România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Însemnele statalităţii româneşti

Adevărul privind Stema României

            Stema actuală a României a fost consacrată prin Legea privind stema ţării şi sigiliul statului din 24 septembrie 1922. O analiză temeinică a modului în care au fost configurate simbolurile heraldice, demonstrează că s-a produs o regretabilă eroare, care se impune a fi reparată cât mai urgent, din motive de incompatibilitate istorică şi de demnitate naţională.

            Obiecţia noastră se referă îndeosebi la modul în care este reprezentată Transilvania. În această privinţă trebuie subliniat că împrejurările istorice specifice au făcut ca Transilvania –spre deosebire de Ţara Românească şi Moldova – să nu aibă stemă proprie definitiv fixată, până în secolul XVII. Voievozii transilvăneni de până la 1526 foloseau în toate împrejurările, şi pe toată seria de documente emise din cancelariile lor, sigilii cu stemele familiale – deşi Voievodul Transilvaniei îşi dobândise un statut clar de autonomie, în cadrul Regatului Ungariei.

            După dezintegrarea statului feudal maghiar, în urma luptei de la Mohacs din 1526, Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitate otomană, primind astfel, începând din 1541, un statut nou. Împrejurarea favoriza apariţia unei steme proprii, iar evoluţia heraldicii europene din acel moment stimula acest lucru. Cu toate acestea, atât în perioada de interregn, cât şi în cea a primilor principi, se va continua – conform vechilor practici – să se uzeze doar de sigilii dotate cu propria stemă de familie.

            Abia la sfârşitul secolului XVI înregistrăm apariţia, în cadrul heraldicii Imperiului româno-german, a unei steme a Transilvaniei, alcătuită dintr-o acvilă în zbor şi şapte cetăţi. Această stemă prefigurează simbolurile heraldice, ce vor deveni tradiţionale. Vulturul negru de stepă constituia emblema teritoriului comitatelor dominate de nobilimea maghiară, iar cei şapte munţi cu turnuri simbolizau teritoriul celor şapte cetăţi ale saşilor – arme grăitoare care să satisfacă apelativul german al Transilvaniei – “Siebenburgen”. Aşadar, în această fază, cele două simboluri aveau încă un sens teritorial şi nu unul etnic.

            Înregistrarea stemei se realizează în 1595, când pe stema sigiliară a lui Sigismund Bathory – în urma creării sale ca principe al Sf. Imperiu romano-german de către împăratul Rudolf al II-lea – apar şi elemente care să simbolizeze cea de a treia “naţiune” privilegiată, secuii – voievozii şi principii transilvăneni erau şi comiţi ai secuilor – şi anume soarele şi semiluna.

            O dată cu realizarea acestui sigiliu de stat se constituie stema integrală a principiului Transilvaniei care conţine înfăţişarea simbolică a celor trei “naţiuni” privilegiate. Românii nefiind recunoscuţi ca având dreptul de participare la conducerea treburilor de stat, prin urmare nefiind recunoscuţi ca “naţiune” politică, nu figurează în reprezentările heraldice ce transpuneau în imagini realităţile politice existente în acel timp. Această stema va constitui, de aici înainte, însemnul consacrat al Transilvaniei, care devine prin forţa uzului stema oficială, deşi nu era încă definitiv fixată, şi deşi nu se cunoaşte vreo dispoziţie legală pentru întrebuinţarea ei.

            În acest moment istoric intervine un reviriment de o importanţă excepţională – stema sigilară aflată pe pecetea lui Mihai Viteazul, folosită de marele voievod după unirea Transilvaniei şi Moldovei cu Ţara Românească. Această pecete ni s-a conservat doar în trei exemplare, toate emise de cancelaria domneasca moldoveană în vara anului 1600, şi anume la 3, 27 şi 29 iulie 1600. Conform interpretării date de istorici de prestigiu, precum Grigore Tocilescu, Dimitrie Unciul, Aurelian Sacerdoteanu şi Dan Cernovodeanu, însemnul sigiliar conţine simbolurile reunite ale celor trei ţări româneşti unite sub un singur sceptru: acvila valahică, bourul Moldovei şi doi lei afrontaţi reprezentând Transilvania. Menţionăm totuşi că unii specialişti au fost de părere că leii reprezintă emblema personală a lui Mihai Viteazul. Cei doi lei apar şi pe o monedă de aur, emisă în 1603 de către Moise Szekely, în calitate de principe al Transilvaniei.

Principii unguri care au urmat s-au grăbit să înlăture stema sigilară consacrată de Mihai Viteazul - ne referim la leii afrontaţi ca simbol al Transilvaniei - şi să revină la stema care înfăţişa simbolic cele trei “naţiuni” privilegiate. De remarcat că elementele principale ale acestei steme s-au folosit până acum şi ca steme separate ale “naţiunilor” privilegiate din Transilvania: ungurii, saşii, secuii. În secolul XVII apare însă o hotărâre oficială de fixare grupată a acestor simboluri heraldice etnice exclusiviste. În Dieta Transilvaniei de la Sebeş (numit atunci Sebeşul Săsesc, întrucât era reşedinţa unui scaun săsesc), reprezentanţii ungurilor, saşilor şi secuilor, sub conducerea principelui Acaţiu Barcsai, au decretat oficial, la 24 mai 1659, compunerea stemei Transilvaniei astfel: vulturul negru de stepă în zbor era stema “naţiunii” germane (a saşilor, iar soarele şi semiluna stema “naţiunii” secuilor.

Stabilirea definitivă a stemei Transilvaniei s-a făcut prin diplomă solemnă de concedare de către împărăteasa Maria Tereza, la Viena, la 2 noiembrie 1765, cu prilejul ridicării Transilvaniei la rangul de Mare Principat (“Grossfurstentum”). Împărăteasa, în calitate de mare principesă a Transilvaniei, consacra astfel stema Ardealului cu simbolurile heraldice ale celor trei “naţiuni” privilegiate, stemă în care românii, care formau majoritatea locuitorilor marelui principat, nu erau reprezentaţi în nici un fel, sancţionând şi pe acest plan al reprezentării, discriminarea la care erau supuşi românii. Mai trebuie menţionat că la stema Transilvaniei se adăuga acvila bicefală austriacă încoronată, pe pieptul căreia era aşezată stema princiară. Transilvania nu era reprezentată ca o provincie autonoma, ci ca o provincie imperială.

Revoluţia de la 1848 reprezintă un moment cu adâncă semnificaţie şi în această privinţă. Acum apar manifestări şi reprezentări heraldice ale Transilvaniei în proiecte alcătuite de români, care doreau ca şi simbolul lor, ca naţiune majoritară, să figureze în cuprinsul unor noi armerii ale acestui principat. Fruntaşii revoluţionari au alcătuit o comisie cu misiunea de a alcătui o nouă stema a Transilvaniei, din care făceau parte: Petru Man, Ioan Alduleanu, Ioan Pop de Lemeni şi Carol Dunea. Proiectul noii steme, întocmit de această comisie, a fost aprobat de către Comitetul Naţional, condus de episcopul Andrei Şaguna şi Simion Bărnuţiu, şi trimis spre aprobare autorităţilor de la Viena.

Stema propusă cuprindea în câmpul al doilea, care era liber, al emblemei Transilvaniei, imaginea Daciei Felix, simbolizată prin ţinuta maiestuoasă a unei femei dace, ce reprezenta geniul naţiunii, şi ţinea în mâna dreaptă un arpi (sabia curbă dacică - falx), iar în cea stângă un stindard român cu iniţialele D. şi F. (Dacia Felix), flancată la dextra de o acvilă ţinând în cioc o cunună de laur, iar la senestra un leu leopardat. Steagul reprezenta simbolul credinţei, sabia simbolul vitejiei, acvila cununa de laur în cioc semnifica originea romană a românilor, iar leul indica bărbăţia naţiunii. Modelul stemei a fost luat după reversul monedei - bătute în monetăria locală de la Ulpia Traiană Sarmisegetusa, în timpul împăratului Marcus Iulius Philippus (numit şi Filip Arabul, 244-249) - ce reprezenta simbolurile provinciei romane, Dacia. Cetatea românilor, împreună cu proiectul, ca de altfel toate cererile înaintate, în chestiuni importante pentru identitatea lor naţională, nu a fost aprobată.

Totuşi această iniţiativă, care înfăţişează un punct de vedere heraldic românesc, nu a rămas fără urmări. Din conţinutul stemei propuse de românii transilvăneni s-au inspirat specialiştii care au alcătuit armeriile României între 1866 şi 1872, atribuind respectivelor armerii, ca tenanţi, femeia dacă şi leul.

După 1867, când, în urma compromisului politic s-au constituit Imperiul austro-ungar, Transilvania a fost încorporată la Ungaria, stema provinciei încetând să se mai folosească oficial. De altfel, ungurii, spre a face să se uite cu totul istoria autonoma a Ardealului, şi spre a demonstra contopirea definitivă a Marelui Principat cu Ungaria, au introdus de la 1867 stema Transilvaniei în armeriile Ungariei, unde a stat până la mijlocul primului război mondial. În 1916 s-a întocmit o nouă stemă a monarhiei dualiste austro-ungare, stemei Transilvaniei rezervându-i-se numai un loc în armele comune ale acestei monarhii, nu şi pe stema proprie a Ungariei.

             După Marea Unire din 1918, era necesară o nouă stemă, care să corespundă noii realităţi politice. Încă din 1918 au fost numite, pe rând, diferite comisii, care n-au dat rezultatul dorit. De aceea, în toamna anului 1920, s-a numit o comisie mai numeroasă, care a realizat în anul următor noua stemă a României. Proiectul a fost întocmit de către heraldistul basarabean Paul Gore, care cunoştea în mai mica măsură evoluţia realităţilor politice ale Transilvaniei şi specificul simbolisticei ei heraldice. S-a hotărât ca Basarabia şi Bucovina,  părţi ale Moldovei, să nu fie reprezentate separat; tot aşa şi Crişana şi Maramureşul sa fie reprezentate prin stema Transilvaniei. S-a decis totodată ca Banatul să fie cuprins în stema Olteniei, care să fie completată. În acest fel s-a ajuns la stema României, care a fost promulgată prin legea din 23 iunie 1921.

Aşadar, urmărindu-se respectarea unor cerinţe heraldice formale, la care s-a adăugat dorinţa de a simboliza unitatea naţională a românilor, dar procedându-se în mod necritic, s-a ajuns la soluţii aberante. Stema discriminatorie, simbolizând concepţia exclusivismului politic pe criterii etnice, care a reprezentat Transilvania medievală şi modernă vreme de peste 300 de ani să se menţină pe stema României Mari, stat realizat pe baza unor principii democratice şi de justiţie istorică, prin chiar victoria împotriva vechilor forţe oprimatoare. Nu se poate să doreşti înlăturarea unui regim nedrept, împotriva căruia ai luptat secole de-a rândul şi, totodată, să-i păstrezi simbolurile - care reprezintă, de altfel, un fals istoric - şi să le aşezi la loc de cinste pe propria stemă.

La această situaţie paradoxală s-a ajuns din următoarele motive:

- înfăptuirea statului naţional unitar român s-a făcut în cadrul unui nucleu statal preexistent - Regatul României -, tendinţa heraldică conservatoare impunându-se prin cerinţa păstrării provinciilor istorice, asa cum uzul le-a consacrat, fără să se mai pună în discuţie problema justificării şi echităţii ei istorice

-factorii politici au privit favorabil asocierea la stema regatului, armeriile unei provincii imperiale

            - în Adunarea Deputaţilor care a votat stema din 1921, Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu - forţa politică care-i reprezenta pe românii ardeleni - ­avea doar 27 de deputaţi, alegerile fiind organizate şi câştigate de către Partidul Poporului, care avea 206 mandate; deputaţii acestei formaţiuni impunându-şi punctul de vedere

-perioada imediat următoare anului 1918 s-a derulat sub semnul satisfacţiei marii împliniri politice naţionale, era înca o perioadă fierbinte, dar era şi epoca marilor speranţe şi a convingerii nestrămutate că Marea Unire este un act justiţiar, care va rămâne pentru vecie, inviolabil. Astăzi însă cunoaştem momentele grele care au urmat ameninţând grav Marea Unire: Dictatul de la Viena cu atrocităţile care l-au însoţit (1940-1944), perioada speculaţiilor şi a învrăjbiri (1944-1946), momentul uneltirilor subterane ( 1964) şi, în sfârşit, lovitura neaşteptată din 1989-1990, când fruntaşii extremişti unguri au resuscitat, relansând vechile teorii revizionisto-hortyste, problema închisă din punct de vedere istoric şi politic, a Transilvaniei noastre

- modul formal şi nesincer în care au procedat guvernanţii din 1922, când s-a spus că problema stemei rămâne pentru a fi stabilită de noul Parlament, ce va fi ales, dar au discutat-o şi votat-o rapid, după o discuţie superficială, în ultima şedinţă a Parlamentului care-şi depunea mandatul. Parlamentarii PDSR, istorici, pe care i-am contactat ca să le arăt enormitatea greşelii, au recunoscut că au participat la luarea hotărârii, dar n-au cunoscut problematica şi le pare rău.

Interpretarea semnificaţiei simbolurilor heraldice din vechea stemă a Transilvaniei este următoarea.

Vulturul negru a fost la început simbolul comitatelor controlate politic de nobilimea maghiară, considerat în epoca ulterioară ca emblemă a  “naţiunii” ungurilor. Potrivit tradiţiei maghiare, triburile ungureşti au fost conduse în migraţia lor spre Europa Centrală şi Pannonia de un vultur negru de stepă, numit turul. Enciclopedia maghiară. Revai (Revai nagy lexikona), vol. XVIII, Budapest, 1925, p.540), consemnează în acest sens: turul nu se identifică ca specie biologică, ci este un simbol. Acest vultur l-a zămislit pe Arpad, spre a-l aşeza în fruntea triburilor maghiare. Turul a fost reprezentat pe flamurile militare, devenind din 1538 (ceea ce nu se confirmă documentar) simbolul “naţiunii maghiare din Transilvania”. Motivul vulturului negru a fost cultivat în istoria maghiară a secolului XIX şi XX, cu multă consecvenţă. Astfel, în perioada 1883-1943 apare la Budapesta “Turul”, revista Societăţii maghiare de heraldică şi genealogie, în ilustraţia căreia este frecvent înfăţişat un vultur negru planând în zbor, cu prezentare dorsală, identic cu cel de pe stema Transilvaniei medievale şi moderne şi cea a României actuale.

Lucrurile nu s-au oprit însă aici. După 1919, când în Ungaria se creează un număr mare de organizaţii fasciste, care erau angajate cu toate forţele în lupta revizionistă, una din acestea s-a numit Asociaţia "Turul" (Turul Szovetseg). Aşadar, turul, simbolul spiritului anxiosist şi asimilator unguresc, al fascismului şi revizionismului hortyst este păstrat, paradoxal, pe stema României - România constituind în trecut ţinta predilectă a acestei organizaţii fasciste.

Cele şapte cetăţi au fost considerate un simbol al saşilor, cu care ei s-au familiarizat în aşa măsură încât le-au considerat un străvechi patrimoniu ”naţional”, fără să cunoască, de fapt  originea lor, chestiunea nefiind nici astăzi pe deplin clarificată. Ei au încercat a le identifica fie cu pretinsele şapte castele, fie cu şapte oraşe pe care le revendică a le fi întemeiat.

Cercetările efectuate au avansat opinia că cele şapte cetăţi constituiau blazonul Transilvaniei încă din vremurile mai vechi, acesta originându-se în antichitate, după care a trecut prin mai multe metamorfoze, până a ajuns la forma din prezent. Aşa bunăoară, în lucrarea Dicţionarrium heraldicum (Viena, 1746, p.46) se spune că blazonul vechi al Transilvaniei prezintă "şapte coline". Întrucât vechea emblemă înfăţişând cele şapte coline era cunoscută în Occident ca simbol al Ardealului, încă din timpuri anterioare secolului XII, grupurile de germani care vor veni în Transilvania, erau familiarizaţi cu denumirea de "Siebenburgen'', încă din vechea lor patrie (a burgurilor), înainte de a fi acceptat strămutarea în Transilvania.

Unii autori germani, care au studiat etnologia acestui  nume, i-au găsit origine în numărul de şapte munţi, care nu erau însă identificaţi în natură, ci în reprezentarea lor ­emblema cunoscută a ţării. De menţionat că deopotrivă răspândit în acele timpuri era şi termenul latin medieval de "Septem castra", care l-a precedat pe cel german - acesta reprezentând de fapt expresia germană a termenului latin.

Dar cele şapte coline constituie, din timpurile cele mai vechi până în prezent, blazonul Romei, în timp ce blazonul Constantinopolului - noua Romă - era şapte turnuri. Privitor la  originea acestei embleme istorice a Transilvaniei, logica ştiinţifică ne spune că prefigurarea ei are loc, probabil, în secolul XI, din asocierea a două elemente: relieful Transilvaniei înconjurată de munţi, şi descoperirea ruinelor oraşelor şi castrelor romane - ceea ce a făcut legătura cu Roma, oraşul etern de pe cele şapte coline.

            Metamorfoza colinelor în turnuri s-a făcut cu încetul, astfel: s-a menţinut baza celor şapte coline, cărora li s-a adăugat un turnuleţ pe culme. Noul blazon nu era decât o formă combinată a emblemelor celor două capitale ale lumii vechi: Roma şi Constantinopolul - sub a cărui oblăduire politică nominală au evoluat dacoromanii şi protoromânii. Aşa a fost cunoscut acest blazon şi în Occidentul Europei, până în secolul XV - XVI, ca simbol al Transilvaniei. La forma turnurilor fără coline s-a trecut abia, la sfârsitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII.

Constatăm aşadar, că la baza blazonului considerat ca simbol al saşilor se găsesc cele mai vechi reprezentări ale Transilvaniei româneşti, care s-au conservat în toate creaţiile ulterioare, ca cel mai de seamă şi cel mai constant element heraldic al acestei provincii.

Soarele şi semiluna au constituit emblema atribuită secuilor, cele două corpuri cereşti simbolizând veghea lor de zi şi noapte, potrivit misiunii lor de a păzi frontiera. Tradiţia, spune că această emblemă le-a fost dăruită fie de regele Sigismund de Luxemburg, la anul 1437, pentru vitejia lor în războaiele împotriva turcilor, şi în înăbuşirea răscoalei ţărăneşti de la Bobâlna, fie de regele Ioan Zapolya pentru conduita ostăşească în lupta de la Mohacs. Cert este faptul că acest simbol apare pentru prima dată în stema sigilară a lui Sigismund Bathory din 1595.

De menţionat că soarele cu semiluna se găseşte şi pe blazonul cumanilor - populaţie din familia popoarelor turc, înrudiţi cu secuii. De asemenea, după cum este cunoscut, semiluna a fost şi a rămas emblema turcilor şi, totodată, semnul simbolic al islamismului.

            Stema propusa de noi se configurează astfel

- acvila romană cruciată de aur, pe scutul mare albastru, ţinând în gheara dreaptă sabia, iar în stângă buzduganul voievodal;

- scutul mic de pe pieptul acvilei să aibă o formă modificată, să fie mai alungit, împărţit în trei cartiere;

- cartierul din stânga sus cu acvila cruciată a Ţării Româneşti, împreună cu un soare şi cu o lună nouă de aur;

- cartierul din dreapta sus cu stema Moldovei: capul de bour cu steaua de aur cu cinci colţuri între coame, o roză cu cinci foi la dreapta şi de o luna conturată la stânga;

- cartierul de jos cu stema Transilvaniei: doi lei afrontaţi de aur, flancând şi sprijinind un arbore-care are la baza tulpinii şapte piscuri muntoase, şi din a cărui trunchi pornesc două ramuri care merg spre cartierele superioare ale Ţării Româneşti şi Moldovei, iar trunchiul principal realizează inserţia în axa de despărţire a celor două cartiere superioare;

             - scutul mare albastru să fie susţinut ca tenanţi, în stânga de o femeie dacă, având în mâna dreaptă o seceră, iar în stânga sa ridice stindardul de lupta dacic; în dreapta un centurion (ofiţer) roman, având în mâna stângă sabia, iar în dreapta să ridice stindardul unei legiuni romane (a V-a Macedonica);

- la baza scutului şi a figurilor heraldice o cunună semirotundă de lauri, în jurul căreia să se înfăşoare o panglică de matase tricoloră, având ca înscris deviza: "HONOR ET PATRIA".

Astfel stând lucrurile putem conchide că stema existentă, îndeosebi în ceea ce priveşte reprezentarea Transilvaniei, este consecinţa unor erori repetate, săvârşite în perioade distincte succesive, când în locul analizei ştiinţifice, lucide, a procesualităţii istorice, şi a conştientizării necesităţii unei compuneri adecvate a stemei, cu simboluri heraldice veridice, specifice românilor, instituite de autorităţile statale româneşti, s-au acceptat simboluri străine, hibride, incompatibile cu aspiraţiile naţionale şi politice ale românilor.

            Stema propusă de noi reprezintă fidel şi adecvat elementele de relief ale procesului istoric real, începând din perioada etnogenezei românilor şi până în zilele noastre: convieţuirea dacilor cu romanii, procesul romanizării, rolul Transilvaniei în istoria românilor, care preia şi transmite impulsul creator de istorie al provinciei romane Dacia, constituie teritoriul nucleu de formare şi conservare al limbi române, contribuie prin fenomenul descălecatului la întemeierea celorlalte două sate feudale surori, în secolele XIII-XIV, împlinind procesul firesc al statalităţii româneşti, la formarea limbii romane literare în secolul XVI, iar la începutul secolului XIX, prin "descălecatul cultural", la formarea culturii naţionale. Tocmai de aceea se comite o gravă nesocotire a adevărului istoric, prin păstrarea la loc de cinste în stema de stat a României, ca emblemă a Transilvaniei, a însemnelor heraldice discriminatorii ale celor trei "naţiuni" privilegiate, acţiunile anti-româneşti ale acestora aducând atâtea suferinţe românilor ardeleni de-a lungul secolelor.

             Stema sugerată de noi consacra, de asemenea, locul şi rolul Ţării Româneşti şi al Moldovei, în istoria neamului românesc, ilustrează personalitatea lor distinctă şi contribuţia lor esenţială la ascendenţa neamului nostru, şi la marile împliniri naţionale din epoca modernă.

           Constituţia   României, adoptată de Adunarea Constituantă şi promulgată la 21 noiembrie 1991, consacră la art. 1. realitatea că  ''România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil", prevedere care a fost primită cu unanimă satisfacţie de către toţi românii, întrucât dă glas şi satisfacţie puternicului sentiment al mândriei şi demnităţii naţionale. Considerăm de  aceea că menţinerea în stema României a unor simboluri străine  de realităţile noastre naţionale, care s-au afirmat ca expresie a opresiunii seculare obstinate asupra românilor, ar constitui o poziţie politică ce contrazice flagrant textul atât de generos al articolului I din Constituţia României şi întreaga realitate istorică.

Extras din cartea: CULTURA

ROMĂNIA MODERNĂ ŞI IDEALURILE NAŢIONALE

Prof. Ioan Silviu Nistor

Cluj Napoca