România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Blajul, citadela culturii şi a patriotismului românesc

            Şcolile Blajului, după cum afirma profesor Ştefan Manciulea, au format conştiinţa naţională în sufletele generaţiilor de tineri, conştiinţa vie şi activă care a contribuit la pregătirea şi desfăşurarea importantelor evenimente istorice ale neamului românesc.

            Pregătirea evenimentelor revoluţionare din Timişoara anilor 1848/1949 au fost în mare parte şi opera dascălilor şi a tineretului crescut şi educat în templele românismului a şcolilor Blajului.

            Primele gazete au apărut la Blaj abia în anul 1847 din cauza restricţiilor autorităţilor existente în acea perioadă.

            Timotei Cipariu împreună cu alţi fruntaşi români au editat şi tipărit gazeta intitulată “ORGANUL ILUMINĂRII”, care după adunarea de la 3/15 mai 1848 a devenit “ORGANUL NAŢIONAL”.

            În acelaşi an, 1847, Timotei Cipariu împreună cu Aron Pumnul au redactat şi tipărit la Blaj întâia publicaţie românească, “ÎNVĂTĂTORUL POPORULUI”, închinată şi destinată ţăranilor români care de fapt reprezentau ponderea populaţiei româneşti din Transilvania.

            Articolul de fond apărut în primul număr al gazetei şi redat în continuare reflectă fidel situaţia românilor din Transilvania înainte de Revoluţia română din anul 1848 din punct de vedere al învăţământului.

            “Pre când toată lumea cu însetată inimă doreşte şi aşteaptă a păşii pe calea adevărului, dreptăţii şi a păcii, către o mai bună stare materială şi politică – cine este acel român, adevărat român care să nu caute cu durere şi lacrime în ochi la reaua stare a românului, în care se află astăzi, fără ajutoriu şi îndreptariu? Românul singur la toate popoarele Ardealului, să nu zic ale Europei e fără şcoale, fără învăţători politici, fără foi scrise întru interesul lui. El lipsit de aceste ajutoare, numai el nu ştie calea cea bună şi dreaptă care-l poate duce la îmbunătăţirea soartei lui. El nu ştie ce sunt acelea ce fac fericite pre celelalte popoare ale Europei. E, ca şi omul călător în ţară străină, care nu ştie drumul şi nu-şi află om care să-i arate calea. Ca pruncul sărac lepădat la mijlocul calei, care de toţi se roagă şi de puţini este ascultat.

            În Ardeal Ungurii, Saşii şi Secuii, toţi au şcoale în limbile lor, nu numai la cetăţi ci şi la sate – nu numai şcoale pentru ficiori ci şi pentru fete. În Ardeal din 300.000 Saşi, mai nu este nici unul care să nu ştie a ceti. Dar din 1.300.000 de Români, câţi bărbaţi ştiu ceti? Ear din muieri este oare o mie care să ştie? Ungurii, Saşii şi Secuii la toate cetăţile şi oraşele au su şcoli mari, încă în unele oraşe mai multe. Aşa în Cluj sunt şcoale papistăseşti, calvineşti şi unităreşti. În Sibiu papistăseşti şi luterăneşti. Dar Românii? Ei n-au decât numai una la Blaj. Dumnezeule! Pentru 1.300.000 de români numai o şcoală de Doamne-ajută, ci asta vai de cât de săracă, şi mâine poimâine muritoare de foame!

            Pe sate tot satul săsesc ari cât de sărac, are o şcoală unde merg copii şi copilele de învaţă a ceti a scrie, a număra ori a fi creştin şi om de omenie. Sasul nu-şi socoteste pagubele a da sulerului (învăţător) o putinţică plată ca să-i crească şi să-i înveţe copii. Drept că el nu e aşa apăsat ca românul, ci cu toate acestea românul nici măcar între Saşi nu se nevoieşte mai mult pentru şcoale, decât cei dintre Unguri-Săcui. Asta e o greşală mare, un păcat ce nu se poate ierta nici înaintea lui Dumnezeu nici înaintea oamenilor. Românul plăteşte la boariu, păcurariu ca să-i grijască şi să-i apere vitele, da de copii săi cine să-i grijască, să-i înveţe nu are voe măcar un ban, au o bucătură să dea dela sine.

            Şi voi ştiţi Românilor ce rău vă vine de acolo, din astă nepricepere? Vine aceia că voi nu ştiţi nimic din cele ce aţi trebui să ştiţi, ca să puteţi fi şi voi ca oamenii fericiti, înţelepţi cu putere şi avuţie. Feciorii vostri neavând şcoale româneşti umblă pe la şcoale străine şi învaţă, nu ce ar fi de folos românului, ci ce e de folos Ungurului-Sasului. Apoi dacă învaţă să lipesc de Unguri şi de Saşi, deşi nu din bună voie, însă tot se lipesc. Dela unii ca aceştia apoi, nu mult se poate aştepta. Ei se tem a ajutora pe români ci îndrăsneală, ca să nu mânie pe Ungur-Sas. Ei apoi îşi cresc copii aşa, cât la urmă nici româneşte să nu ştiu vorbi. Asta e de o mie de ori mai rău. Aşa ne-am pierdut familiile cele mai strălucite româneşti ale Mailaţilor, Nădejdeştilor, Joiceştilor, Cândefeştilor, Nălăteştilor, Husarilor, Zeiceştilor, Chendereştilor s.a.

Din cari unii acum nici nu mai vrau a şti că-s români. Pentru ce? Pentru că românul n-a avut şcoale româneşti, unde românul să înveţe multe.

De atunci politica românească încă n’a fost nimica. Bărbaţii cari ar fi ştiut îndreta poporul român pre calea drepturilor politice erau crescuţi fără simţuri şi căldura către naţiunea sa. Ceilalţi nu pricepeau din aceste lucruri, ca bâta. Politica era tocmită toată, nu cum să ajungă şi românul la viaţa cu drepturi ca Ungurii-Sasii, ci chiar cum să nu ajungă. Aşa românul se află în starea călătorului între străini, a căror limbă nu o înţelege, cari se sfătuiesc chiar înaintea ochilor lui, cum sa-l joace şi el nu înţelege nemica din vorbele lor.

Asta încă e un rău nespus de mare. Ce vine deacolo? Nimica mai puţin decât că între Unguri şi Sasi se alege de vezi câte un biet de român în ceva dregătorie mai de jos, căci de cele mai înalte mai că nici vorbă. Caută în toată canţălăria dele Viena, în tot gubernul dela Cluj, în toată tabla dela Osorheiu, în toate varmeghiile, scaunele, magistratele dela catăţi etc, şi numără câţi consilieri, adeseori, fispani, senatori etc, vei afla români? Astăzi nici unul. Şi la aste toate politica e de vină, şi că românul neci nu a avut politica,pentru ca n’au avut simţul naţional, nici învăţători politiceşti.

Să vedem de foi sau de gazeta. În Ardeal până la 1837 n’a fost nici măcar o foae românească, de atunci avem două, una în Braşov cu slove, alta în Blaj cu litere. Bine că pot să se afle întramândouă multe bune pentru popor, dar nu-s în limba lui. şi de ce? O, fără îndoială că lipseşte românului atâtea sînt de multe, că aceste două foiţe nu pot ajunge la toate. Învăţaţi şi bine crescuţi avem foarte mulţi, ci dacă creşterea nu le-a fost pe temeiul românimei, ce e de mirat că nu se află toţi de-o părere, neci măcar în limba şi în modul scrierii. De aici mai întâi era lipsa a aduce la împreuna înţelegere capetele mai bine crescute, înainte de a se întoarce cătră popor. şi pentru ce? Pentru că aşa nu mai mulţii în un cuget şi cu o inimă, să ne nevoim spre luminarea şi înţelepciunea dulcei noastre naţiuni române, ca să cunoască ce e adevăratul folos al Românilor.

Eaca dar cu acest număr începem, ajutându-ne Dumnezeu, o foiţă pentru popor şi în limba poporului. Noi nu vom scrie întânsa decât ce vom cunoaşte mai presus de toate, de trebuinţă pentru dânsul. Întrebările ce neci nu-l ating, neci le-ar înţelege le vom lăsa deoparte. Noi ne vom nevoi mai ales a-i face cunoscute acele cunoştinţe fără de care nici un popor numai poate avea viaţă, şi fără care românul până astăzi a fost mort. El trebuie să reînvie să se destepte, din somnul letargic şi să renască. Articlii politici vor cuprinde totdeauna locul mai de frunte, apoi vor urma economici, şi care sunt de aceeaşi natură.

            Preţul moderat de 1 cr. de argint pre un număr, vândut din mână, va înlesni întinderea acestei foiţe, ce o recomandăm şi închinăm Poporului român.