România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

ALBVRNVS MAIOR (Roşia Montană)

     Este situată în partea de nord-est a Munţilor Metaliferi, din Carpaţii Occidentali, la 10 km N-E de Abrud, la 15 km S-E de Câmpeni, la 80 km N-E de Alba Iulia, la 50 km de Brad, la 100 km de Turda şi la 135 km de Cluj- Napoca, într-o zonă de un rar pitoresc. În jurul Roşiei Montane pot fi admirate: Complexul minier Rosia - Poieni; orga cu bazalte de la Detunata (Detunata Goală, la 1158 m altitudine şi Detunata Flocoasă, la 1258 m; bazaltele de la Negrileasa, la 1386 m altitudine ; Poiana narciselor; andezitele de la Geamăna, la 1366 m altitudine; Corabia, 1349 m; klipa calcaroasă de la Buces Vulcan, 1266 m; Muntele Mare; Munţii Bihorului cu vârful Găina; Valea Roşiei şi a Abrudului, cu apa colorată; lacurile şi tăurile montane: Valea Arieşului şi multe altele.

     Principala bogăţie a comunei o constituie zăcământul aurifer, care se numără printre cele mai importante concentraţii aurifere din tara noastră şi din Europa, cu rezonantă mondială prin minunatele eşantioane cu aur (flori de mină). Numeroase documente foto, geologice şi topografice de aici au fost prezentate la Expoziţia Mondială de la Paris din anul 1899. Mineralizaţia este preponderent auriferă şi se prezintă sub formă de filoane, volburi (stocuri, brecie) şi zone de impregnaţie. Sunt localizate în masivele eruptive Cetate, Câlnic şi în formaţiile vulcanogene sedimentare din Câmpeni, Orlea, Tarina, Igre(u), Văidiaoia, Leti(ea) şi Cârnicel. Se poate afirma cu certitudine că peste tot subsolul localităţii miniere Rosia Montană ascunde aur, o bogăţie inestimabilă.

     Exploatarea auriferă la Rosia Montană este cunoscută încă din epoca fierului când primii locuitori ai acestor meleaguri, scito-agatârşii, îl exploatau din nisipurile aluvionare şi din zăcăminte.

     Pe timpul dacilor exploatarea minelor de aur de aici a cunoscut o mare amploare, fapt confirmat şi de monedele de aur cu legenda Sarmiz. Vestea bogăţiei de aur a Munţilor Apuseni a ajuns şi la Roma. Acesta a fost şi unul din motivele care l-a determinat pe împăratul Traian să cucerească Dacia. Romanii au intesificat exploatarea auriferă prin reorganizarea mineritului, aducând specialişti din Dalmaţia şi aplicând metode de exploatare folosite în Imperiu.

     În bazinul minier Rosia Montană întâlnim peste tot unde sunt prezente mineralizaţiile aurifere lucrări dacice şi romane, la suprafaţă şi în subteran, multe de o rară frumuseţe şi de o originalitate frapantă.

     Asa sunt, de pildă, urmele arheologice de la Orlea, Tarina, Cetate-Găuri, Cârnic versantul sudic s.a. Tot lucrări daco-romane sunt considerate şi galeriile şi abatajele săpate cu dalta şi ciocanul, acolo unde roca era mai putin dura; cu focul şi apa sau oţetul, în rocile dure şi foarte dure. În rocile cu duritate scăzută a fost practicat acelasi sistem de susţinere (armare) şi îmbinare cu lemn a galeriilor. În această perioadă activitatea minieră s-a practicat pe aceleaşi corpuri minerale, de la cota maximă a masivelor muntoase în spre adâncime, motiv pentru care sunt considerate de epoca dacică şi romană. În spijinul acestor lucrări şi a vechimii lor, mărturii certe sunt numeroase obiecte descoperite de-a lungul timpului, în subteran şi la suprafaţă, printre care remarcăm: unelte specifice de lucru, lămpi (opaiţe), instalaţii pentru evacuat apele din mină, precum şi monumente din piatră ca stelele funerare, altarele votive şi funerare etc. De o importantă particulară sunt tăbliţele cerate.

     De-a lungul vremii metodele şi mijloacele de extracţie şi prelucrare a minereului aurifer au progresat relativ putin. Tehnica minieră adusă de romani a continuat, aproape fără nici o modificare, până prin secolele XVI-XVII. Schimbări esenţiale în tehnica de extracţie şi prelucrare s-au produs deabia după descoperirea prafului de puşcă şi a forţei hidraulice, prin introducerea rotii hidraulice la punerea în mişcare a şteampurilor.

     Începând cu anul 1970 muntele Cetate, care adăposteşte, în partea superioară, cele mai frumoase şi mai reprezentative lucrări miniere de pe vremea dacilor şi romanilor, din tara noastră, şi probabil din întreaga Europă, a fost scos de sub jurisdicţia Monumentelor Naturii şi s-a trecut la exploatarea lui globală. S-a pierdut astfel definitiv acest tezaur naţional inestimabil. Pe fondul acestui eveniment, mult controversat şi mediatizat, oameni de suflet au întreprins diferite acţiuni pentru realizarea unui muzeu al mineritului în care să fie adăpostite toate vestigiile arheologice şi istorice din această zonă. Ideea organizării unui astfel de muzeu este consemnată şi întrun proiect din anul 1936 în care, printre altele se spune:”... importantele venituri care se vor realiza anual (prin exploatarea muntelui Cetate) se pot ceda odată 2-3 milioane cu care să se înfăptuiască la Abrud sau la Rosia Montană un muzeu au mineritului roman…”.

     În anul 1981, la aniversarea a 1850 de ani de la prima atestare documentară a localităţii miniere Rosia Montană, într-o tăbliţă cerată, în acest “oraş californian de civilizaţie internaţională” a fost inaugurat în sfârşit, muzeul.

Ing. Aurel Sântimbrean

 

Muntele Cetate , 1974. Explozia care distruge definitiv lucrările miniere daco-romane
 

 

Muntele Cetate, 1972, după 2 ani de exploatare