România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Discursul rostit de Barbu Şt. Delavrancea în şedinţa Academiei cu ocazia intrării României în primul război mondial.  

(1916, septembrie, 2, Bucureşti)

     (...) Noi n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri ci pentru desrobiri... Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noŞtri din Ardeal (...) Vrem Carpaţii, cu tot podişul lor unde ne-a aşezat împăratul Traian ca să fim veghe şi strajă civilizaţiunei romane împotriva hoardelor de barbari năvălitori... Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim... Duhul adevărului, al dreptăţii şi al fraternităţii mînă vitezele noastre oştiri... Carpaţii au fost trecuţi într-o clipă, şi clipa aceasta o vom preface într-o veşnicie... Şi vom avea de suferit, şi vom suferi muţi de admiraţie în faţa jertfelor... Şi vom avea de plâns, şi ne vom înghiţi lacrămile... Şi nu ne va covîrşi durerea, hotărîţi să biruim în numele sfintei cauze a neamului nostru (...).

     Domnilor, Academia Română - cea mai înaltă instituţie de cultură - întemeiată în 1866, a avut ca scop fundamental nu numai unitatea morală şi intelectuală a românilor de pretutindenea (...) Ea, simbol premergător al aspiraţiunilor noastre, a izbutit să întreţie flacăra unui patriotism integral, care nu recunoaşte hotarele artificiale ale României, ci, săltînd peste Carpaţi, înfrăţea de fapt pe acei care erau fraţi de drept. ea, topind istoria suferinţelor noastre seculare, a scos din sgura trecutului, nobil şi lamur, un singur suflet al unei singure fiinţe, al românilor de altădată şi al românilor de totdeauna (...)

(Barbu Delavrancea, “Războiul şi datoria noastră”, Bucureşti, 1916, p. 27-28, 29)