România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Şi totuşi Unirea…

400 DE ANI DE LA CAMPANIA DESĂVÂRŞIRII 

DIPLOMAŢI ŞI SPIONI DESPRE PLANURILE

UNIONISTE ALE VALAHULUI MIHAI

An de acalmie pe “frontul” antiotoman al Ligii creştine europene (1593- 1606), 1597 a înregistrat un adevărat pelerinaj diplomatic la Bucureşti. Atât ambasadorii cât şi agenţii secreţi papali, ai Habsburgilor sau Poloniei, Ţară, aliată Porţii, s-au străduit “să iscodească gândul şi dispoziţia domnului” (Petru Upalinski). Pentru că nu mai era un  necunoscut, un căpitan sau “condottier” oarecare, cum ar vrea astăzi diletanţii unei istoriografii obediente ci, în urma victoriilor sale antiotomane, un suveran european, “atât de valoros” încât însuşi sultanul “se temea” de el “tocmai în palatul său de la Constantinopol”. În îndepărtata Londră, serviciul de informaţii al lordului Burghley o înştiinţa pe teribila “Jezabel a Nordului”, Elisabeth I (1558-1603) că, pe continent, “ceea ce regi şi principi nu au putut să realizeze, a fost săvârşit de un Mihai”, principe al puţin cunoscuţilor români, victoriile sale fiind “un lucru vrednic de toată lauda şi de perpetuă faimă”. Numele său câştigase aşadar “o măreţie şi o faimă neînchipuită, răspândindu-se în întreaga lume, astfel încât toţi îl aveau pe buze, nemaîndoindu-se de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii, care tremurau cu toţi de puterea armatelor lui (…) Mihai se bucura de o mare stimă la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie faptele şi virtuţile”.

Rezultatele investigaţiilor i-au făcut pe alţii (Habsburgi) cât şi pe adversari (polonii) ca, dincolo de oferte de alianţă şi promisiuni să înceapă să acţioneze, chiar conlucrând, “în acelaşi timp cu ca să-l distrugă şi să-l zdrobească marea putere” (Palumed). Rapoartele din 1957 ale lui Germanico Malaspina şi Sigismundo deua Tone confirmau acuzele cronicarului Istvan Szamoskozy că “folosindu-se de prilejul oferit de surprinzătoarea schimbare a principilor transilvăneni (Mihai) a început să se gândească cum ar putea să-i aducă pe transilvăneni sub ascultarea lui”, indicând că, în chiar acest an, “s-a străduit ca pe sub mână, prin cancelarul transilvănean Josica să provoace o răscoală în Transilvania”. Român de origine, Ştefan Josica (Yojica) era practic şeful partidei proromâneşti şi proMihai din Ardeal, formată din români şi secui, pe care raportorii îi numeau “prietenii şi aliaţii săi de acolo”. El avea să fie executat de imperiali l598, pentru vina, consemnată de raportorii Ştefan Szuhav şi Nicolae Istvanffy, că “de Josica a fost îmboldit (Mihai) ... la dobândirea principatului Transilvaniei”. Şi în privinţa Moldovei existau ştiri încă din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 14 septembrie) că Mihai făcea pregătiri să o ocupe, în care scop îi instruia la Bucureşti, ca domnii locţiitori ai săi, pe Marcu fiul lui Petru Cercel (1583-1885) şi pe Iliaşi, fiul lui Aron Tiranul (1591-1592, 1592-1595). Agenţii Szuhai şi Istvanffy rapotau la 11 iunie 1598 că domnul dorea acceptul Habsburgilor pentru o campanie ofensivă împotriva lui Ieremia Movilă, menită “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău (al Ligii creştine)”.

             Campania pentru Ardeal din octombrie 1599 şi aceea pentru Moldova din mai 1600, nu au fost aşadar rezultatul unei conjuncturi politico-militare favorabile şi nici chiar al alianţei, cu Habsburgii, ele fiind pregătite cu cel putin doi ani înainte de un domn care a urmărit conştient unificarea României, Manevrând cu abilitate printre adversari ideii de reunificare a “Daciei, adică Transilvania, Valahia şi Moldova”, simbolic numite de Barton, agentul englez la Poarta “blocul dacic”, Era ­o idee care a preocupat în veacul XVI, după prăbuşirea Ungariei la Mohacs (l526) toate cercurile europene.

Învăţând din eşecurile precursorilor săi (Petru Rareş, Iliaş şi Ştefan Rareş, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Cumplit) el şi-a creat singur “conjunctura”, favorabilă. Astfel, după reglementarea raporturilor cu Habsburgii, care căutau să-l înregimenteze politicii de expansiune pe seama Imperiului otoman, la 9 iunie 1598, el a încheiat un acord secret cu Poarta la 16 octombrie a aceluiaşi an, sultanul Mehomed III Adil (1595-1603) dându-i evident pentru a slăbi Liga creştină, mâna liberă în Transilvania.

 

Bătălia în plan diplomatic pentru Transilvania şi Moldova 

Aşadar Mihai a intrat în Ardeal în octombrie 1599, având spatele “frontului” asigurat de . . . otomani şi luând-o înaintea imperialilor ale căror trupe se pregăteau să intervină dinspre Nord-vest, sub comanda generalul Gioragio Basta. Potrivit observatorilor contemporani, el a fost “întâmpinat cu bucurie şi mulţumire de locuitori”, românii din oastea lui Andrei Bathory, în frunte cu Daniel Szalasdi trecând de partea lui, la fel secuii care l-au executat pe principe, ţăranii răsculându-se, după Szamoskozy şi Mathias Miles, “din închipuirea visătoare că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau şi ei mojicii, valahii să-i stăpânească pe nobili (unguri)” Iar dacă toate acestea nu-i pot convinge pe actualii “demitizatori” de serviciu ai istoriei noastre asupra existenţei şi acţiunii conştiinţei naţionale în veacul XVI, se cuvin amintite aprecierile contemporanilor că, sub conducerea lui Mihai, românii au luptat atunci “pentru gloria neamului” şi a “acelor români din care socotesc că îşi trag obârşia” şi în mod deosebit explicaţia dată de Ioaonnis Bisselius asupra ridicării generalizate la luptă a transilvănenilor: “căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate? (…) care alt popor, în afară de valahi, poate fi într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut transilvănenilor? Căci mai toţi  SUNT DE ACELAŞI SÂNGE, DE ACEEAŞI ORIGINE şi DE ACELAŞI NUME: daci sunt şi unii şi ceilalţi”.

Prefăcându-se că îl considera vasal loial, Habsburgii i-au cerut să încredinţeze Transilvania trupelor imperiale. Răspunsul, bazat pe sprijinul populaţiei româneşti majoritare, a secuilor dar şi pe acela, secret, al marelui vizir Ibrahim a fost că “acum, cum mă aflu înăuntrul acestei ţări, ar fi bine ca armata împăratului să stea deoparte”, ba chiar să se retragă dincolo de Tisa, eliberând Hustul şi Seghedinul “care, şi mai înainte, a ţinut încoace, de Ardeal”. Mai mult, Mihai cerea ca Rudolf II “să-i confere titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”, de principe şi domn ereditar al Ardealului, declarat “supus puterii” şi autorităţii noastre în actele semnate deja “Io Mihai Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn a toată ţara Ardealului”. Cei care le-au recunoscut însă, lui şi fiului său Nicolae Pătraşcu “ de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa”, au fost, potrivit informatorilor Angliei din Istambul, tot otomanii.

Acesta, ca şi introducerea administraţiei şi limbii române, îi transforma la Habsburgi în adversari de facto, aceştia neputând accepta realitatea, sintetic exprimată de agentul lor dr. Bartolomeu Pezzen: “Guvernarea voievodului Mihai în Transilvania capătă din ce în ce mai mult aerul că numitul voievod să ducă cu vorba atât pe turc, cât şi pe Majestatea sa şi să păstreze ţara pentru sine”. La fel de bine informat, un anonim raport italian din 10 decembrie 1599 preciza: “Mihai voievod vrea să fie stăpânul Transilvaniei, sub orice formă şi se pregăteşte să se apere împotriva celor ce vor să-l tulbure. Spune că a intrat într-adevăr aici din ordinul împăratului, DAR şi cu ACORDUL TURCILOR şi dacă M.S. îl va ajuta şi-i va oferi condiţii bune va fi de partea sa, dacă nu (de partea celui) ce îl va ruga; şi cu atât mai mult cu cât turcii solicită să ducă tratative de pace” .”Eu sunt absolut încredinţat – concluziona Pezzen la 11 ianuarie 1600 – că voievodul şi-a propus să rămână în Transilvania şi să guverneze acolo” şi nu numai că nici nu se gândeşte să se lase îndepărtat de acolo” dar “vrea să-şi încerce norocul şi în Moldova, fie că Majestatea Voastră imperială vrea sau nu”, planul său fiind “să aducă aceste trei provincii (Moldova, Muntenia, Transilvania –n.n.) sub stăpânirea sa”.

Toate demersurile lui Mihai la Praga, făcute prin solii săi (ex. iunie 1600) sau declaraţiile de fidelitate de circumstanţă, transmise prin agenţi ca Pezzen, încercau să-l convingă pe Rudolf II că intentia Moldovei era vitală pentru … Liga creştină, deoarece acolo se afla fugarul principe al Ardealului, Sigismund Bathory, o armată polonă şi trădătorul Ieremia Movilă, deci forţe aliate Porţii. Cum însă “Noi –notau agenţii Szuhai şi Istvanfii – l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu poate pune la cale ceva contra Moldovei, după cum avem poruncă de la Majestatea Voastră Sacră”, Mihai a trecut la şantaj, ameninţând că “face pace cu sultanul” şi că se bazează pe “moldovenii din ţară cu care are legături” şi care vor trece de partea sa “uniţi cu cazacii

Dacă pretextele sale nu au convins Curtea de la Praga, ameninţarea cu alianţa româno-otomană l-a îndemnat pe Rudolf II la o atitudine prudentă faţă de Mihai, devenit doar cu numele “locţiitor” al său în Transilvania. Deja, conform unui anonim sas “El se găsea în mare bănuială la Maiestatea sa imperială, că ar ţine cu turcii” şi că, cerând “ca recompensă provincia Transilvania şi oraşele Oradea, Hust, Baia Mare, ca şi alte localităţi limitrofe care să-i fie predate lui şi fiului său cu drept ereditar”, urmărea de drept crearea unui regat român cuprinzând “toate teritoriile, (de locuire românească –n.n.) de la Marea Caspică până la … Buda”. Propuneri de alianţă, similare, condiţionate de recunoaşterea sa ca domn al întregului spaţiu românesc, trimisese şi polonilor şi ţarului Rusiei, Boris Godonov, şi sultanului. Evident că cel care i-a acceptat cererile a fost acesta din urmă care, în februarie 1600 l-a avertizat în scris pe regele Poloniei, că Mihai şi fiul său îi sunt aliaţi, că i-a întărit în domnie şi în Transilvania, drept care “să nu porunciţi să fie vătămaţi cu oaste, ba dimpotrivă, ca să se poată chivernisi fără nici o năpăstuire şi în pace în ţările lor”. Teama Poloniei că unificarea Moldovei va însemnă şi Transnistria unde tocmai organizau Ucraina căzăcească şi Pocuţia, i-a condus la tratative secrete cu Habsburgii, vizând sprijinirea lui Sigismund Bathory pentru revenirea ca principe în Ardeal.

  

Desăvârşirea Unirii

Departe de a reprezenta o necesitate a războiului antiotoman al ligii creştine, de care “condottierul” valah urma să profite, campania din Moldova s-a declanşat aşadar la 5 mai 1600 cu acordul sultanului şi împotriva aliatului acestuia Polonia, marii păgubiţi în plan geopolitic fiind Habsburgii, nevoiţi să accepte oficial acţiunea, de dragul păstrării aparenţelor. “Defecţiunea” declarată a lui Mihai ar fi demoralizat întreaga creştinătate occidentală.

Declanşând ofensiva simultan, pe trei direcţii, cu trei corpuri de oaste, prin pasul Oituz (Mihai însuşi cu 28000 luptători), dinspre Focşani spre nord (forţele lui Nicolae Pătraşcu de circa 10000 luptători) şi dinspre Bistriţa -Năsăud asupra Sucevei (Baba Novac cu 7000 luptători) Mihai încerca să neutralizeze principalele centre de garnizoană şi, manevrând în câmp strategic pe linii exterioare, să încercuiască principala grupare inamică aflată în zona Bacău. Campania s-a dovedit însă un marş triumfal deoarece locuitorii care “îl urau cumplit pe Ieremia” se întreceau în a i se preda, nota Ricuard Knolles, istoric englez contemporan, “de îndată ce sosea”. Deschizând porţile, Suceava l-a primit ca mare pârcălab domnesc pe secuiul Ion Captury, primul care depune jurământ semnificativ pentru recunoaşterea calităţii lui Mihai de domn al tuturor românilor. “Mă jur – că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorului şi domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei!” Deşi acţiunile militare se prelungesc pe tot parcursul lunii iunie când Baba Novac şi Deli Marcu (totalizând 10500 luptători) devastează Pocuţia, sprijiniţi de “tot atât de mult popor” după Wladek şi Zebrowski, de Colomeea şi Sâyatin, sfârşitul campaniei este considerat a fi marcat de data de 20 mai, când, atingând Hotinul, domnul scris bistriţenilor “Moldova … am luat-o, astăzi e sub stăpânirea noastră”. Din acest moment, chiar dacă va păstra aparenţele faţă de Habsburgi, mergând până la a-i trimite pe Deli Marcu să elibereze Buceagul şi nordul Dobrogei în dauna aliatului său secret, sultanul, Mihai va semna actele interne în calitate de “domn al Ardealului şi al Ţării Româneşti şi a toată Ţara Moldovei”.

            În concluzie, oricât s-ar agita calomniatorii de ieri ai lui Mihai Viteazul, cu ale căror minciuni agentul imperial Mihai Szekely afirma că ar putea umple “mai mult de 50 de cărţi cu calomnii” sau “demitizatori” europeni şi “antinaţionalişti” de astăzi, “experţii” în problemele “istoriei-imaginarului”, domnul Unirii a împlinit exact în urmă cu patru secole visul milenar al “unităţii naţionale”, vis transformat în realitate de generaţia Albei Iuliei şi pe care încearcă să ni-l spulbere astăzi “fonfii şi flecarii”, “bâlbâiţii şi guşaţii” într-un cuvânt “iloti” geniului - nepereche al cărui nume l-am dat cumpenei dintre milenii - Mihai Eminescu.

Lt. col. dr. Mircea Dogaru