Puncte de vedere
Locotenent-colonel
dr. Mircea Dogaru
Am aniversat anul trecut, sub impactul emoţional al omagierii, pe
teritoriul românesc, a revoluţiei ungare şi al temerii nemărturisite
public de ceea ce ne rezervă viitorul, 151 de ani de la declanşarea
revoluţiei române paşoptiste şi 150 de ani de la victoria
revoluţiei române din Ardeal. Şi am făcut-o, ca de obicei;
mânaţi de instinctul supravieţuirii naţionale, numit
pompos “Raţiune politică”, păstrând, datorită
temerilor ancestrale sau opţiunilor actuale, aceeaşi echidistanţă
faţă de demersul ştiinţific autentic pe care o conservăm
din varii motive tot de 150 de ani.
Cât timp a trăit generaţia paşoptistă, o
generaţie de giganţi care a pus bazele României întregite
şi suverane, sau urmaşii săi direcţi, istoriografia a
înregistrat doar latura romantică a evenimentelor, legând de-a
valma eroi autentici, emisari ai unor puteri oculte implicaţi şi
persoane comune care, s-au trezit luate de val, la locul potrivit în
momentul propice, fără a intra, conştient, în bucătăria
prozaică şi ungherele întunecate uneori ale pregătirii
europene şi naţionale, pentru că tânăra naţiune
română avea nevoie de zei şi nu de adevăr.
Accesul limitat la informaţia autentică a făcut ca
istoriografia, interbelică să vocalizeze în continuare pe aria
lirică iar după cel de-al doilea război mondial, ocupaţia
sovietică şi principiile materialismului dialectic şi
istoric, conservând romantismul, iau dat o aparenţă de
obiectivitate, restrângând însă aria investigaţiei la
cauzalitatea economică şi socială şi deformând din raţiuni
de politică externă aspectul naţional.
Până în 1965, în viziunea istoricilor noştri, scopul
revoluţiei ar fi fost exclusiv lichidarea privilegiilor
feudale, a fărâmiţării politice, stăpânirii otomane
şi austriece. Nimic despre ruşi care ocupau ilegal
“Basarabia” şi ale căror trupe au pecetluit soarta revoluţiei
române în Moldova şi Muntenia şi a celei
internaţionaliste de expresie ungurească în Transilvania! Nimic
despre implicarea masoneriei europene, ai cărei membri erau aproape
toţi liderii paşoptişti din principate şi Banat şi
o parte a celor din Transilvania! Nimic despre legăturile lui Avram
Iancu cu împăraţii Ferdinand V (1830-1848) şi Franz Joseph
(1848-1916)! Nici un consumator de istorie nu a înţeles şi nu
poate întelege încă revoluţia română din Transilvania
şi rolul mai mult decât straniu, de
mesager al Europei, jucat de Nicolae Bălcescu aici, ca
mediator între Avram Iancu şi Lajos Kossuth.
Istoriografia româneasca a anilor 1965-1989, absurd botezată
astăzi “naţionalist – comunistă”, absurd deoarece
comunismul a fost şi este internaţionalist (proletar) ca şi
“cosmopolitanismul” din veacul XIX sau “europenismul” actual,
tributară urii viscerale pe care o nutrea Ceauşescu faţă
de liderii, de la Moscova, a dezvoltat deliberat numai o parte din adevăr
pedalând pe plan extern, până la completa ignorare a implicaţiilor
Occidentului prin Habsburgi, doar pe componenţa antiturcească în
principate şi pe cea antiungurească doar în Apuseni, fără
implicarea Habsburgilor, iar pe plan intern al cauzalităţii, pe
afirmaţia inteligent restrictivă a lui Nicolae Bălcescu,
potrivit căreia Revoluţia română nu a fost un fenomen
incapabil în mişcarea generală europeană: “Revoluţia
generală fu ocazia iar nu cauza revoluţiei române. Uneltitorii
ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a
poporului român asupra lui însuşi”. O tânără
generaţie aparţinând boierimii liberale şi burgheziei în
formare ar fi descoperit în “exploatarea feudală” şi
“monopolul - otoman” frânele dezvoltării economice în
“Principate, în Transilvania acţionând “dubla exploatare socială
şi naţională”, exercitată de magnaţii unguri
şi statul austriac. Cu studii la Paris şi relaţii în
cercurile revoluţionare, această “intelectualitate progresistă”,
a înfiinţat societăţi secrete gen “Frăţia” (
1843) în Muntenia şi “Asociaţia patriotică” (1846) în
Moldova, care au pregătit revoluţia. Deşi Bălcescu
propunea ca aceasta să treacă în Moldova, la Paris revoluţionarii
au decis, în casa lui Nicolae Bălcescu, la 8/20 martie 1848, ca
“mişcarea să fie simultană”. Totuşi, proclamată”
unitară” (idee legitimată prin prezenţa ulterioară a
revoluţionarilor munteni şi moldoveni fugari în Transilvania
şi Bucovina), ea a izbucnit la date diferite (28 martie Iaşi;
9/21 iulie Islaz; 3-5/15/17 mai Blaj), s-a derulat diferit şi a avut
o soartă diferită în cele trei principate româneşti,
cauza tuturor cauzelor fiind proclamată ameninţarea cu intervenţia
sau intervenţia ţaristă şi otomană.
Preluând
aproape identic tezele “comuniste”, istoriografia postrevoluţionară,
cu toate lozincile cercurilor elitiste privind “demitizarea” istoriei
şi abordarea unei istorii a “imaginarului” într-un generos efort
de a ne întoarce întregul trecut pe dos, pentru a-l racorda unei direcţii
unilaterale în politica externă, nu face decât să îngroaşe
un principiu răsturnat - “Ex Occidente Lux” - şi aceasta
pentru a demonstra că tot răul le-a venit românilor numai de la
ruşi şi turci, în timp ce dinspre Occident, uitându-se răpirea
Crişanei, Maramureşului, Transilvaniei (1687-1699), Banatului
(171 8) şi Moldovei de Nord (1775) cu consecinţe ireparabile până
astăzi (în privinţa fruntariilor româneşti de nord, vest
şi sud-vest), au fost potopiţi de râuri de lapte şi miere. Voci
discrete mai subliniază în fundal că tot meritul ar fi revenit
şi de această dată masoneriei. În aceste condiţii, când
majoritate istoricilor, din aspiraţii personale, s-au făcut
purtătorii de cuvânt ai unor grupări europeniste, naţionale sau
patriotarde, istoriografia militară, obiectivă prin însăşi poziţia juridică proclamată a reprezentanţilor săi
(ca membri ai unei instituţii constituţional apolitică
- armata) nu poate singură să ofere imaginea realului. Poate
furniza însă, asumându-şi riscul atragerii fulgerelor mâniei
politice de esenţă tipic stalinist-kominternistă, fie că
se manifesta dinspre “dreapta”, fie dinspre ”stânga” câteva
puncte de reper care să faciliteze reabordarea obiectivă a
problematicii, “1848” într-un viitor amânat deocamdată, “sine
die” (deoarece se afla dincolo de “capătul tunelului”). În
opinia noastră, aceste puncte de reper, pe care adepţii integrării
în nişte structuri care, deocamdată se încăpăţânează să le respingă, le vor numi probabil “teze”, ar fi următoarele:
l. Toţi revoluţionarii continentului au avut ca adversar,
indiferent “ce-i unea pe ei în luptă”, idealuri unionisteuropene
sau unionist-naţionale, “Unitatea”
europeană a suveranilor “unşi“ ai lui Dumnezeu, care
funcţiona, de la 26 septembrie 1815, sub numele de Sfânta Alianţă.
Creată de Metternich şi ţarul Alexandru I cu scopul
declarat de a realiza “noua ordine”, un nou “echilibru european”
sau “marea familie europeană”, (cu alte cuvinte o “Uniune
Europeană” a suveranilor) caracterizată prin “legăturile
unei fraternităţi reale şi indisolubile”, Sfânta Alianţă
a fost în mod real, până la autodistrugerea sa în cursul luptei
dintre şacalii componenţi numită “Războiul
Crimeii”, un instrument eficace în mâna suveranilor, datori cu
“ajutor reciproc” întru nimicirea oricărei tentative de revoltă
pentru libertăţi democratice sau libertate naţională
în Europa. Se explică astfel celebra decizie a ţarului luată
în cursul unui bal la curte - “Încălecaţi domnilor, la Paris
e revoluţie!” - sau intervenţia în Transilvania, în 1849, împotriva
revoluţiei ungare. Repet, ungare şi nu române! Deşi
“compatrioţi”, suveranii nu au ezitat să se tragă pe sfoară
când a fost vorba să sprijine, în interes propriu, rebeliuni în
spaţiul concurenţilor, îndeosebi pe teritoriul şi în
sfera de influenţă a Imperiului otoman. Este cazul revoluţiei
greceşti (1821 -1828), sârbeşti (1815-1829), secesiunii
Egiptului (1831-1833) şi, până la un punct, al Eteriei şi
revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (1821), ultima, dezavuată în
momentul în care caracterul naţional românesc devenise evident.
2. Aliatul natural al celor trei ţări române devenise
Imperiul otoman care a sprijinit revoluţia lui Horea, Cloşca
şi Crişan, care a recunoscut (29 iulie/10 august 1848) Locotenenţa
domnească la Bucureşti şi căruia i s-au adresat cu
propuneri concrete de cooperare armată împotriva Rusiei atât Tudor
Vladimirescu la 1821, cât şi paşoptiştii munteni în
frunte cu Gheorghe Magheru la 1848. Aceasta datorită necesităţii,
pentru sultan de a avea în statele române un scut juridic în calea
ofensivei austro-ruse.
3. În ceea ce priveşte adversarii revoluţionarilor, români,
aceşti au fost diferiţi pentru principatele extracarpatice,
şi pentru Transilvania şi Banat, ceea ce avea să creeze la
1848 , datorită obiectivelor diferite - disfuncţii. Pentru
Muntenia şi Moldova, războiul ruso-austro-otoman din 1736-1739,
prin bestialităţile “muscalilor” descrise în pagini de un
cutremurător dramatism de Ion Neculce şi Miklos Kelemen, a
demonstrat că reala primejdie o reprezenta Rusia. Rusia care, în
1769, a încercat să le ocupe definitiv dându-le şi o constituţie
(”Învăţătura a însăşi stăpânitoarei măriri
Ecaterina a II-a ... “) redactată de feldmareşalul Rumeantev, Rusia care
le-a blagoslovit după 1774, cu adevăraţii fanarioţi,
ca exponenţi ai politicii imperiale după Karl Max (şi
acesta a fost unul dintre motivele
treceri la index în perioada comunistă” a lui Marx şi
interzicerii celebrelor- “Însemnări despre români”). Rusia,
care a vândut Austriei Moldova de Nord în 1775, care a elaborat un
proiect de “regat al Daciei” sub arhiducele Constantin, a ocupat
Crimeea în 1878, ajungând pe Nistru în 1791, care s-a înţeles pe
seama românilor la Tilsit (29 iunie 1807) cu Napoleon I, Rusia care
respinsese reprezentanţilor noştri solicitarea de sprijin în
vederea creării Republicii Române
(1802), Rusia care a elaborat în 1810 “Proiectul Prozorovski”, de
transformare a Principatelor în 4 gubernii
(Basarabia, Moldova, Valahia şi Oltenia), a răpit Moldova de răsărit
botezând-o ”Basarabia”, (1812), l-a lichidat prin
interpuşi pe Tudor Vladimirescu, a provocat sub ameninţare
intervenţia armată otomană în 1821 şi 1848, şi,
invadând Principatele (21 iunie 1853) a declanşat Războiul
Crimeii provocând decesul Sfintei Alianţe! Ca să-şi
“treacă puntea” românii s-au făcut “frate cu dracul”
cerând chiar sprijinul Austriei, puterea concurentă la stăpânirea
spaţiului românesc şi care, prin glasul împăratului
Francisc I (1792-1830) se arăta “gata să meargă până
la jertfa ultimului ungur şi a ultimului german. Dar nu admite să
piardă Ţările Române de la hotarele sale”.
Contrar istoriografiei noastre cosmetizate, în Ardeal, Partium şi Banat, deşi Habsburgii cuceriseră
aceste provincii, alipindu-le pe ultimele Ungarie (l778), deşi răpiseră
titlul de principe (1701), zdrobiseră mişcarea curuţilor
(1711), înşelaseră aşteptările românilor păcăliţi
să se catolicizeze (1697- l698), zdrobiseră în sânge mişcarea
pentru ortodoxie (1761), încercaseră să ocupe şi Oltenia
(1718-1739), furaseră Moldova de Nord (l775) botezată de ei
Bucovina (l790) şi-i transformaseră în masă pe români în
iobagi ai statului, duşmanul declarat, fuseseră şi rămăseseră
magnaţii unguri. Împotriva lor, Horea a căutat şi obţinut
în 1784 alianţa lui Iosif II care, deşi avea să-l trădeze,
speriat de perspectiva constituirii unui regat românesc al Daciei, şi-a
ţinut parţial promisiunile ştergând iobăgia (l785).
Împotriva lor, ca ADVERSARĂ A REVOLUŢIEI UNGARE s-a declanşat,
la 3/15 mai 1848 REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN ARDEAL. IAR ACEASTĂ
, REVOLUŢIE NU A FOST NICIODATĂ ÎNVINSĂ! Luptând alături
de Habsburgi ca şi croatul Jellacic, având în ruşii care au
distrus în 1848 armata “internaţionalistă” a generalului
Bem, ca o ironie a sorţii, nişte aliaţi, Avram Iancu şi
“legionarii” săi s-au aflat la sfârşit în tabăra învingătoare.
Ca şi în cazul Horea, “hoţul de împărat” 1-a trădat
în final dar, parţial şi-a respectat promisiunile prin măsurile
favorizante faţă de români luate de “regimul Bach”, în
concordanţă cu “patentele imperiale” din 1853, 1854 şi
1861.
4. Caracterul social al revoluţiei, considerabil exagerat în
privinţa “rânduielilor feudale”, poate fi luat în calcul îndeosebi
în Transilvania unde regii angevini în secolul XIV şi Unio Trium Naţionum
după 1438 i-au transformat pe românii ortodocşi în
iobagi ai nobilimii ungureşti şi ungurizate (excepţie “ţările”
autonome) fără însă ca, îi atrăgea magnatul
Wesseleny Miklos atenţia lui Lajos Kossurh “drepturile lor, asupra
pământului de odinioară ale proprietăţii originare
niciodată pierdute” să fie altfel decât “numai limitate
şi restrânse prin agresiune şi uzurpare” şi nu lichidate
total. Duşmanul social în Ardeal era totuna cu duşmanul ... naţional
- nobilii unguri sau ungurizaţi, naţiunea feudală maghiară
în comparaţie cu care, statul austriac, aplicând dictonul “divide
et impera” se arăta mult mai blând. De altfel, anulate de Iosif II
(1785) sarcinile iobăgeşti au fost reintroduse de nobilime la, moartea
acestuia (1790). În ceea ce priveşte proprietatea asupra pământului
în Muntenia şi Moldova, aceasta era de jure devălmaş reprezentând un condominium domn-obşte. Aparatul
birocratic – “boierii” (oguz - bolarin - căpetenii
militare) era răsplătit iniţial, în lipsa monedei, prin
concedarea, unei părţi din impozitele datorate de obşte -
statului.
Această stare, sub numele de “mod de producţie asiatic”
(pentru gânditorii occidentali “hidraulic”, pentru analiştii români
“tributal”) a constituit marea descoperire a lui Karl Marx, şi
explica de ce autorul ei a fost proscris de liderii ... “comunişti”
începând cu Stalin şi terminând cu Ceauşescu, ambilor
neconvenindu-le realitatea istorică a unei societăţi în
care “exploatarea de clasă”, exercitată de către “o
aristocraţie birocratică, de funcţii”, care ţintea să
devină “de nume” (prin “nepotism”) exista în condiţiile
“proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie”.
Seamănă prea mult cu “socialismul”! De aceea s-a pedalat în
istoriografie pe inexistentul “feudalism” românesc, pe rolul
“revoluţionar” al ţărănimii etc. Relaţiile de
proprietate se schimbă în Principate, când, pe urmele abuzurilor,
noua “elită” cosmopolită s-a implementat aici din Levant, în
secolele XVII-XVIII (în urma lichidării fizice a vechii boierimi de
ţară), prin reformele lui Constantin Mavrocordat (1741-1749),
apoi, îndeosebi prin “codicele muncii de clacă”, introdus de
ocupantul rus sub numele de “Regulamentul organic” 1830-1831. Ea a
distrus de jure, nu numai de facto, prin legi scrise, dreptul de obşte
consfinţit prin jus valahicum ca “obicei al pământului”.
5. Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, aşadar, în primul rând politice, având caracter economic şi
social implicit prin revendicarea păturilor active ale societăţii
româneşti de a participa la actul de conducere, obiectivul major
constituindu-l unitatea naţională. Au recunoscut-o explicit în
secolul XVIII liderii “partidei naţionale” de la Bucureşti
şi Iaşi care au cerut, greşind tactic, unirea Principatelor
sub garanţia marilor puteri la Congresul de pace de la Focşani -
Bucureşti (1772-1773) şi cei ai opoziţiei ortodoxe din
Transilvania, Şofronie din Cioara militând (1769) pentru înfiinţarea
unei oşti mixte moldovo-munteano-transilvane (s-a şi înfiinţat
sub comanda lui Răducanu Cantacuzino) care să realizeze
independenţa şi Uniunea Principatelor apoi eliberarea şi
Unirea Ardealului. Au recunoscut-o adversarii revoluţiei “domnului
Tudor” şi ai lui, ”Horea - rex Daciae”, fapt ce explică
“trădarea” şi lichidarea acestora din ordinul “auguştilor”
suverani ai Răsăritului şi Apusului. Unirea au cerut-o
explicit paşoptiştii moldoveni în programele elaborate în
emigraţie, mulţimile ardelene pe Câmpia Libertăţii de
la Blaj (“Noi vrem să ne unim cu Ţara!” şi saşii
prin Stephan Ludvig Roth. Au cerut-o revoluţionarii români de la
Blaj, în cea de-a treia adunare, cu acel “Memoriu al poporului din
Transilvania” (Unire sub egida Austriei).
Ca “un semnal de alarmă
că, pentru nemeşii unguri, o revoluţie va fi sfârşitul,
acelaşi Wesseleny Miklos a prezentat-o lui Lajos Kossuth
precizând că românii “ale căror origine şi limbă
vin în mare parte de la marea gintă a Romei”, chiar divizaţi
politic, “simt cu putere că sunt o naţiune“ chemată la
“existenţă naţională ... Planurile şi speranţele
lor sunt unirea în viitor, într-o naţiune şi o ţară
a tuturor populaţiilor valahe de origine, şi limbă
comune”. În aceleaşi limite teritoriale ca şi ungurii a înţeles
unirea românilor ca pericol şi “jandarmul Europei”, cabinetul de
la St. Petersburg notificând tuturor rezidenţilor ruşi în străinătate
prin circulara din 19/31 iulie 1848 ca “Planul lor viitor e ... de a încerca
să fie provincii şi a constitui, sub numele de Regatul duco-român,
un mare stat separat şi independent, la formarea căruia îi
invită pe fraţii lor din Moldova, din Bucovina, din Transilvania
şi din Basarabia“ A subliniat-o cu claritate, încă din 1847,
drept principal obiectiv al viitoarei revoluţii prin cunoscutul, în
fapt, Nicolae Bălcescu: “Ţinta noastră socotesc că
nu poate fi alta decât unitatea românilor. Unitatea mai întâi în idei
şi simţăminte, care să aducă cu vremea unitatea
politică”.
6.În ceea ce priveşte apartenenţa la masonerie,
majoritatea paşoptiştilor au fost masoni. Cei din principate, cu
studii la Paris, activaseră în “I’ Athenee des Etrangers”
şi “la Rose du Parfait Silence du Grand Orient de France”, cei
din Banat în lojile ungureşti de la Pesta (Eftimiu Murgu este
eliberat din închisoare pe 15 martie 1848 de “revoluţionari”)
iar cei din Transilvania erau legaţi de lojile vieneze. Toţi
erau “fraţi” ca membri ai organizaţiilor descinzând din Fraţia
Rozeicruce manifestate încă în Franţa anului 1614 ca luptând
pentru instaurarea unei noi ordini mondiale. Nici aici însă nu
trebuie abandonată prudenta, deoarece nu exista o unică
orientare lojile, constituite mai mult pe criterii naţionale, luptând
la acea dată pentru o Europă liberă, de naţiuni
libere. Contradicţiile dintre disciplina “internaţionalistă”
şi interesele naţionale au produs adesea “disfuncţii”,
“trădări” sau poziţii greu de explicat ca acelea ale
revoluţionarilor Dragoş şi Bălcescu pe lângă
“craiul munţilor” Avram Iancu. Pentru cercetători este încă
un teren “virgin”! Ar fi absurd să se nege implicaţia
masonică, dar la fel de absurd să se ia drept bune toate afirmaţiile
făcute în scopuri propagandistice de “masonii” de, operetă
(la vedere) de astăzi. Poate că ar trebui să se înceapă
cu începutul - cu analiza faptelor unei personalităţi uriaşe
masoneriei europene, rămasă tabu pentru toate cărţile
de istorie, “marele necunoscut” Dumitru Brătianu, omul din
spatele lui Mazzini. În ceea ce ne priveşte, am subliniat adesea că
“Frăţia”, ca organizaţie românească este prezentă
încă în 1784, Horea fiind în contact cu “Frăţia de
cruce” din Viena prin omul de legătură “Salis”, că
horenii se numeau “frăţii ale sale” şi apare la lumina
o organizare teritorială pe “fraţii” (“fratusii”). De
asemenea, aşa cum Horea era legat prin mii de fire de împăratul
Iosif II, încă enigmaticul Tudor Vladimirescu nu numai că se încăpăţâna
să se adreseze cu “Fraţilor” ţi “Fraţi locuitori
...”, dar şi avea, în pofida zbuciumului unor istorici patrioţi
talibani de ieri şi de astăzi, legături cu o societate
patronată de tarul Alexandru I, pe care o numim încă Eteria deşi
se numea în realitate “Philike Hetairia (Societatea Fraţia). Vom
începe să înţelegem revoluţia română de la 1848
atunci când vom începe sa înţelegem lozinca “Dreptate, Frăţie”,
decurgând din franţuzescul “Liberte, Egalite, Fraternite” (rom.
“Frăţie”) şi bizara declaraţie a lui Cloşca
de la Tibru (l2/23 noiembrie 1784) dată vice-colonelului Schultz, încheiată
cu invocarea ... DREPTURILOR OMULUI: “Noi vom muri fericiţi că
exemplul nostru va garanta urmaşilor DREPTURILE UMANITĂŢII
!”,
Iată numai câteva din
sugestiile pe care le facem, din direcţiile de cercetare pe care le lăsăm
moştenire istoricilor, generaţiilor viitoare, ca luptători
pentru adevăr în vremuri, vitrege ieri, în vremuri sărace astăzi,
şi piloni ai unui curent istoriografic aflat în plină
dezagregare, sub impactul nevoii de limitare şi revendicare cu orice
preţ a valorilor trecute şi prezente ale altor-lumi.
|
|
