|
(918, februarie, 27, Iaşi)
De o parte şi alta a Carpaţilor, neamul nostru trece prin grele
suferinţe. Ardealul e mut de multe veacuri; mută e azi şi
Oltenia; şi Muntenia şi Dobrogea... Auzim însă mai desluşit
şi mai bine tot ce geme azi în Muntenia, Oltenia şi Ardeal, deşi
suntem muţi, graiul fraţilor, al părinţilor şi al
copiilor noi îl auzim. Auzim şi glasul celor din morminte. Toţi
ne cheamă, toţi ne poruncesc să începem din nou lupta
şi să nu ne hodinim până la biruinţă. Azi sunt
dureri mari, dar nădejdea că le vom răzbuna, că le vom
înlătura e şi mai mare (...)
Azi neamul de aici, armata română nu suferă numei pentru el
şi pentru ţara mică pe care a avut-o până acum, ci
pentru neamul întreg şi pentru ţara cea de mâine. E o închinare,
e o jertfă sfântă pe care o aducem ţării celei noi,
care va cuprinde pe toţi românii.
Ce măreţ, ce dulce e simţământul când te gândeşti
că suferi pentru un astfel de lucru mare, pentru o astfel de minune,
visată de toţi strămoşii, dar care va fi văzută
mai întâi de noi, cei de azi.
Românul subjugat suferă, dar ştie pentru ce. Oricât de neagră
să fie viaţa în juru-i, în inima lui răsare soarele care
nu va mai apune.
Rabdă şi te aşteaptă pe tine, scump frate, brav ostaş
al României!
(“România, Organ al apărării naţionale, din 27 februarie
1918)
|
|
