România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Coordonate ale cercetării revoluţiei , române de la 1848-1849

Puncte de vedere

Locotenent-colonel dr. Mircea Dogaru

     Am aniversat anul trecut, sub impactul emoţional al omagierii, pe teritoriul românesc, a revoluţiei ungare şi al temerii nemărturisite public de ceea ce ne rezervă viitorul, 151 de ani de la declanşarea revoluţiei române paşoptiste şi 150 de ani de la victoria revoluţiei române din Ardeal. Şi am făcut-o, ca de obicei; mânaţi de instinctul supravieţuirii naţionale, numit pompos “Raţiune politică”, păstrând, datorită temerilor ancestrale sau opţiunilor actuale, aceeaşi echidistanţă faţă de demersul ştiinţific autentic pe care o conservăm din varii motive tot de 150 de ani.

     Cât timp a trăit generaţia paşoptistă, o generaţie de giganţi care a pus bazele României întregite şi suverane, sau urmaşii săi direcţi, istoriografia a înregistrat doar latura romantică a evenimentelor, legând de-a valma eroi autentici, emisari ai unor puteri oculte implicaţi şi persoane comune care, s-au trezit luate de val, la locul potrivit în momentul propice, fără a intra, conştient, în bucătăria prozaică şi ungherele întunecate uneori ale pregătirii europene şi naţionale, pentru că tânăra naţiune română avea nevoie de zei şi nu de adevăr.

    Accesul limitat la informaţia autentică a făcut ca istoriografia, interbelică să vocalizeze în continuare pe aria lirică iar după cel de-al doilea război mondial, ocupaţia sovietică şi principiile materialismului dialectic şi istoric, conservând romantismul, i­au dat o aparenţă de obiectivitate, restrângând însă aria investigaţiei la cauzalitatea economică şi socială şi deformând din raţiuni de politică externă aspectul naţional.

     Până în 1965, în viziunea istoricilor noştri, scopul  revoluţiei ar fi fost exclusiv lichidarea privilegiilor feudale, a fărâmiţării politice, stăpânirii otomane şi austriece. Nimic despre ruşi care ocupau ilegal “Basarabia” şi ale căror trupe au pecetluit soarta revoluţiei române în Moldova şi Muntenia şi a celei internaţionaliste de expresie ungurească în Transilvania! Nimic despre implicarea masoneriei europene, ai cărei membri erau aproape toţi liderii paşoptişti din principate şi Banat şi o parte a celor din Transilvania! Nimic despre legăturile lui Avram Iancu cu împăraţii Ferdinand V (1830-1848) şi Franz Joseph (1848-1916)! Nici un consumator de istorie nu a înţeles şi nu poate întelege încă revoluţia română din Transilvania şi rolul mai mult decât straniu, de  mesager al Europei, jucat de Nicolae Bălcescu aici, ca mediator între Avram Iancu şi Lajos Kossuth.

     Istoriografia româneasca a anilor 1965-1989, absurd botezată astăzi “naţionalist – comunistă”, absurd deoarece comunismul a fost şi este internaţionalist (proletar) ca şi “cosmopolitanismul” din veacul XIX sau “europenismul” actual, tributară urii viscerale pe care o nutrea Ceauşescu faţă de liderii, de la Moscova, a dezvoltat deliberat numai o parte din adevăr pedalând pe plan extern, până la completa ignorare a implicaţiilor Occidentului prin Habsburgi, doar pe componenţa antiturcească în principate şi pe cea antiungurească doar în Apuseni, fără implicarea Habsburgilor, iar pe plan intern al cauzalităţii, pe afirmaţia inteligent restrictivă a lui Nicolae Bălcescu, potrivit căreia Revoluţia română nu a fost un fenomen incapabil în mişcarea generală europeană: “Revoluţia generală fu ocazia iar nu cauza revoluţiei române. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi”. O tânără generaţie aparţinând boierimii liberale şi burgheziei în formare ar fi descoperit în “exploatarea feudală” şi “monopolul - otoman” frânele dezvoltării economice în “Principate, în Transilvania acţionând “dubla exploatare socială şi naţională”, exercitată de magnaţii unguri şi statul austriac. Cu studii la Paris şi relaţii în cercurile revoluţionare, această “intelectualitate progresistă”, a înfiinţat societăţi secrete gen “Frăţia” ( 1843) în Muntenia şi “Asociaţia patriotică” (1846) în Moldova, care au pregătit revoluţia. Deşi Bălcescu propunea ca aceasta să treacă în Moldova, la Paris revoluţionarii au decis, în casa lui Nicolae Bălcescu, la 8/20 martie 1848, ca “mişcarea să fie simultană”. Totuşi, proclamată” unitară” (idee legitimată prin prezenţa ulterioară a revoluţionarilor munteni şi moldoveni fugari în Transilvania şi Bucovina), ea a izbucnit la date diferite (28 martie Iaşi; 9/21 iulie Islaz; 3-5/15/17 mai Blaj), s-a derulat diferit şi a avut o soartă diferită în cele trei principate româneşti, cauza tuturor cauzelor fiind proclamată ameninţarea cu intervenţia sau intervenţia ţaristă şi otomană.

     Preluând aproape identic tezele “comuniste”, istoriografia postrevoluţionară, cu toate lozincile cercurilor elitiste privind “demitizarea” istoriei şi abordarea unei istorii a “imaginarului” într-un generos efort de a ne întoarce întregul trecut pe dos, pentru a-l racorda unei direcţii unilaterale în politica externă, nu face decât să îngroaşe un principiu răsturnat - “Ex Occidente Lux” - şi aceasta pentru a demonstra că tot răul le-a venit românilor numai de la ruşi şi turci, în timp ce dinspre Occident, uitându-se răpirea Crişanei, Maramureşului, Transilvaniei (1687-1699), Banatului (171 8) şi Moldovei de Nord (1775) cu consecinţe ireparabile până astăzi (în privinţa fruntariilor româneşti de nord, vest şi sud-vest), au fost potopiţi de râuri de lapte şi miere. Voci discrete mai subliniază în fundal că tot meritul ar fi revenit şi de această dată masoneriei. În aceste condiţii, când majoritate istoricilor, ­din aspiraţii personale, s-au făcut purtătorii de cuvânt ai unor  grupări europeniste, naţionale sau patriotarde, istoriografia militară, obiectivă prin însăşi poziţia juridică proclamată a reprezentanţilor săi (ca membri ai unei instituţii constituţional apolitică - armata) nu poate singură să ofere imaginea realului. Poate furniza însă, asumându-şi riscul atragerii fulgerelor mâniei politice de esenţă tipic stalinist-kominternistă, fie că se manifesta dinspre “dreapta”, fie dinspre ”stânga” câteva puncte de reper care să faciliteze reabordarea obiectivă a problematicii, “1848” într-un viitor amânat deocamdată, “sine die” (deoarece se afla dincolo de “capătul tunelului”). În opinia noastră, aceste puncte de reper, pe care adepţii integrării în nişte structuri care, deocamdată se încăpăţânează să le respingă, le vor numi probabil “teze”, ar fi următoarele:

     l. Toţi revoluţionarii continentului au avut ca adversar, indiferent “ce-i unea pe ei în luptă”, idealuri unionist­europene sau unionist-naţionale, “Unitatea”  europeană a suveranilor “unşi“ ai lui Dumnezeu, care funcţiona, de la 26 septembrie 1815, sub numele de Sfânta Alianţă. Creată de Metternich şi ţarul Alexandru I cu scopul declarat de a realiza “noua ordine”, un nou “echilibru european” sau “marea familie europeană”, (cu alte cuvinte o “Uniune Europeană” a suveranilor) caracterizată prin “legăturile unei fraternităţi reale şi indisolubile”, Sfânta Alianţă a fost în mod real, până la autodistrugerea sa în cursul luptei dintre şacalii componenţi numită “Războiul Crimeii”, un instrument eficace în mâna suveranilor, datori cu “ajutor reciproc” întru nimicirea oricărei tentative de revoltă pentru libertăţi democratice sau libertate naţională în Europa. Se explică astfel celebra decizie a ţarului luată în cursul unui bal la curte - “Încălecaţi domnilor, la Paris e revoluţie!” - sau intervenţia în Transilvania, în 1849, împotriva revoluţiei ungare. Repet, ungare şi nu române! Deşi “compatrioţi”, suveranii nu au ezitat să se tragă pe sfoară când a fost vorba să sprijine, în interes propriu, rebeliuni în spaţiul concurenţilor, îndeosebi pe teritoriul şi în sfera de influenţă a Imperiului otoman. Este cazul revoluţiei greceşti (1821 -1828), sârbeşti (1815-1829), secesiunii Egiptului (1831-1833) şi, până la un punct, al Eteriei şi revoluţiei lui Tudor Vladimirescu (1821), ultima, dezavuată în momentul în care caracterul naţional românesc devenise evident.

     2. Aliatul natural al celor trei ţări române devenise Imperiul otoman care a sprijinit revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan, care a recunoscut (29 iulie/10 august 1848) Locotenenţa domnească la Bucureşti şi căruia i s-au adresat cu propuneri concrete de cooperare armată împotriva Rusiei atât Tudor Vladimirescu la 1821, cât şi paşoptiştii munteni în frunte cu Gheorghe Magheru la 1848. Aceasta datorită necesităţii, pentru sultan de a avea în statele române un scut juridic în calea ofensivei austro-ruse.

     3. În ceea ce priveşte adversarii revoluţionarilor, români, aceşti au fost diferiţi pentru principatele extracarpatice, şi pentru Transilvania şi Banat, ceea ce avea să creeze la 1848 , datorită obiectivelor diferite - disfuncţii. Pentru Muntenia şi Moldova, războiul ruso-austro-otoman din 1736-1739, prin bestialităţile “muscalilor” descrise în pagini de un cutremurător dramatism de Ion Neculce şi Miklos Kelemen, a demonstrat că reala primejdie o reprezenta Rusia. Rusia care, în 1769, a încercat să le ocupe definitiv dându-le şi o constituţie (”Învăţătura a însăşi stăpânitoarei măriri Ecaterina a II-a ... “)  redactată de feldmareşalul Rumeantev, Rusia care le-a blagoslovit după 1774, cu adevăraţii fanarioţi, ca exponenţi ai politicii imperiale după Karl Max (şi acesta a fost unul dintre motivele treceri la index în perioada comunistă” a lui Marx şi interzicerii celebrelor- “Însemnări despre români”). Rusia, care a vândut Austriei Moldova de Nord în 1775, care a elaborat un proiect de “regat al Daciei” sub arhiducele Constantin, a ocupat Crimeea în 1878, ajungând pe Nistru în 1791, care s-a înţeles pe seama românilor la Tilsit (29 iunie 1807) cu Napoleon I, Rusia care respinsese reprezentanţilor noştri solicitarea de sprijin în vederea creării Republicii  Române (1802), Rusia care a elaborat în 1810 “Proiectul Prozorovski”, de transformare a Principatelor în 4 gubernii (Basarabia, Moldova, Valahia şi Oltenia), a răpit Moldova de răsărit botezând-o ”Basarabia”, (1812), l-a lichidat prin  interpuşi pe Tudor Vladimirescu, a provocat sub ameninţare intervenţia armată otomană în 1821 şi 1848, şi, invadând Principatele (21 iunie 1853) a declanşat Războiul Crimeii provocând decesul Sfintei Alianţe! Ca să-şi “treacă puntea” românii s-au făcut “frate cu dracul” cerând chiar sprijinul Austriei, puterea concurentă la stăpânirea spaţiului românesc şi care, prin glasul împăratului Francisc I (1792-1830) se arăta “gata să meargă până la jertfa ultimului ungur şi a ultimului german. Dar nu admite să piardă Ţările Române de la hotarele sale”.

     Contrar istoriografiei noastre cosmetizate, în Ardeal,   Partium şi Banat, deşi Habsburgii cuceriseră aceste provincii, alipindu-le pe ultimele Ungarie (l778), deşi răpiseră titlul de principe (1701), zdrobiseră mişcarea curuţilor (1711), înşelaseră aşteptările românilor păcăliţi să se catolicizeze (1697- l698), zdrobiseră în sânge mişcarea pentru ortodoxie (1761), încercaseră să ocupe şi Oltenia (1718-1739), furaseră Moldova de Nord (l775) botezată de ei Bucovina (l790) şi-i transformaseră în masă pe români în iobagi ai statului, duşmanul declarat, fuseseră şi rămăseseră magnaţii unguri. Împotriva lor, Horea a căutat şi obţinut în 1784 alianţa lui Iosif II care, deşi avea să-l trădeze, speriat de perspectiva constituirii unui regat românesc al Daciei, şi-a ţinut parţial promisiunile ştergând iobăgia (l785). Împotriva lor, ca ADVERSARĂ A REVOLUŢIEI UNGARE s-a declanşat, la 3/15 mai 1848 REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN ARDEAL. IAR ACEASTĂ , REVOLUŢIE NU A FOST NICIODATĂ ÎNVINSĂ! Luptând alături de Habsburgi ca şi croatul Jellacic, având în ruşii care au distrus în 1848 armata “internaţionalistă” a generalului Bem, ca o ironie a sorţii, nişte aliaţi, Avram Iancu şi “legionarii” săi s-au aflat la sfârşit în tabăra învingătoare. Ca şi în cazul Horea, “hoţul de împărat” 1-a trădat în final dar, parţial şi-a respectat promisiunile prin măsurile favorizante faţă de români luate de “regimul Bach”, în concordanţă cu “patentele imperiale” din 1853, 1854 şi 1861.

     4. Caracterul social al revoluţiei, considerabil exagerat în privinţa “rânduielilor feudale”, poate fi luat în calcul îndeosebi în Transilvania unde regii angevini în secolul XIV şi Unio Trium Naţionum  după 1438 i-au transformat pe românii ortodocşi în iobagi ai nobilimii ungureşti şi ungurizate (excepţie “ţările” autonome) fără însă ca, îi atrăgea magnatul Wesseleny Miklos atenţia lui Lajos Kossurh “drepturile lor, asupra pământului de odinioară ale proprietăţii originare niciodată pierdute” să fie altfel decât “numai limitate şi restrânse prin agresiune şi uzurpare” şi nu lichidate total. Duşmanul social în Ardeal era totuna cu duşmanul ... naţional - nobilii unguri sau ungurizaţi, naţiunea feudală maghiară în comparaţie cu care, statul austriac, aplicând dictonul “divide et impera” se arăta mult mai blând. De altfel, anulate de Iosif II (1785) sarcinile iobăgeşti au fost reintroduse de nobilime la, moartea acestuia (1790). În ceea ce priveşte proprietatea asupra pământului în Muntenia şi Moldova, aceasta era de jure devălmaş reprezentând un condominium domn-obşte. Aparatul  birocratic – “boierii” (oguz - bolarin - căpetenii militare) era răsplătit iniţial, în lipsa monedei, prin concedarea, unei părţi din impozitele datorate de obşte - statului.

     Această stare, sub numele de “mod de producţie asiatic” (pentru gânditorii occidentali “hidraulic”, pentru analiştii români “tributal”) a constituit marea descoperire a lui Karl Marx, şi explica de ce autorul ei a fost proscris de liderii ... “comunişti” începând cu Stalin şi terminând cu Ceauşescu, ambilor neconvenindu-le realitatea istorică a unei societăţi în care “exploatarea de clasă”, exercitată de către “o aristocraţie birocratică, de funcţii”, care ţintea să devină “de nume” (prin “nepotism”) exista în condiţiile “proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie”. Seamănă prea mult cu “socialismul”! De aceea s-a pedalat în istoriografie pe inexistentul “feudalism” românesc, pe rolul “revoluţionar” al ţărănimii etc. Relaţiile de proprietate se schimbă în Principate, când, pe urmele abuzurilor, noua “elită” cosmopolită s-a implementat aici din Levant, în secolele XVII-XVIII (în urma lichidării fizice a vechii boierimi de ţară), prin reformele lui Constantin Mavrocordat (1741-1749), apoi, îndeosebi prin “codicele muncii de clacă”, introdus de ocupantul rus sub numele de “Regulamentul organic” 1830-1831. Ea a distrus de jure, nu numai de facto, prin legi scrise, dreptul de obşte consfinţit prin jus valahicum ca “obicei al pământului”.

     5. Obiectivele revoluţiei de la 1848 au fost, aşadar, în  primul rând politice, având caracter economic şi social implicit prin revendicarea păturilor active ale societăţii româneşti de a participa la actul de conducere, obiectivul major constituindu-l unitatea naţională. Au recunoscut-o explicit în secolul XVIII liderii “partidei naţionale” de la Bucureşti şi Iaşi care au cerut, greşind tactic, unirea Principatelor sub garanţia marilor puteri la Congresul de pace de la Focşani - Bucureşti (1772-1773) şi cei ai opoziţiei ortodoxe din Transilvania, Şofronie din Cioara militând (1769) pentru înfiinţarea unei oşti mixte moldovo-munteano-transilvane (s-a şi înfiinţat sub comanda lui Răducanu Cantacuzino) care să realizeze independenţa şi Uniunea Principatelor apoi eliberarea şi Unirea Ardealului. Au recunoscut-o adversarii revoluţiei “domnului Tudor” şi ai lui, ”Horea - rex Daciae”, fapt ce explică “trădarea” şi lichidarea acestora din ordinul “auguştilor” suverani ai Răsăritului şi Apusului. Unirea au cerut-o explicit paşoptiştii moldoveni în programele elaborate în emigraţie, mulţimile ardelene pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (“Noi vrem să ne unim cu Ţara!” şi saşii prin Stephan Ludvig Roth. Au cerut-o revoluţionarii români de la Blaj, în cea de-a treia adunare, cu acel “Memoriu al poporului din Transilvania” (Unire sub egida Austriei).

     Ca “un semnal de alarmă că, pentru nemeşii unguri, o revoluţie va fi sfârşitul, acelaşi Wesseleny Miklos a prezentat-o lui Lajos Kossuth precizând că românii “ale căror origine şi limbă vin în mare parte de la marea gintă a Romei”, chiar divizaţi politic, “simt cu putere că sunt o naţiune“ chemată la “existenţă naţională ... Planurile şi speranţele lor sunt unirea în viitor, într-o naţiune şi o ţară a tuturor populaţiilor valahe de origine, şi limbă comune”. În aceleaşi limite teritoriale ca şi ungurii a înţeles unirea românilor ca pericol şi “jandarmul Europei”, cabinetul de la St. Petersburg notificând tuturor rezidenţilor ruşi în străinătate prin circulara din 19/31 iulie 1848 ca “Planul lor viitor e ... de a încerca să fie provincii şi a constitui, sub numele de Regatul duco-român, un mare stat separat şi independent, la formarea căruia îi invită pe fraţii lor din Moldova, din Bucovina, din Transilvania şi din Basarabia“ A subliniat-o cu claritate, încă din 1847, drept principal obiectiv al viitoarei revoluţii prin cunoscutul, în fapt, Nicolae Bălcescu: “Ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decât unitatea românilor. Unitatea mai întâi în idei şi simţăminte, care să aducă cu vremea unitatea politică”.

     6.În ceea ce priveşte apartenenţa la masonerie, majoritatea paşoptiştilor au fost masoni. Cei din principate, cu studii la Paris, activaseră în “I’ Athenee des Etrangers” şi “la Rose du Parfait Silence du Grand Orient de France”, cei din Banat în lojile ungureşti de la Pesta (Eftimiu Murgu este eliberat din închisoare pe 15 martie 1848 de “revoluţionari”) iar cei din Transilvania erau legaţi de lojile vieneze. Toţi erau “fraţi” ca membri ai organizaţiilor descinzând din Fraţia Rozei­cruce manifestate încă în Franţa anului 1614 ca luptând pentru instaurarea unei noi ordini mondiale. Nici aici însă nu trebuie abandonată prudenta, deoarece nu exista o unică orientare lojile, constituite mai mult pe criterii naţionale, luptând la acea dată pentru o Europă liberă, de naţiuni libere. Contradicţiile dintre disciplina “internaţionalistă” şi interesele naţionale au produs adesea “disfuncţii”, “trădări” sau poziţii greu de explicat ca acelea ale revoluţionarilor Dragoş şi Bălcescu pe lângă “craiul munţilor” Avram Iancu. Pentru cercetători este încă un teren “virgin”! Ar fi absurd să se nege implicaţia masonică, dar la fel de absurd să se ia drept bune toate afirmaţiile făcute în scopuri propagandistice de “masonii” de, operetă (la vedere) de astăzi. Poate că ar trebui să se înceapă cu începutul - cu analiza faptelor unei personalităţi uriaşe masoneriei europene, rămasă tabu pentru toate cărţile de istorie, “marele necunoscut” Dumitru Brătianu, omul din spatele lui Mazzini. În ceea ce ne priveşte, am subliniat adesea că “Frăţia”, ca organizaţie românească este prezentă încă în 1784, Horea fiind în contact cu “Frăţia de cruce” din Viena prin omul de legătură “Salis”, că horenii se numeau “frăţii ale sale” şi apare la lumina o organizare teritorială pe “fraţii” (“fratusii”). De asemenea, aşa cum Horea era legat prin mii de fire de împăratul Iosif II, încă enigmaticul Tudor Vladimirescu nu numai că se încăpăţâna să se adreseze cu “Fraţilor” ţi “Fraţi locuitori ...”, dar şi avea, în pofida zbuciumului unor istorici patrioţi talibani de ieri şi de astăzi, legături cu o societate patronată de tarul Alexandru I, pe care o numim încă Eteria deşi se numea în realitate “Philike Hetairia (Societatea Fraţia). Vom începe să înţelegem revoluţia română de la 1848 atunci când vom începe sa înţelegem lozinca “Dreptate, Frăţie”, decurgând din franţuzescul “Liberte, Egalite, Fraternite” (rom. “Frăţie”) şi bizara declaraţie a lui Cloşca de la Tibru (l2/23 noiembrie 1784) dată vice-colonelului Schultz, încheiată cu invocarea ... DREPTURILOR OMULUI: “Noi vom muri fericiţi că exemplul nostru va garanta urmaşilor DREPTURILE UMANITĂŢII !”,

     Iată numai câteva din sugestiile pe care le facem, din direcţiile de cercetare pe care le lăsăm moştenire istoricilor, generaţiilor viitoare, ca luptători pentru adevăr în vremuri, vitrege ieri, în vremuri sărace astăzi, şi piloni ai unui curent istoriografic aflat în plină dezagregare, sub impactul nevoii de limitare şi revendicare cu orice preţ a valorilor trecute şi prezente ale altor-lumi.