|
Mihai Viteazul (1593-1601) a fost un strălucit
comandant de oşti, strateg desăvârşit şi abil
diplomat care, prin faptele sale, lupte crâncene, campanii rămase
celebre prin rapiditatea lor, a reuşit să înlăture
primejdia otomană şi să realizeze prima unire politică
a ţărilor române.
Istoricii i-au cercetat originea, i-au descris
faptele, i-au surprins calităţile şi neajunsurile în
momentele cruciale ale existenţei sale. Un contemporan al marelui bărbat
(Lope de Vega) l-a descris pe acesta cu o deosebită forţă
evocatoare. Iată portretul în care recunoaştem pe cel care a înfruntat
nu numai oştirile duşmane, ci chiar pe cei ce nu l-au vrut în
viaţă:
“Furios, lat în spate, înfăţişare
şi statură de uriaş, ochi mari, fruntea îndetă, păr
cârlionţat, nas lung ascuţit, încruntat, cu barba măruntă,
oacheş la faţă, bun de picior, straşnic vorbăreţ,
iar în atacurile ce le dă cel dintâi se repede şi mai adânc
în vălmăşag pătrunde.
Nu se rade şi nici nu se sulemeneşte. Nu
cunoaşte ce-i olanda, nici parfumurile, iasomie ori vraier, nu caută
patul moale. Nici nu mănâncă numai fazan.”
Vom încerca, în cele ce urmează să
prezentăm câteva din trăsăturile morale ale viteazului, aşa
cum au fost surprinse de contemporanii săi,
de cei apropiaţi lui sau de duşmanii săi cei mai înverşunaţi.
La puţină vreme după urcarea sa pe
tronul Ţării Româneşti (1593), prin campanii fulgerătoare
el reuşeşte să înlăture pericolul otoman şi să
atragă atenţia lumii europene asupra vitalităţii
şi dragostei de libertate a poporului român ca şi a eroismului
conducătorului.
Măreţia faptelor sale i-au adus preţuirea
întregii Europe. Iată ce scria clicerio (foaie de informaţie)
din Roma anului 1600 despre Mihai: “Dacă a fost vreodată un
principe demn de glorie pentru faptele istorice săvârşite de
el, acesta este domnul Mihai, principele românilor”.
Victoriile repurtate au născut în mintea
domnitorului idei politice fecunde, planuri îndrăzneţe privite
cu admiraţie sau temere de contemporanii săi.
Ei a realizat “visarea iubită a voievozilor
cei mari ai românilor”, unirea celor trei ţări române. La 1
noiembrie 1599 intra triumfal în Alba Iulia în fruntea unui somptuos
alai.
Dieta convocată în aceiaşi lună l-a
recunoscut ca principe pe învingătorul de la Şelimbăr.
Prima etapă a actului istoric al unirii ţărilor române a
fost înfăptuită. La începutul lunii mai 1600 oştirile lui
Mihai intrau în Moldova pentru al înlătura pe Ieremia Movilă
şi a desăvârşit lucrul început la Şelimbăr.
Unirea era realizată pentru prima oară în istoria românilor.
Mihai se intitula “domn al Ţării Româneşti, al
Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
Dar pentru a consolida această unire el a avut
nevoie de timp şi timpul i-a lipsit. “El
n-apucase încă, a încununa zidirea sa de abia ridicată”,
comenta N. Bălcescu şi iată “glasul cobitar al clopotului
restriştei sună cu tărie şi din toate părţile
aleargă duşmanii săi mii şi mii, toţi într-una
spre a-l dărâma”.
Aşa cum remarca N. Bălcescu în opera sa,
marea înfăptuire a lui Mihai Viteazul, a stârnit repede duşmănii
aprige.
Evenimentele ce au urmat actului unirii până
la moartea voievodului (survenită în august 1601) vor evidenţia
complexitatea acestui personaj. Mihai a fost în primul rând un oştean,
dar în acelaşi timp el a fost şi un abil diplomat. Firea lui năpraznică
nepotolită, va da naştere la diferite aprecieri, după cum
faptele sale îndrăzneţe, capacitatea sa, dârzenia şi voinţa
vor crea impresii de admiraţie şi respect dar şi de teamă.
Personalitatea lui Mihai-Vodă este cu atât
mai puternică şi mai singulară, cu cât îl caracterizează
un temperament năvalnic, un genial instinct, un spirit aventuros,
ascunzând în adâncul sufletului său tumultoase şi nestăpânite
forţe.
Unul dintre cei care l-au cunoscut pe Mihai
Viteazul şi l-au apreciat a fost Mihai Sekely, comandant al cetăţii
Sătmar, un ostaş cinstit şi cu bună judecată care
a întocmit numeroase rapoarte, a scris scrisori şi a avut multe
conversaţii cu Biruitorul. Iată ce scria despre Mihai Viteazul:
“nu cunosc oe nimeni mai potrivit pentru a guverna decât el, căci
e sever şi-şi riscă gâtul”. El îl aprecia pe Mihai
pentru că “e un om mândru, vrea lucruri înalte”.
Mihai era omul superior, viteaz, un bărbat
politic pe care niciodată nu l-a părăsit sinceritatea, atât
de rar întâlnită la capetele încoronate ale vremii. Într-o lume
în care minciuna cea mai abil exprimată şi metodele
machiavelice cele mai viclene să aflau la mare cinste, Viteazul
şi-a păstrat acea trăsătură care l-a caracterizat
tot timpul: sinceritatea politică, care din nefericire nu a fost
apreciată pe măsura valorii sale. Iată un episod, povestit
tot de Mihai Sekely, care redă în toată simplitatea ei acestă
sinceritate.
Era în februarie 1600, după ce solul său
Stoica vistierul se întorsese de la împăratul Rudolf al II-lea.
Mihai află că împăratul îi cerea să părăsească
Transilvania. Surprins de modul în care s-a manifestat Mihai Vodă,
Sekely îi scria lui Barvitius (atotputernic consilier la Praga) că
“înştiinţarea lui Stoica l-a enervat în asemenea măsură,
pe Mihai încât a devenit de-a dreptul turbat şi înnebunit de năprasnica
furie ce l-a apucat şi a vărsat astfel de vorbe, încât n-ar fi
fost o minune ca un slujitor credincios, ca să scape, să fi
preferat dacă ar fi avut o sută de capete să le fi pierdut
pe toate, în loc de a auzi toate lucrurile acelea”.
Mihai Sekely reproduce întocmai clocotitoarele
şi usturătoarele cuvinte rostite de marele voievod. După
cel face pe împăratul Rudolf trădător, Mihai strigă:
“Eu am luat Ardealul (...) riscându-mi întru aceasta trupul şi
viaţa, având cu mine la un loc soţia şi singurul meu fiu.
Dacă s-ar fi întâmplat o nenorocire, atunci eu, laolaltă cu soţia
şi fiul şi cu toţi ai mei am fi rămas acolo. Eu am nădăjduit
că Măria Sa Împăratul Roman îmi va da confirmarea nu
numai cu onoruri însemnate, ci cu steaguri împărăteşti cu
scrisori şi peceţi. Însă el vrea să mă gonească
din Ardeal. Asta n-o vrea Dumnezeu. Eu nu mă voi lăsa gonit,
chiar de mi-aş lăsa capul, căci l-am luat cu sabia mea. Eu
am slujit împăratul Roman nu de teamă, ci din marea dragoste ce
o am faţă de creştinătate (...). Iar Împăratul
Roman (...) îmi trimite drept cinstire trei coli de hârtie pline de
venin, ruşine şi batjocură şi vrea să mă
gonească afară aşa cum am înştiinţat. Voi
trimite pretutindeni această scrisoare a Maiestăţii, ca să
vadă toată lumea bătaia de joc şi nerecunoştinţa
ce mi s-a făcut, pentru slujba mea credincioasă”
Câtă sinceritate degajă această răbufnire
de mânie a unui oştean viteaz şi curajos, conştient de
marea sa înfăptuire şi câtă dreptate are atunci când îl
judecă pe împărat ca pe un om nerecunoscător, ca pe un trădător.
Comisarul imperial sfătuia curtea de la Praga
(unde se afla Rudolf) să nu-l exaspereze pe Mihai care din prieten
poate deveni duşman.
Mihai apare altfel, din faptele şi vorbele
sale ca un erou tragic de o înaltă conştiinţă de om,
de ostaş, ar şi de apărător aprig pentru glia sa.
Un alt contemporan al său, Nagy Szabo Ferencz,
din Tg. Mureş ne-a lăsat o mărturie care rezumă scurt,
pe româneşte, rezultatul ciocnirii sale cu comisarii imperiali în
anul 1600, eveniment ce a avut loc în legătură cu încercarea
lui Rudolf al II-lea de a-l alunga pe Mihai Viteazul din Ardeal.
Iată ce scrie acesta în însemnările
sale memorialistice: “Într-aceea, împăratul nemţilor înţelegând
că Mihai Vodă a triumfat împotriva cardinalului şi că
şezând în scaunul lui stăpâneşte Ţara Ardealului
(...) şi a trimis blândul său sol la voievod zicându-i «că-i
mulţumeşte ca unui credincios al său, că nu a lăsat
Ardealul să se înstrăineze de el, ci i l-a dat în mână,
însă acuma aşa-i porunceşte să se ducă în
ţara sa aşa ca şi până acuma şi de aici încolo
îl ocroteşte împotriva turcilor, păstrând faţă de
el adevărata credinţă, pentru care credinţă îi făgăduieşte
graţia împărătească (... De Ardeal însă se va
îngriji de aici înainte împăratul». Auzind această solie,
voievodul şi-a vărsat furia cea mare asupra solilor spunând: «Ba
zău nu oi da», adică «nu-l dau, căci eu am luat Ardealul
şi vreau să-l stăpânesc, nu-l dau nimănui». Cu acest
răspuns solul nemţesc s-a dus la împărat”.
Evident, Nagy Szabo Ferencz fiind din Târgu Mureş
ştia româneşte. El n-a păstrat aceste cuvinte
transcriindu-le cât se poate de corect în ortografia maghiară: “
Ba, zo naj da”. Vorbele Viteazului, tăioase ca sabia din mâna lui
stângă, corespund udangiului franţuzesc “cuvintele regilor
sunt regi cuvintelor”.
Mihai a avut numeroşi adversari. Unul dintre
aceştia a fost David
Ungnad - nedezminţit opozant al valahului. Acesta era comisar al împăratului,
iar din raportul său redactat la 31 martie 1600, aflăm
aprecierile sale faţă de comportamentul lui Mihau. Ungnad îl
prezintă suveranului austriac ca pe “un bărbat cu care nu poţi
avea o discuţie ordonată, căci el vorbeşte aşa de
mult încât tălmaciul nu poate reda totul”. Avalanşa de idei
ale voievodului dominat de spiritul de justiţie şi onoare îi
surprinde pe cârmuitorii de la Viena, care, niciodată nu-şi
exprimau răspicat gândul”.
Sigismund Forgda, un trimis al lui Basta îi dă
acestuia ştiri de la Mihai. El îl caracterizează astfel:
“Mihai e un tiran legat cu turcii, care stoarce ţara şi
terorizează pe nobili, chinuind platnici, aţâţând pe
ţărani contra lor”.
Mihai însuşi încearcă să atragă
atenţia asupra faptelor sale, a cutezanţei şi neodihnei
spre binele creştinătăţii. În Memoriul pe care l-a
adresat la Praga între 12-17 ianuarie 1601 şi l-a adresat ducelui de
Fonseca spunea între altele: “... oricine va putea cunoaşte câtă
pagubă am făcut duşmanului şi câtă slujbă
creştinătăţii ostenindu-mă zi şi noapte fără
să fi avut pace şi odihnă, nici vara, nici iarna, necruţând
cheltuială, nici primejdie de orice fel. Timp de şapte ani am obţinut
victorii asupra turcilor singur cu sabia în mână, fără să
am nici întărituri, nici cetăţi, şi aceasta nu de
sila cuiva ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate”.
Din considerente diplomatice el îi scria lui
Ferdinand de Medici: “Şi aşa luai Ardealul, în numele lui
Dumnezeu şi al Măriei Sale Împăratul”. Mihai nu spunea că
a luat Transilvania în numele său, cu toate că Rudolf al II-lea
nu a făcut nici cel mai mic efort în acest sens.
Măreţia şi patosul acestui personaj
pune în umbră o seamă de cvasi-personalităţi ale
vremii sale: pe Sigismund Bathory, care, aşa cum a spus-o Mihai “nu
ştia nici ce face, nici ce vrea”, pe “săracul popă”,
arhiepiscopul de Warmia, Andrei Bathory, cardinalul filo-turc, pe Rudolf
al II-lea, un suveran cu spiritul tulburat, bolnăvicios, astrolog şi alchimist
convins că va descoperii piatra filosofată.
Adversarii lui Mihai au lucrat însă cu multă
grijă şi i-au smuls nu numai Ardealul, dar i-au luat şi viaţa.
În zorii zilei de 9/19 august 1601, pe când Mihai şi vitejii lui se
aflau pe Câmpia Turzii, un detaşament de 300 de germani şi
valoni trimişi de generalul Basta s-a apropiat de cort.
“Nu ştiuse - scria cronicarul ţării
- nici se prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează.
Apucase doar a spune, în clipa de uimire şi de indignare un singur
cuvânt: ba. Voi să se retragă şi să puie mâna pe
spadă. Dar căpitanul Rosini (Rancigny) volon, nu-i dete vreme,
lovindu-l cu halebarda şi el muri îndată”.
“Bestiile tăiară capul cu însuşi
sabia lui şi zvârliră trupul câinilor din tabără,
unde rămase trei zile, până l-au înmormântat pe furiş nişte
sârbi”, ne spune Szamoskuzy.
Capul i-a fost dus, pe furiş, nu se ştie
precis de cine şi multă vreme a zăcut acolo aproape neştiut,
iar deasupra mormântului nu s-a aşezat nici măcar o piatră
mare ca pentru domn.
Destinul său tragic ne duce cu gândul la alţi
eroi ai neamului. Şi totuşi el rămâne unic, într-o lume
deasupra căreia s-a ridicat ca o flacără şi pe care a
dominat-o într-un chip eroic şi tragic totodată.
Poporul nostru se pare că a fost surprins de
acest personaj, care a fost Mihai Viteazul. El a fost poate, judecat
pentru cutezanţa sa, pentru mâniosul luia avânt, pentru setea lui
de biruinţă, pentru lăcomia lui de cuceriri, pentru dorinţa
lui de a înfăptui gândul care-i fulgeră în minte.
L-au admirat fără îndoială voinicii
lui care l-au urmat şi i-au ascultat îndemnurile şi poruncile.
Temperamentul său vijelios, mânioasele ieşiri
şi pocăinţi, răscolitoare, duioase, impresionante păreri
de rău i-au asigurat o popularitate, care fără a o atinge
pe cea a lui Ştefan cel Mare, e totuşi mai mişcătoare.
Sfârşitul său tragic şi jertfa lui
în condiţii se sălbăticie, într-un secol în care nimeni
nu tăia capetele jertfelor însângerate şi nu le batjocorea
cadavrele rămase fără apărare, aduce în faţa
noastră un destin tragic, singular, un personaj unic.
Nicolae Iorga, marele nostru istoric, cu un destin
la fel de trist, care a avut o admiraţie deosebită faţă
de Viteaz, spunea următoarele: “El a trecut astfel între noi, a
lucrat cu noi, ne-a chemat înapoi de la lucrurile greşite, iar pe
cei care s-au îndărătnicit în ele i-a osândit pentru
totdeauna, ne-a aruncat în primejdie, ne-a sprijinit în nenorocire”.
“Mihai Străbunul a fost necontenit legat de
orice avânt al poporului nostru pentru dezrobirea neamului, către
adunarea laolaltă şi legarea pentru totdeauna a fărâmelor
trupului nostru naţional”.
Înfăţişând câteva din însuşirile
aceluia care a arătat prin fapte că neamul românesc poate fi întreg
laolaltă, putem dovedi că pagina celei mai mari glorii poate fi
şi a unei înalte moralităţi politice de la care putem lua
exemplu.
Prof. Cristea Floarea
Bibliografie
1. Nicolae Bălcescu, “Istoria românilor sub Mihai Viteazul”, în
Opere, vol. I, Bucureşti, 1954.
2. Nicolae Iorga, “Istoria lui Mihai Viteazul”, vol. I şi II,
Bucureşti, 1979;
3. Marin Matei Popescu, “100 de personaje ale neamului românesc”,
Bucureşti, 19+81, p. 118-124;
4. Magazin istoric, nr. 4/73, 1973, p. 3-4;
5. Magazin istoric, nr. 3/60, 1970, p. 58-63.
|
|
