Şcolile Blajului, după cum afirma profesor Ştefan
Manciulea, au format conştiinţa naţională în sufletele
generaţiilor de tineri, conştiinţa vie şi activă
care a contribuit la pregătirea şi desfăşurarea
importantelor evenimente istorice ale neamului românesc.
Pregătirea evenimentelor revoluţionare din Timişoara
anilor 1848/1949 au fost în mare parte şi opera dascălilor
şi a tineretului crescut şi educat în templele românismului a
şcolilor Blajului.
Primele gazete au apărut la Blaj abia în anul 1847 din cauza
restricţiilor autorităţilor existente în acea perioadă.
Timotei Cipariu împreună cu alţi fruntaşi români
au editat şi tipărit gazeta intitulată “ORGANUL ILUMINĂRII”,
care după adunarea de la 3/15 mai 1848 a devenit “ORGANUL NAŢIONAL”.
În acelaşi an, 1847, Timotei Cipariu împreună cu Aron
Pumnul au redactat şi tipărit la Blaj întâia publicaţie
românească, “ÎNVĂTĂTORUL POPORULUI”, închinată
şi destinată ţăranilor români care de fapt
reprezentau ponderea populaţiei româneşti din Transilvania.
Articolul de fond apărut în primul număr al gazetei
şi redat în continuare reflectă fidel situaţia românilor
din Transilvania înainte de Revoluţia română din anul 1848 din
punct de vedere al învăţământului.
“Pre când toată lumea cu însetată inimă doreşte
şi aşteaptă a păşii pe calea adevărului, dreptăţii
şi a păcii, către o mai bună stare materială
şi politică – cine este acel român, adevărat român care
să nu caute cu durere şi lacrime în ochi la reaua stare a românului,
în care se află astăzi, fără ajutoriu şi îndreptariu?
Românul singur la toate popoarele Ardealului, să nu zic ale Europei
e fără şcoale, fără învăţători
politici, fără foi scrise întru interesul lui. El lipsit de
aceste ajutoare, numai el nu ştie calea cea bună şi dreaptă
care-l poate duce la îmbunătăţirea soartei lui. El nu
ştie ce sunt acelea ce fac fericite pre celelalte popoare ale
Europei. E, ca şi omul călător în ţară străină,
care nu ştie drumul şi nu-şi află om care să-i
arate calea. Ca pruncul sărac lepădat la mijlocul calei, care de
toţi se roagă şi de puţini este ascultat.
În Ardeal Ungurii, Saşii şi Secuii, toţi au şcoale
în limbile lor, nu numai la cetăţi ci şi la sate – nu
numai şcoale pentru ficiori ci şi pentru fete. În Ardeal din
300.000 Saşi, mai nu este nici unul care să nu ştie a ceti.
Dar din 1.300.000 de Români, câţi bărbaţi ştiu ceti?
Ear din muieri este oare o mie care să ştie? Ungurii, Saşii
şi Secuii la toate cetăţile şi oraşele au su şcoli
mari, încă în unele oraşe mai multe. Aşa în Cluj sunt
şcoale papistăseşti, calvineşti şi unităreşti.
În Sibiu papistăseşti şi luterăneşti. Dar Românii?
Ei n-au decât numai una la Blaj. Dumnezeule! Pentru 1.300.000 de români
numai o şcoală de Doamne-ajută, ci asta vai de cât de săracă,
şi mâine poimâine muritoare de foame!
Pe sate tot satul săsesc ari cât de sărac, are o şcoală
unde merg copii şi copilele de învaţă a ceti a scrie, a
număra ori a fi creştin şi om de omenie. Sasul nu-şi
socoteste pagubele a da sulerului (învăţător) o putinţică plată ca să-i crească şi să-i înveţe copii.
Drept că el nu e aşa apăsat ca românul, ci cu toate
acestea românul nici măcar între Saşi nu se nevoieşte mai
mult pentru şcoale, decât cei dintre Unguri-Săcui. Asta e o greşală
mare, un păcat ce nu se poate ierta nici înaintea lui Dumnezeu nici
înaintea oamenilor. Românul plăteşte la boariu, păcurariu
ca să-i grijască şi să-i apere vitele, da de copii săi
cine să-i grijască, să-i înveţe nu are voe măcar
un ban, au o bucătură să dea dela sine.
Şi voi ştiţi Românilor ce rău vă vine de acolo,
din astă nepricepere? Vine aceia că voi nu ştiţi nimic
din cele ce aţi trebui să ştiţi, ca să puteţi
fi şi voi ca oamenii fericiti, înţelepţi cu putere şi
avuţie. Feciorii vostri neavând şcoale româneşti umblă
pe la şcoale străine şi învaţă, nu ce ar fi de
folos românului, ci ce e de folos Ungurului-Sasului. Apoi dacă învaţă
să lipesc de Unguri şi de Saşi, deşi nu din bună
voie, însă tot se lipesc. Dela unii ca aceştia apoi, nu mult se
poate aştepta. Ei se tem a ajutora pe români ci îndrăsneală,
ca să nu mânie pe Ungur-Sas. Ei apoi îşi cresc copii aşa,
cât la urmă nici româneşte să nu ştiu vorbi. Asta e
de o mie de ori mai rău. Aşa ne-am pierdut familiile cele mai
strălucite româneşti ale Mailaţilor, Nădejdeştilor,
Joiceştilor, Cândefeştilor, Nălăteştilor,
Husarilor, Zeiceştilor, Chendereştilor s.a.
Din cari
unii acum nici nu mai vrau a şti că-s români. Pentru ce? Pentru
că românul n-a avut şcoale româneşti, unde românul să
înveţe multe.
De atunci
politica românească încă n’a fost nimica. Bărbaţii
cari ar fi ştiut îndreta poporul român pre calea drepturilor
politice erau crescuţi fără simţuri şi căldura
către naţiunea sa. Ceilalţi nu pricepeau din aceste
lucruri, ca bâta. Politica era tocmită toată, nu cum să
ajungă şi românul la viaţa cu drepturi ca Ungurii-Sasii,
ci chiar cum să nu ajungă. Aşa românul se află în
starea călătorului între străini, a căror limbă
nu o înţelege, cari se sfătuiesc chiar înaintea ochilor lui,
cum sa-l joace şi el nu înţelege nemica din vorbele lor.
Asta încă
e un rău nespus de mare. Ce vine deacolo? Nimica mai puţin decât
că între Unguri şi Sasi se alege de vezi câte un biet de român
în ceva dregătorie mai de jos, căci de cele mai înalte mai că
nici vorbă. Caută în toată canţălăria dele
Viena, în tot gubernul dela Cluj, în toată tabla dela Osorheiu, în
toate varmeghiile, scaunele, magistratele dela catăţi etc,
şi numără câţi consilieri, adeseori, fispani,
senatori etc, vei afla români? Astăzi nici unul. Şi la aste
toate politica e de vină, şi că românul neci nu a avut
politica,pentru ca n’au avut simţul naţional, nici învăţători
politiceşti.
Să
vedem de foi sau de gazeta. În Ardeal până la 1837 n’a fost nici
măcar o foae românească, de atunci avem două, una în Braşov
cu slove, alta în Blaj cu litere. Bine că pot să se afle întramândouă
multe bune pentru popor, dar nu-s în limba lui. şi de ce? O, fără
îndoială că lipseşte românului atâtea sînt de multe, că
aceste două foiţe nu pot ajunge la toate. Învăţaţi şi bine
crescuţi avem foarte mulţi, ci dacă creşterea
nu le-a fost pe temeiul românimei, ce e de mirat că nu se află
toţi de-o părere, neci măcar în limba şi în modul
scrierii. De aici mai întâi era lipsa a aduce la împreuna înţelegere
capetele mai bine crescute, înainte de a se întoarce cătră
popor. şi pentru ce? Pentru că aşa nu mai mulţii în
un cuget şi cu o inimă, să ne nevoim spre luminarea şi
înţelepciunea dulcei noastre naţiuni române, ca să
cunoască ce e adevăratul folos al Românilor.
Eaca dar
cu acest număr începem, ajutându-ne Dumnezeu, o foiţă
pentru popor şi în limba poporului. Noi nu vom scrie întânsa decât
ce vom cunoaşte mai presus de toate, de trebuinţă pentru dânsul.
Întrebările ce neci nu-l ating, neci le-ar înţelege le vom lăsa
deoparte. Noi ne vom nevoi mai ales a-i face cunoscute acele cunoştinţe
fără de care nici un popor numai poate avea viaţă,
şi fără care românul până astăzi a fost mort.
El trebuie să reînvie să se destepte, din somnul letargic
şi să renască. Articlii politici vor cuprinde totdeauna
locul mai de frunte, apoi vor urma economici, şi care sunt de aceeaşi
natură.
Preţul moderat de 1 cr. de argint pre un număr, vândut din mână,
va înlesni întinderea acestei foiţe, ce o recomandăm şi
închinăm Poporului român.
|
|