum, ci condiţionat; după doi
ani de tratative, guvernul unei ţări mici şi nedezvoltate,
dar bogate şi cu un potenţial uman viguros, reuşea să-i
condiţioneze pe cei mari şi puternici să garanteze României,
prin tratat oficial şi solemn, dreptul la reîntregire naţional-statală.
Sfârşitul războiului, în noiembrie 1918, i-a aflat pe români
în tabăra învingătorilor şi astfel a fost posibilă
unica zi de 1 Decembrie. Dar jertfele şi distrugerile plătite de
popor şi tară doar în anii războiului au fost nemaiîntâlnite:
800.000 de oameni din armată şi din populaţia civilă
au fost ucişi de inamic sau au fost seceraţi de foamete, frig
şi epidemii, respectiv 11 la sută din populaţia tării
vechi;(1) teritoriul naţional a fost teatru de război, bogăţiile
noastre, iarăşi, au fost barbar jefuite de nemţi,
austrieci, unguri, bulgari, turci. Li se adaugă pierderile nesfârşite
în vieţi omeneşti şi bunuri materiale, distrugerile mari
suferite de românii din Transilvania şi Bucovina în anii de război.
Însă
ramurile despărţite de trunchi prin vrăjmăşia
vremilor se întorceau acasă, se lipeau de trunchi - Basarabia,
Bucovina, corolarul fiind cea mai bogată, mai întinsă, mai
populată, mai dăruită, dar şi mai vitregită de
soartă - Transilvania.
Lucrările Conferinţei de Pace care a încheiat Marele război,
s-au desfăşurat la Paris - Versailles (în parte şi la
Londra), durând circa doi ani. La ea au luat parte peste 30 de state;
interesul popoarelor lumii faţă de marea reuniune internaţională
era maxim şi se datora faptului că, spre deosebire de conferinţele
de pace precedente, Marile Puteri Aliate din coaliţia Antantei
declaraseră dinainte că vor pune la temelia păcii
"principiile eterne ale echităţii", "garanţia
mutuală a independenţei politice şi integrităţii
teritoriale deopotrivă statelor mari şi mici".
Însă, de la începutul Conferinţei de Pace (ianuarie 1919) cei
Patru Mari - G. Clemenceanu, premierul francez şi preşedintele
Conferinţei, W. Wilson, preşedintele SUA, omul şi ţara
forte, Ll. George, premierul britanic şi Orlando, cel al Italiei, au
uitat de principiile umaniste şi democratice proclamate în timpul războiului
şi au făcut o pace în primul rând în interesul lor, o pace
care va fi imperfectă şi va ocaziona puterilor învinse sau
nemulţumite să treacă în scurt timp la politica de revanşă.
În afară de faptul că au confirmat o realitate peste care nu
se putea trece, dispariţia imperiilor multinaţionale şi
constituirea statelor naţionale independente, Marile Puteri democrate
nu au dat garanţii statelor mici aliate, sau ele au fost fără
substanţă, ceea ce în deceniul 4 le va pune într-un grav
şi iremediabil pericol. În plus, Marile Puteri au încercat
să se amestece copios în treburile interne ale statelor naţionale
nou întregite sau constituite. României i s-a imputat pacea-dictat
separată de la Bucureşti cu Puterile Centrale şi au vrut
s-o declare tară neutră la conferinţă. Mai erau şi
nostalgii - a se citi interese - în rândul unor influente cercuri
financiare, industriale şi politice din statele Antantei care nu
doreau destrămarea Austro-Ungariei.
Astfel că delegaţia României la Conferinţa
de Pace, condusă de I.I.C. Brătianu, ulterior de Alex. Vaida
Voievod (ca prim-ministru şi oameni politici de anvergură) nu
s-a dus la Paris să se risipească în banchete, recepţii
şi strângeri de mâini cu zâmbete protocolare, ci a dus o luptă
dură şi tenace, de durată, pentru ca României să i se
recunoască dreptul şi dreptatea. Înainte de începerea lucrărilor
Conferinţei de Pace (18 ianuarie 1919), când se făceau
preparativele România primea din partea celor mai mari, semnale încurajatoare,
recunoaşteri, aprecieri. Bunăoară, la 6 nov. 1918,
secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, publica mesajul său în
care, între altele, se afirma că "Statele Unite se interesează
de aspiraţiile poporului român, atât ale aceluia din exterior, cât
şi ale aceluia din limitele regatului. Guvernul Statelor Unite
simpatizează profund aceste idei şi nu va neglija de a-şi
exercita influenţa la un moment oportun, astfel ca justele drepturi
politice şi teritoriale ale poporului român să fie obţinute
şi asigurate împotriva oricărei agresiuni străine"(2).
Pe de altă parte, în anumite cercuri din Statele
Aliate şi Asociate apăruseră idei periculoase, care ar fi
putut exercita o anume influenţă la înaltul forum al păcii.
Se afirma, de pildă, că suprimarea Imperiului habsburgic
"civilizator" va avea drept rezultat "balcanizarea Europei
Centrale", adică o stare de haos şi dezordine în toate
sferele de activitate. Pe de altă parte. Ungaria învinsă a reuşit
să încheie o Convenţie de încetare a ostilităţilor
cu generalul Franchet d'Esperey, comandantul forţelor aliate din
sud-estul Europei, la 13 nov. 1918, la Belgrad, prin care rămânea
provizoriu sub ocupaţie ungară întreaga Transilvanie de la vest
de Mureş; se încălca grav Tratatul României cu Antanta din
4/17 august 1916, se mina efortul final al românilor pentru unire.
La 11 ianuarie 1919 I.I. C. Brătianu, a plecat la Paris pentru
conferinţa de Pace, făcând o escală la Belgrad, unde a
avut o discuţie deschisă cu regentul Alexandru în privinţa
graniţei dintre România şi Serbia, insistând pe respectarea întegrală
a tratatului din 1916 în această chestiune, graniţa pe Dunăre
fiind, în concepţia premierului român, "singura frontieră
capabilă de a evita în viitor vreun proces" între cele două
ţări, poziţia sa neputând fi interpretată nicidecum
ca un act inamical. Cu aceeaşi sinceritate Alexandru a expus motivele
pentru care respingea tezele lui Brătianu.(3)
Credem că aici Ionel Brătianu a greşit. Este adevărat,
Aliaţii presaţi de situaţia militară nefavorabilă
în 1916, promiseseră graniţa României cu Serbia pe Dunăre.
Dar prin atacarea Serbiei a început războiul, sârbii ocupaţi
nu au cedat, au luptat cu eroism până la capăt. După război
situaţia era schimbată, era imposibil să pretinzi o graniţă
până la o zvârlitură de piatră de Belgrad. Poate, dacă
Ionel Brătianu nu ar fi fost atât de intransigent, am fi putut câştiga
mai mult din Banat, ar fi rămas mai puţini Români în Serbia.
În chestiunea aceasta, celălalt mare om politic român al timpului,
Take Ionescu, a fost mai pragmatic, s-a înţeles separat cu omul
politic sârb Pasic asupra graniţei comune. Ceea ce a dus la un
conflict între Brătianu şi T. Ionescu, făcând imposibilă
prezenţa amândurora în delegaţia României, şi n-ar fi
fost rău.(4). O urmare neplăcută a fost aceea că, odată
cu înaintarea corpului aliat, venit din Serbia, în Banat au pătruns
şi trupe sârbeşti, ocupând inclusiv Timişoara, nu s-au
purtat frumos cu românii şi nici n-ar mai fi vrut să se retragă.
A fost singurul conflict, însă nu de proporţii, avut cu vecinii
din sudul Dunării; El s-a rezolvat paşnic, prin retragerea din
Banatul românesc.
Aşadar, încă înainte de a ajunge la Paris, delegaţia României
se găsea în faţa unor probleme dificile. Delegaţia României,
din care făceau parte I.I.C. Brătianu, primul ministru şi
şeful delegaţiei, Nicolae Mişu, ambasador la Londra, Victor
Antonescu, ambasador la Paris, Alex. Vaida Voievod, din partea Consiliului
Dirigent al Transilvaniei, generalul C. Coandă, C. Diamandy, fostul
ministru la Petrograd, însoţiţi de experţi în problemele
care interesau România, s-a deplasat la Paris (5).
În momentul începerii Conferinţei, nimeni
nu bănuia că România şi celelalte state mici şi
mijlocii: Regatul sârbo-croato-sloven (Iugoslavia), Grecia, Cehoslovacia,
Polonia, vor avea de întâmpinat dificultăţi impuse chiar de
marii lor aliaţi, în recunoaşterea drepturilor lor istorice,
legitime. Marile Puteri au împărţit statele admise la Conferinţă
în două categorii: "state cu interese generale", acestea
fiind Marile Puteri învingătoare, şi "state cu interese
limitate", adică ţările mici şi mijlocii. Preşedintele
american W. Wilson a încercat să mascheze discriminarea sub
pretextul că efortul militar cel mai mare şi mai eficient a fost
al Marilor Puteri, omiţând însă să adauge că primele
victime ale războiului declanşat de puterile imperialiste
fuseseră tocmai ţările mici, că teritoriile lor
deveniseră teatru de operaţiuni militare şi zone de ocupaţie;
nu lua în consideraţie nici faptul că războiul dus de
aceste state mici, Serbia, România, Belgia s.a era exclusiv un război
de eliberare naţională sau de apărare şi nu de
anexiuni pe seama teritoriilor altora. În acest context (şedinţa
plenară din 31 ianuarie 1919 a Conferinţei),
preşedintele executivului american a încercat să justifice
rolul de judecători al Marilor Puteri faţă de partenerii
lor mai mici, invocând răspunderea ce revenea acestora în aplicarea
şi garantarea tratatelor ce urmau a fi încheiate(6).
"Consiliul şefilor de state", cu denumirea oficială
"Consiliul celor Patru", sau "Cei Patru Mari" (Japonia
participând doar la discutarea problemelor ce o interesau direct) şi
"Consiliul Miniştrilor de Externe" sau "Consiliul
celor Cinci" sau "Cei Cinci Mici" (Franţa, Anglia,
SUA, Italia, Japonia) luau deciziile importante,(7) dar mai ales
"Consiliul celor Patru" (G. Clemenceanu, Li. George, W. Wilson,
Orlando), ale cărui lucrări se desfăşurau în spatele
uşilor capitonate, şi-a însuşit puteri dictatoriale. Delegaţia
României a avut prima confruntare cu "Cei Patru Mari" pe tema
reprezentării sale în şedinţele plenare, unde a fost admisă
doar cu doi delegaţi şi în comisiile sau subcomisiile pe
probleme - 58 la număr - formate din jurişti, istorici, publicişti,
industriaşi, negustori, experţi financiari, ofiţeri. Delegaţia
româna constată cu regret că România - ca şi alte state
mici asociate - nu era reprezentată în mai multe comisii ce urmau să
dezbată chestiuni care o interesau direct. Primul delegat al României,
Ionel Brătianu, a protestat
împotriva neadmiterii României în Comisia pentru instituirea Ligii Naţiunilor;
la 27 ianuarie el se întâlnea cu reprezentanţii altor naţiuni
nemulţumite de competenţa acestei comisii chemate să pună
bazele unei organizaţii internaţionale care să garanteze
pacea şi securitatea popoarelor. Marile Puteri au fost nevoite să
includă în această comisie pe reprezentanţii mai multor
state, printre care şi România.
România a reuşit să fie admisă în următoarele
comisii şi subcomisii:
Comisia pentru Liga Naţiunilor, Responsabilităţile războiului,
Reparaţii, Regi-internaţional al puterilor, al căilor
navigabile şi căilor ferate, Economică, Aeronautică.
Ca şi alte state mici, nu avea delegaţi nici în Consiliul
Suprem, nici în comitetele ce se ocupau cu problemele teritoriale,
militare, în cele care au discutat protecţia minorităţilor.
România putea conta însă pe prieteni sinceri şi valoroşi,
personalităţi remarcabile cu un cuvânt greu la Conferinţa
de Pace: Andre Tardien(8) secretarul general al guvernului francez, mareşalul
francez F. Foch, generalul H.M. Berthelot, englezii Wickhman Steed şi
Seton Waston, remarcabili publicişti şi oameni politici, etc.
Sosit la Paris, Brătianu a avut convorbiri şi întâlniri şi
cu G. Clemenceau, Philippe Berthelot, secretar general al Ministerului
Afacerilor Străine al Franţei şi cu titularul acestuia,
Stephen Pichon, cu A. Tardien, secretar general al Conferinţei de
Pace, Harold Nicholson, expert în probleme balcanice al Marii Britanii,
col. E.M. House, consilier al preşedintelui Wilson, Clive Day,
Charles Seymour, Douglas Johnson, experţi americani în probleme
sud-est europene, Robert Lansing, W. Wilson, Sidney Sonino, ministru al
Afacerilor Externe al Italiei, V.E. Orlando, premierul italian: cu
reprezentanţii Iugoslaviei, Greciei, Poloniei, Cehoslovaciei; Eduard
Rotschild, preşedintele Consiliului Evreiesc din Paris şi Izrael
Levy, marele rabin. Din discuţiile particulare pe care le-a avut în
ianuarie cu reprezentanţi ai Puterilor Aliate, Brătianu şi-a
dat seama că Tratatul semnat de România cu statele Antantei în
august 1916 nu va fi respectat.
Pentru a curma reproşurile pe care ni le-au făcut Aliaţii,
premierul român a clarificat cauzele care au determinat pacea silită
de la Bucureşti, reamintind că reprezentanţii Antantei la Iaşi
au recunoscut că o acţiune militară a României nu mai
era posibilă în circumstanţele din acea perioadă. Guvernul
a încunoştinţat însă pe Aliaţi că va conserva
armata pentru reluarea operaţiunilor la momentul oportun; oficialităţile
române au precizat că pacea de la Bucureşti a fost considerată
ca o suspendare temporară a luptei ce urma să reînceapă; dovadă
faptul că nu s-a încetat nici un moment colaborarea cu reprezentanţii
civili şi militari ai Aliaţilor acreditaţi la Iaşi.(9) Brătianu
a lămurit pe deplin împrejurările care au impus pacea de la
Bucureşti, pace care nu a putut opri ţara să reia armele
chiar în momentul când statele Antantei au cerut intervenţia
militară a României.
Consiliul Dirigent al Transilvaniei,
prin reprezentantul său în delegaţia României la Conferinţă,
dr. Alex. Vaida Voevod, şi prin miniştrii ardeleni în guvernul
de la Bucureşti, a dat premierului român întreg concursul ca un
colaborator onest şi loial, cu toate că erau mai mulţi
dintre conducătorii ardeleni şi bănăţeni care
s-au convins încă în primăvara anului 1919 că ar trebui
modificată tactica pentru a se obţine mai mult. Aceste propuneri
n-au fost avansate pentru a nu îngreuna situaţia lui Brătianu,
primul reprezentant oficial al ţării.
De fapt,
Hotărârile de la Unire au revendicat mai mult teritoriu românesc
decât Tratatul din 1916. Aşa s-a votat unirea Basarabiei istorice, până
la Nistru, şi a Bucovinei întregi (şi partea de nord), iar spre
vest "Banatul întreg" şi "tot teritoriul locuit de
români" din Crişana, Bihor, Satmar şi Maramureş. Cât
priveşte această hotărâre precisă pentru Banat, dar
elastică cu privire la frontiera cu Ungaria, nu era o coincidenţă că ea corespundea cu linia fixată
în Tratatul din 1916. Iuliu Maniu cunoştea încă de la începutul
lunii noiembrie 1918, din arhivele secrete ale Ministerului de Război
austriac, preluate de Consiliul Militar Român din Viena, textul şi
deci frontierele fixate în Tratatul din 1916. Acest tratat ne recunoştea
următoarele teritorii din Austro-Ungaria (art. 4): Banatul întreg cu
gurile Mureşului, oraşele şi satele Oroshaza, Bichiş-Ciaba,
Vasarosnemeny, gurile Someşului, o parte redusă din Maramureş
şi Bucovina până la confluenţa Ceremuşului cu Prutul,
adică fără nordul acestei provincii. De Basarabia nu putea
fi vorba în acel tratat, Imperiul rus fiind mare aliat în Antanta.
Transilvania a ţinut să se identifice cu pretenţiile
justificate ale guvernului de la Bucureşti, îndreptându-le când nu
erau pe deplin asigurate, ca de exemplu, în Maramureş. Aceeaşi
atitudine a urmat-o şi Bucovina.(10)
Atât primul ministru Brătianu, cât şi Al.
Vaida Voevod (reprezentantul Transilvaniei în delegaţie) se
confrunta la Paris cu probleme de maximă dificultate, care se cereau
rezolvate cu rapiditate şi în folosul cauzei României. Ei exprimă
critici faţă de situaţia inechitabilă rezervată
ţărilor mici. Scria Vaida că "frontul nostru spre
Ungaria a fost oprit. Viaţa şi averea Românilor sunt date pradă
atrocităţii maghiare. Locomotive, credite, echipamente nu ni
s-au dat. Wilson era inaccesibil pentru noi. S-au constituit comisii, care
vor avea să facă propuneri hotărâtoare pentru soarta
noastră, fără să fi fost întrebaţi măcar cu
vot consultativ de ce părere suntem, nefiind reprezentaţi"(11)
În cursul negocierilor, delegaţia română a putut să
constate că unele chestiuni care interesau în cel mai înalt grad
România s-au discutat şi soluţionat fără participarea
sa. S-a ajuns până acolo încât delegaţilor Români şi ai
altor state mici şi interesate li s-a înmânat textul Tratatului cu
Germania învinsă "chiar în ora când îl primeau şi
delegaţii germani", neavând posibilitatea să-l studieze
şi să-şi prezinte observaţiile în cunoştinţă
de cauză. În Tratatul cu Germania pe România o priveau reparaţiile
pentru pagubele imense suferite sub ocupaţie şi în această
chestiune, însă a fost pusă în stare de inferioritate faţă
de Aliaţi, revenindu-i din suma totală a reparaţiilor ce
trebuiau plătite de Germania, fixată la 132 miliarde mărci
aur, doar 1 la sută (cca. 1,3 miliarde mărci aur, suma din care
a primit numai o mică parte)(12). Cu o referire expresa la România,
Tratatul prevedea în art. 259, aliniatul 6, obligaţia ca Germania să
renunţe la Tratatul de la Bucureşti din 7 mai 1918.
La 28
iunie, în sala Oglinzilor de la Versailles, delegaţia Româna,
formată din Ion I.C. Brătianu şi generalul C. Coandă a
semnat (pentru a nu irita şi mai mult pe Cei Patru Mari) Tratatul de
Pace cu Germania.(13)
Încă din faza lucrărilor pentru Tratatul cu Germania, Vaida îi
atrăgea atenţia lui Iuliu Maniu că "ar fi bine ca toate
averile cetăţenilor foşti duşmani să le sechestraţi
cât de curând şi să le lichidaţi, recunoscând numai
acelor acţionari (implicit şi din ţările aliate)
dreptul de proprietate, care îl aveau în ziua izbucnirii războiului.
Prin intermedierea elveţienitor şi olandezilor "marii noştri
aliaţi" cumpără pe sub mână toate acţiunile
nemţilor şi vor să ne pună să iscălim că
averea moştenită de la Austro-Ungaria să fie împărţita
printr-o comisie interaliată, iar datoriile de asemenea.
Ne-am alege cu datorii, în loc să primim despăgubiri. Tendinţa
e că oferindu-i Austriei şi Ungariei condiţii uşoare, să
le dezmetecească de dorul de a se alipi de Germania"(14). Delegaţia
României a cerut insistent ca Marii Aliaţi să dea tării
credite pentru refacerea economiei şi transporturilor grav afectate
de război, locomotive, camioane, seminţe, zahăr pe seama
armatei, dată fiind starea de război cu Ungaria, tensiunile cu
Serbia din cauza Banatului, situaţia îngrijorătoare de la
Nistru.
Pentru delegaţia României la conferinţă
era absolut necesar să-şi constituie un Birou de presă
şi propagandă, din mai multe considerente: factori de decizie ai
Conferinţei de Pace cunoşteau prea puţin realităţile
din centrul şi sud-estul Europei, deseori informaţiile pe care aceştia
le primeau erau din surse ostile României, presa occidentală
era o forţă care şi-a pus amprenta asupra lucrărilor
Conferinţei, pentru România fiind de un interes major ca informaţiile,
comentariile şi analizele făcute de influentele ziare
occidentale să fie cât mai veridice: trebuia, în primul rând,
contracarată propaganda ungară, deosebit de activă şi
influentă. Cu eforturi mari (lipsă de bani) s-a reuşit înfiinţarea
a două birouri de presă eficiente, unul în Elveţia şi
unul la Paris, servite de publicişti de marcă. S-a reuşit
publicarea de informaţi şi articole despre România şi
interesele sale în marile cotidiene vestice: "Ilustraţion",
"Times", "New Europe", "Le Rappel",
"Neue Zuricher Zeitung", "Le Temps", "Le
Matin", "Petit Journal" s.a., iar marile agenţii de
presă îşi înmulţesc ştirile despre România.(15)
Penetrând în culisele Conferinţei,
ardeleanul Vaida Voevod şi-a dat seama că lipsa de audienţă
de care a avut parte delegaţia Româna s-a datorat, în parte, şi
faptului că marea majoritate a delegaţilor Marilor Puteri erau
francmasoni, cei din afară fiind paralizaţi de o forţă
neştiută. Ca atare, a Vaida, împreună cu colaboratori ai săi
apropiaţi, pentru a servi mai bine interesele ţării, au
intrat în francmasoneria franceză (după încheierea Conferinţei,
Vaida a refuzat să mai activeze). La scurtă vreme, delegaţii
Români au avut acces la informaţii, audienţa în rândul
cercurilor franceze, chiar dacă în multe cazuri argumentul bănesc
a fost hotărâtor.(16)
Preparativele Marilor Puteri pentru încheierea Tratatului de Pace
cu Austria au ridicat grave probleme României şi celorlalte state
mici şi mijloci. Bineînţeles, proiectul de tratat le-a fost dat
delegaţiilor română, polonă, sârbă, cehoslovacă
şi greacă numai în rezumat şi târziu. Nu se recunoştea
României dobândirea Bucovinei în graniţele sale reale, dar până
la urmă s-a rezolvat pozitiv. Mai grave erau altele: în proiectul de
tratat cu Austria, Marile Puteri, sub pretextul grijii faţă de
dreptul minorităţilor naţionale, exclusiv din centrul
şi sud-estul Europei (art. 60 în redactarea finală, pe urmă
sub forma unui tratat distinctiv - n.a.) încercau să-şi asigure
posibilitatea de a interveni în treburile interne ale statelor din zonă.
României i se mai cerea să asigure pentru un termen de 5 ani liberul
tranzit şi un regim echitabil pentru comerţul celorlalte naţiuni"(17).
Prin urmare, timp de 5 ani, într-o perioadă când greutăţile
economice generate de război trebuiau depăşite, ţara
trebuia să se refacă după distrugeri şi jafuri, Marile
Puteri, în special SUA, impuneau controlul lor economic României în
scopul întăririi poziţiilor capitalului internaţional în
economia românească. În plus, proiectul Tratatului cu Austria
impunea României (şi celorlalte state succesorale ale
Austro-Ungariei) plata unei importante părţi a datoriei de stat
a fostei duble monarhi, precum şi alte sarcini financiare, sub
pretextul sporurilor teritoriale pe care le obţinuse(18); mai pe înţeles,
să plătim noi pentru că Austro-Ungaria a început Războiul.
Au mai fixat Marile Puteri pentru statele din centrul şi sud-estul
Europei, indiferent dacă erau învingătoare sau învinse,
efective militare şi cantităţi de armament şi tehnică
militară apropiate. În faţa acestor ingerinţe grave, la
iniţiativa Românilor, s-a ajuns la o acţiune concretă, de
rezistenţă a reprezentanţilor Poloniei, României,
Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Greciei la Conferinţa de Pace. În
fapt, acum s-au pus bazele viitoarei alianţe regionale Mica Înţelegere.
Situaţia s-a încordat între statele mari şi cele mici şi
mai mult, când, la 10 iunie 1919, Consiliul Celor Patru a convocat delegaţiile
naţionale din Europa Centrală pentru a le comunica frontierele
cu Ungaria, fixate de Comisia teritorială şi supuse Consiliului Miniştrilor
de Externe ai Marilor Puteri, din nou fără a fi
consultate statele direct interesate. Şeful delegaţiei Române a
putut constata din nou că, în ceea ce priveşte România,
Tratatul din 1916 nu fusese respectat. Delegaţiile României,
Poloniei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei înaintează preşedintelui
Conferinţei un memoriu în care respingeau obligaţiile impuse de
a suporta proporţional o parte din datoria externă a fostei
monarhi dualiste, nu doar pentru că sarcinile impuse depăşeau posibilităţile lor financiare şi economice, ci mai ales
pentru faptul că "naţionalităţile eliberate din
fostul imperiu Austro-Ungariei nu sunt şi nu pot fi făcute
responsabile de actele de război pe care acest imperiu le-a comis
şi nici de sarcinile financiare pe care acest război le-a
impus"(19).
Între timp, I.I.C. Brătianu respinsese şi încercările
marilor trusturi internaţionale de a acapara petrolul României.
Aceasta a deranjat, iar Cei Patru Mari au ajuns la concluzia că
primul delegat al României trebuia înlăturat de la Conferinţă.
După ce, la 28 iunie 1919, Brătianu şi-a pus semnătura
pe Tratatul cu Germania, la 2 iulie, s-a întors în ţară,
nevoind să abdice de la interesul naţional, înainte de a părăsi
Parisul, premierul Român a depus pe masa Conferinţei un amplu
memoriu intitulat România în faţa Congresului de Pace. Erau
prezentate pe larg raporturile dintre România şi Puterile Aliate pe
toată durata războiului şi în timpul Conferinţei de
Pace. Se arăta că "România se prezenta la Conferinţa
de Pace ca aliată fidelă şi devotată Puterilor
Antantei", în timp ce acestea impuneau ''obligaţii militare
care aduceau atingerea suveranităţii naţionale" şi-i
compromiteau liniştea internă şi dezvoltarea economică.
"Prin urmare, România nu putea adera la cele două tratate ce i
se prezentau".(20)
Refuzând să semneze Tratatul cu Austria, la 12 septembrie 1919,
guvernul liberal I.I.C. Brătianu a demisionat, motivând că nu-şi
poate pune iscălitura pe un tratat "Incompatibil cu demnitatea
şi independenţa naţională". Noul guvern, prezidat
de generalul Arthur Văitoianu, nu era nici el pregătit să
semneze cele două tratate (cel cu Austria şi cel privitor la
protecţia minorităţilor). De fapt, noul govern era dirijat
în acţiunile sale de Brătianu.Tensiunea dintre România şi
Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a atins punctul culminant în
prima jumătate a lunii noiembrie. Temându-se că rezistenţa
României faţă de principiul ocrotirii minoritaţilor şi
atitudinea ei generală faţă de Conferintă vor influenţa
şi atitudinea altor ţări, Consiliul Suprem a remis, la 15
noiembrie 1919, un ultimatum guvernului Român ce prevedea că în
timp de opt zile România să hotărască să accepte
"fără discuţie, fără rezerve şi fără
condiţii" decizia Consiliului Suprem "de a semna Tratatul
cu Austria şi Tratatul minorităţilor". În cazul unui
refuz, se va notifica României "să-şi recheme imediat
delegaţii săi de la Conferinţa de Pace", iar
ţările care făceau parte din Consiliu "işi vor retrage
misiunile diplomatice de la
Bucureşti)(21)
În prealabil, însă, Consiliul Suprem, dăduse unele semnale în
ce priveşte posibilitatea acceptării, discutării şi
anulării unora dintre detaliile Tratatului special, pentru a obţine
semnătura României pe Tratatul cu Austria. Se sugera că cele
două paragrafe ale preambulului Tratatului Special în care se condiţiona
independenţa României prin invocarea Tratatului de la Berlin din
1878, precum şi art. 10, 11 şi 12 care acordau drepturi speciale
minorităţii evreieşti, secuilor şi saşilor din România,
"ar putea fi uşor modificate sau omise fără a altera
caracterul şi forţa tratatului". Guvernul Văitoianu a
răspuns, făcând un apel la Aliaţi, cerându-le să-şi
dea acordul asupra declaraţiei României din 5 noiembrie, prin care
se arăta gata să semneze Tratatul cu Austria, dar prin semnătura
sa "România nu înţelegea să adere la stipulaţiile
care ar putea să atenteze la suveranitatea şi independenţa
sa statală". Guvernul Român cerea o prelungire a ultimatului până
la formarea unui guvern desemnat de parlamentul rezultat în urma
alegerilor din noiembrie, "singurul care ar putea să angajeze
eventual viitorul ţării.(22)
În urma alegerilor parlamentare care au avut loc în România Mare, în
noiembrie 1919, la care a participat şi populaţia din
provinciile unite, la 3 decembrie s-a format guvernul "blocului
parlamentar", format din partidul lui N. Iorga, Partidul Ţărănesc
şi partidele naţionale din Ardeal, Bucovina şi Basarabia,
regionale încă, guvern condus de Alex. Vaida Voievod. Guvernul Vaida
Voievod, care se bucura de simpatia Aliaţilor, a obţinut
operarea unor modificări ce constau în suprimarea tuturor
referirilor la Tratatul de la Berlin şi la independenţa condiţionată
a României, a art. 10 si 11 care stipulau privilegii pentru minoritatea
evreiască, iar în introducerea la Preambul se preciza că acest
tratat "nu era impus, ci discutat şi convenit" între Marii
Aliaţi şi România, ceea ce anula caracterul obligatoriu al
acceptării anticipate a oricăror clauze despre care se vorbea în
art. 60 din Tratatul cu Austria. Propunerile Românesti s-au concretizat
şi în reformularea art. 59 care în textul iniţial nu recunoştea
în mod expres Bucovina ca teritoriu aparţinând României,
fruntariile fiind acum cele specificate în Hotărârea de la 28
noiembrie 1918 de unire cu România(23). Ca urmare, guvernul Vaida a
autorizat pe reprezentanţii Aliaţilor la Bucureşti să
comunice la Paris că România va semna cele două tratate, în
ziua de 10 decembrie 1919, delegatul Românei la Conferinţă,
generalul Coandă, îşi punea semnătura pe Tratatul cu
Austria, Tratatul minorităţilor şi Tratatul cu Bulgaria,
ultimul fiind condiţionat de semnarea primelor două.(23).
De o maximă importanţă pentru România era semnarea
Tratatului cu Ungaria. La 16 noiembrie 1918, guvernul Karolyi Mihaly a
proclamat republica ungară independentă, a anunţat şi
reforme democratice menite să salveze integritatea Ungariei Mari,
concomitent cu încercarea obţinerii sprijinului puterilor
occidentale şi cu o intensă diplomaţie, având ca scop păstrarea
Transilvaniei sau a unei mari părţi a acesteia. El a reuşit
să încheie separat, la 13 noiembrie 1918, la Belgrad, un acord de încetare
a operaţiunilor militare între Ungaria şi reprezentanţi ai
generalului Franchet d'Espery, comandantul-şef al forţelor
aliate din sud-estul Europei. Prin aceasta se fixa o linie de demarcaţie
între România şi Ungaria, pe cursul Mureşului păstrând
sub dominaţie ungară o mare parte din teritoriile Româneşti
stăpânite anterior - o parte a Transilvaniei, Banatul, Crişana,
Maramureşul. Linia de democraţie nu ţinea cont de Tratatul
din august 1916 dintre România şi Puterile Antantei. Validitatea ei,
desigur, a fost negată de guvernul Român şi de Consiliul Naţional
Român Central din Transilvania, care nu fuseseră invitate la
Belgrad. Pe această linie, sfidând Hotărârea de Unire de la
Alba Iulia, guvernul Karolyi a declarat că nu recunoaşte decizia
de unire şi nici autoritatea Consiliului Dirigent asupra teritoriilor
de la vest de linia Mureşului.
Faţă de situaţia creată în Transilvania, cu
aprobarea Aliaţilor, Marele Cartier General al armatei Române a
ordonat trupelor din Transilvania să depăşească "linia
Mureşului" şi să înainteze spre vest, la 29 ianuarie
1919, linia de demarcaţie stabilindu-se la marginea vestică a
Apusenilor, de unde se puteau respinge mai uşor contraatacurile
armatei ungare. La 26 februarie, Biroul Conferinţei de Pace discuta
raportul pe care reprezentanţii Consiliului Suprem i l-au prezentat
în legătură cu fixarea unei "zone neutre" în
Tansilvania, între forţele Române şi ungare. Se extindea
teritoriul acordat Comandamentului Român, noua linie de demarcaţie
urmând ruta feroviară Satu Mare - Oradea - Arad. Guvernul ungar a
refuzat să se conformeze, neretrăgându-şi trupele pe noua
linie de demarcaţie, ce urma să pună la adăpost populaţia
Românească a Munţilor Apuseni de atacurile şi atrocităţile
ungare.
Karolyi, care prevăzuse o asemenea eventualitate, a cedat puterea în
Ungaria unui guvern format din socialişti şi comunişti, având
ca preşedinte pe Garbai Sandor şi ministru de externe pe Bela
Kun (acesta deţinea puterea), care a proclamat Republica Ungară
a Sfaturilor (21 martie 1919). Prin această manevră politică,
cercurile conducătoare de la Budapesta sperau ca, printr-o înţelegere
între Bela Kun şi Lenin, s-ar putea obţine reanexarea
Transilvaniei la Ungaria. Guvernul bolşevic al lui Bela Kun a redeschis
ostilităţile militare împotriva României şi
Cehoslovaciei, mizând şi pe sprijinul armatei roşii ucrainiene,
declarând că se consideră în stare de război cu toate
statele vecine de la care are ceva de revendicat.(24) În noaptea de 15/16
aprilie 1919, trupe ungare au atacat unităţile Româneşti
la Ciucea şi Ţigani, în scopul reanexării Transilvaniei.
Din Înalt Ordin, Comandamentul trupelor Române din Ardeal, având în
frunte pe gen. Gh. Mosoiu şi la Secţia de operaţii pe lt.
col. Ion Antonescu, a ordonat contraofensiva, la 16 aprilie, cu obiectivul
zdrobirea armatei inamice, aruncând-o dincolo de Tisa". La 1 mai
armata română atingea
cursul Tisei pe întreaga lungime a frontului şi a făcut joncţiunea
cu trupele cehoslovace în zona Csap-Munkacs, zădărnicind
contactul trupelor ungare cu detaşamentele Ucrainei şi Rusiei
Sovietice ce atacau dinspre răsărit. Cu respectivul guvern ungar
oficialităţile Române au considerat că nu era cazul să
discute. La 1 şi 2 mai 1919 guvernele Rusiei Sovietice şi
Ucrainei Sovietice cereau imperios României să evacueze, în 24 de
ore, Basarabia şi Bucovina. Desigur, nu era cazul să ne conformăm.
Înaintarea trupelor române era sprijinită de mareşalul
francez Foch (un mare prieten al României) şi de generalul, H.M.
Berthelot. După aceste păreri, ca şi a lui Vaida i.
Voievod, acţiunea armatei Române trebuia să se producă înainte
de reîntoarcerea lui W. Wilson la Paris şi primirea delegaţiei
ungare, căci "influenţa lui Andrassy, care a avut indirect
contact cu Wilson, spre a i se permite să vină la Paris, era mai
mare, fiind conte, la şeful republicii americane, decât a tuturor
popoarelor nici din centrul Europei".
Între timp, guvernul de la Budapesta îşi echipase şi dotase o
nouă armată - 9 divizii complete -, dispunând de imensul
material de război rămas în Ungaria de la vechea armată
austro-ungară, plus cel abandonat de armata germană a lui
Mackensen, armată ce includea şi brigăzi roşii internaţionale,
atacând din nou România în noaptea de 19/20 iulie 1919; a forţat
Tisa şi a pătruns vreo 50 km în dispozitivul Român pe direcţia
Debreţin-Oradea, având şi promisiunea de ajutor a lui Lenin.
Acum, Consiliul Suprem s-a alarmat şi n-a mai pus problema dacă
Românii au violat linia de demarcaţie, ci au cerut o acţiune
militară contra Ungariei a trupelor române, franceze şi sârbe.
Armata română a fost singura care a acţionat. La 24 iulie
ofensiva ungară a fost oprită, trupele române au trecut la
contraofensivă, a traversat Tisa în noaptea de 29/30 iulie şi
la 3-4 august au intrat în Budapesta, cu toate cererile Consiliului
Suprem de a opri ofensiva. Din considerente strategice unităţi Române
au trecut dincolo de Budapesta, pentru a asigura grosul trupelor rămase
în capitala ungară.
În
prealabil, delegaţia Româna a cerut Aliaţilor echipamente, despăgubiri
de război din partea Ungariei, încheierea păcii cu Ungaria
numai după ce în această ţară se va instaura un
guvern democratic. Pe de altă parte, retragerea trupelor aliate la începutul
lunii iulie a permis trupelor Române să ia în stăpânire întreg
teritoriul Românesc până la graniţa cu Regatul sârbo-croato-sloven,
în entuziasmul populaţiei a Româneşti din Banat.(25)
La 11 iunie 1919 s-au fixat noile graniţe ale Ungariei, României
fiindu-i impusă de Cei Patru Mari graniţa de vest. La 12
octombrie Conferinţa Păcii trimitea României o notă
specială prin care îi comunica oficial decizia. Deşi această
linie de frontieră nu era specificată în Tratatul din august
1916, deşi se deosebea în multe locuri de precizările făcute
în Hotărârea de Unire de la Alba Iulia, ea corespundea în esenţă
principiului etnic şi guvernul român a acceptat-o.
Prim-ministru
român, Alex. Vaida Voevod, în ianuarie 1920 pleca la Paris şi
prelua conducerea delegaţiei Române la Conferinţa de Pace. Era
important, întrucât Ungaria înfrântă a început să recurgă
la o abilă campanie diplomatică şi la o subtilă şi
periculoasă propagandă antiromânească, desfăşurată
concertat la Londra, Paris, Washington şi Roma. Pe de altă
parte, Aliaţii vroiau să-şi reglementeze singuri diferendul
cu Ungaria, acuzând că armata Româna comite abuzuri pe teritoriul
ei, înfometează populaţia, că ridică masiv tot felul
de produse, utilaje, maşini şi le transportă în România
etc. Guvernul Român a respins acuzaţiile, arătând că acţiunea
militară i-a fost impusă, că doreşte dezarmarea
Ungariei şi instaurarea în ţara vecină a unui regim
democratic, pacificarea centrului Europei, iar rechiziţiile făcute
reprezentau "numai o minimă parte din bogăţiile luate de
unguri pe timpul cât ei au ocupat România".
La 1 decembrie 1919, G. Clemenceau invita guvernul de la Budapesta să-şi
trimită delegaţi la Conferinţa de Pace.
La 7 ianuarie 1920, delegaţia ungară, extrem de numeroasă,
condusă de versatul om politic, contele Albert Apponyi (acelaşi
care dădea durele legi şcolare de maghiarizare din 1907 şi
din 1917 crea "Zona culturală" la graniţa cu România
- n.a.) sosea la Paris şi timp de patru luni, prin zeci de memorii,
note, anexe, hărţi, statistici - multe abuzând de fapte şi
realităţi falsificate - a încercat să convingă
Conferinţa de Pace de necesitatea
refacerii vechiului regat ungar, considerat (de unguri) ca singura formă
viabilă de stat în centrul Europei. Notele Ungariei şi
documentele anexate au fost studiate de Conferinţa de Pace timp de
două luni, fără participarea
statelor interesate: România, Cehoslovacia, Iugoslavia.
Dar, manevrele delegaţiei ungare aveau puţine şanse de
succes. În această perioadă s-au strâns şi mai mult legăturile
dintre cele trei state succesorale, ceea ce a dat o întreită valoare
eforturilor depuse pentru încheierea mai grabnică a Tratatului de la
Trianon. Delegaţiile României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei au
dat în vileag toată consistenţa argumentelor meşteşugite
ale contelui Apponyi, susţinând de pe această bază poziţia
lor faţă de intrigile şi falsurile diplomatice şi
propagandistice ale regimului hortist, recent venit la putere în Ungaria.
Strămutarea lucrărilor Consiliului Suprem şi Consiliului
Miniştrilor de externe la Londra era socotită de delegaţia
ungară în avantajul său, dispunând aici de o puternică
oficină de propagandă. Vaida şi-a exercitat şi influenţa
personală, făcând două vizite la Londra, la invitaţia
guvernului englez, bine pregătite de ministrul Român în Anglia, V.
Boerescu, V.V. Tilea, G. Moroianu, precum şi de influenţii
publicişti şi oameni politici britanici, Wickham Steed şi
Seton Watson, al căror sprijin pentru cauza românească a fost
remarcabil. Vizitele au fost benefice, fiind de spulberat afirmaţiile
primite din cercurile britanice, politice şi clericale, de la capii
bisericilor minorităţilor din România cu privire la intoleranţa
şi persecuţiile religioase practicate de statul şi guvernul
român împotriva minorităţilor. De asemenea, trebuiau combătute
şi înlăturate tendinţele unor cercuri politice britanice
de a impune statelor limitrofe cu Ungaria serioase concesiuni economice,
noua diversiune ungară - planul Confederaţiei danubiene cu sediul la Budapesta. Ungaria era în stare să-şi
sacrifice, în avantajul capitalismului occidental, suveranitatea politică
şi economică numai pentru a salva Ungaria Mare.(26)
Cu toată periculozitatea unor astfel de manevre, ele nu mai puteau să-şi
găsească o rezolvare în favoarea Ungariei, întrucât istoria
îşi spusese cuvântul. La 3 martie 1920 se întruneau la Londra
membrii Consiliului Suprem şi ai Consiliului Miniştrilor de
Externe, pentru a lua în discuţie Tratatul cu Ungaria. Ultimul
obstacol ce stătea în calea realizării intereselor naţionale
ale României a fost şi el înlăturat, în urma promisiunii făcute
de Vaida lui LI. George că retragerea trupelor Române din Ungaria,
deja ordonată, va fi curând încheiată.
La 4 iunie 1920, la Marele Trianon, Franţa, Anglia, SUA, Italia,
Japonia, România, regatul sârbo-croato-sloven, Cehoslovacia şi alte
nouă state, pe de o parte, şi Ungaria,
reprezentata de G. de Benard şi A. de Torda, au semnat Tratatul de
Pace. Ungaria declara, prin tratat, că recunoaşte independenţa
şi primeşte fruntariile statelor constituite sau întregite în
1918 în graniţele stabilite.
În urma promisiunilor ferme făcute de Vaida Voevod premierului
britanic Lloyd George şi preşedintelui W. Wilson (baptişti
practicanţi), că în viitoarea Constituţie a României se
va garanta tuturor cultelor liberul exercitiu, la 3 martie 1920, Marile
Puteri recunoşteau apartenenţa Basarabiei la România - Tratatul
semnându-se la Paris, la 28 octombrie 1920. Aceasta
a fost, în linii cu totul generate, epopeea recunoaşterii internaţionale
a României Mari.
Conf. univ. dr. Mihai Racoviţan
Prof. Radu Racoviţan
NOTE
1. Mihai Racoviţan,
"Alexandru Vaida Voevod între Memorand şi Trianon,
1892-1920", Edit. Sirius, Bucureşti, f.a.,p.200.
2. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (prescurtat A.M.A.E.),
"Fond nr. 71/1914-1918", dosar nr. 302, radiograma nr. 3161/27
oct./9 nov. 1918 de la legaţia din Paros, semnată Credzeanu, către
Ministerul Afacerilor Străine, Iaşi. Transmite mesajul lui
Robert Lansing, publicat la 6 nov. 1918 la Washington.
3.
Gh. Brătianu, "Acţiunea politică şi militară
a României, în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui
Ioan I.C. Brătianu", Bucureşti, 1939, p. 35-36.
4. Cf. Eliza Campus, Din politica externă a României 1913-1947,
Edit. Politică, Bucureşti,
1980, p. 193, se confirmă şi din scrisorile trimise de Al. Vaida
Voevod, membru al delegaţiei,
lui Iuliu Maniu, Direcţia Arhivelor Naţionale, Filiala Sobiu,
"Fond Alexandru Vaida Voevod".
5. A.M.A.E., "Fond
Conferinţa de Pace de la Paris; vezi şi Guerre europeene",
p. 61.
6. Mircea Djuvara. "Trebuia oare să semnăm tratatul cu
Austria?", Imprimeriile "Independenţa", Bucureşti,
1919, p. 47-63.
7. Robert Lansing, "The Peace Negotiation: A personal
Narative", Houghton hifflin Co., Boxton, 1921 p. 218-219: cf. Mircea
Muşat, Ion Ardeleanu, "De la statul român unitar Bucureşti,1983.
p. 663.
8. Comisia teritorială pentru România şi Iugoslavia era compusă
din: preşedinte Andre Tardien, membri: G. de Martino (Italia), dr.
Clive Day şi dr. Charles Seymour (SUA), sir Eyre Crowe (Marea
Britanie), L. de Martonne (Franţa), contele Vannutelly-Ray (Italia)
ş.a.
9. A.M.A.E., "Fond nr. 71/1914". E2, memoriul de la 1 febr.
1919.
10. Gh. Brătianu. op. cit., p. 10-11.
11. Direcţia Arhivelor Naţionale, Filiala judeţeană
Sibiu, "Corespondenţă Vaida Voevod - Iuliu Maniu".
12. Emilian Bold, "De la Versailles la Lausanne (1919-1932)",
Edit. Junimea Iaşi, 1967, p. 28-200 şi urm.
13.
"Tratat de Pace între Puterile Aliate şi Asociate şi
Germania şi Protocolul, semnate la Versailles la 28 iunie 1919",
Bucureşti, Imprimeria Statului, 1920; a fost ratificat de România la
9 aprilie 1920.
14. Direcţia Arhivelor Naţionale, Filiala judeţeană
Sibiu, "Fondul Alexandru Vaida Voevod. Corespondenţa
Vaida-Voevod-Iuliu Maniu", scrisoarea din 7 mai 1919.
15. Mihai Racoviţan, op. cit., p. 223-227.
16. Direcţia Arhivelor Naţionale, Filiala judeţeană
Sibiu, "Fondul Alexandru Vaida Voevod. Corespondenţa
Vaida-Voevod-Iuliu Maniu", scrisoarea din 25 mai 1919.
17. Gh. Brătianu, op. cit.,p. 74.
18. M. Djavara, op. cit., p. 17-18.
19. A.M.A.E., "Fond 71/1914", E2, vol. l80, partea I-a, fila
202 (memoriu adresat lui G. Clemenceanu de către şefii celor
patru delegaţii la 10 iunie 1919).
20. C.f. C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, "România
şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful
principiului naţionalităţilor" (coord. V. Moisuc),
Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 381.
22. I. Russu-Abrudeanu, "România şi războiul mondial.
Contribuţiuni la istoria războiului nostru", Bucureşti
1921, p. 316-322.
23. V.V. Tilea, "Acţiunea diplomatică a României.
Noiembrie 1919- martie 1920, Sibiu, 1925. p. 30-33.
24. A.M.A.E., "Fond Paris ", dosar 54.
25. Ion Clopoţel, "Revoluţia din 1918 şi unirea
Ardealului cu România", p. 167-168.
26. V.V. Tilea, op.
cit., p. 52-53.
|
|