|
Motto |
|
|
“Unitatea naţională fu visarea iubită a |
|
voievozilor noştri cei viteji, ai tuturor
|
|
bărbaţilor noştri cei mari.” |
|
Nicolae
Bălcescu |
Scurt dar glorioasa domnie a marelui voievod Mihai
Viteazul se plasează, în timp, la sfârşitul veacului al
XVI-lea, veac marcat de profunde transformări şi mutaţii pe
plan economic, social-politic şi militar, care au influenţat în
mod decisiv evoluţia societăţii româneşti de pe ambii
versanţi ai Carpaţilor. Noile relaţii marfă-bani au pătruns
şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, integrat din ce în ce
mai mult circuitului economic internaţional. Dacă geografic
acest spaţiu lega Europa de nord şi centrală de Levant,
stepele nord-pontice de Occident, politic se situa în zona de interferenţă
a intereselor marilor puteri. Unitar din punct de vedere etnic, geografic,
economic, social şi spiritual, spaţiul românesc evolua în mod
firesc, legic spre afirmare independentă; aceasta a fost dealtfel
şi sensul ascendent al dezvoltării româneşti la sfârşitul
secolului al XVI-lea şi tot secolul următor, fenomen, care
impunea ca o condiţie sine qua non înfăptuirea unităţii
politice.
Ideea medievală a blocului unitar al
ţărilor române, care, în faţa marilor primejdii nu puteau
reacţiona decât solidar - transpusă juridic prin relaţii
de vasalitate - strălucit materializată sub spada unui Iancu de
Hunedoara sau Ştefan cel Mare, făcuse loc ideii de unitate
statală, în sprijinul căreia au acţionat atât domni români
(Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu), cât şi pretendenţi
străini (Aloisio Gritti, Despot Vodă), reprezentanţi ai
umanismului european, ai noilor curente de gândire şi norme de
conduită politică, principi formaţi după modelul pe
care realitatea i l-a impus lui Machiavelli.
Timid conturată în secolele anterioare, ideea
înfăptuirii statului centralizat unitar pe teritoriul fostei Dacii,
cristalizată pe întreg parcursul veacului al XVI-lea îşi aştepta
conducătorul de geniu care să-şi asume traducerea ei în
fapte. Momentul propice a apărut odată cu agravarea conflictului
între principalele puteri interesate în stăpânirea Europei
Centrale şi Imperiul Otoman alături de care se profila, ambiţioasă,
Polonia sfâşiată de contradicţii interne şi
confruntată cu imperiali şi cu Rusia, situaţie care îi
impunea menţinerea |păcii veşnice| cu Poarta.
În aceste condiţii, societatea românească
a dat personalitatea, omul de geniu, abil diplomat şi
comandant militar talentat, spirit clarvăzător şi
fin analist al posibilităţilor epocii. Fiu sau nu al lui Pătrăşcanu
cel Bun, Mihai Viteazul a fost în primul rând un fiu al poporului român
un om simplu”, născut aşa cum plastic se exprima ambasadorul
Spaniei la Praga Don Guillén de San Clemente(1 - “din pulberea pământului”
românesc în slujba căruia şi-a pus forţele, aspiraţiile,
întreaga viaţă. A fost un om al noii epocii, în care pământul
dobândise o nouă semnificaţie, o nouă valoare în
contextul dezvoltării producţiei pentru piaţă, al
intensificării comerţului de tranzit şi la mare distanţă.
Bun negustor, obişnuit să calculeze riscurile abil şi fin
cunoscător de oameni, cumulând toate aspiraţiile şi realizările
pe tărâmul gândirii politico-diplomatice şi militare ale înaintaşilor,
el a străbătut întreaga ierarhie a demnităţilor
vremii, de la poziţia de bănişor de Mehedinţi, la
situaţia de domn, utilizând gama completă a procedeelor şi
mijloacelor de la puterea banului la intriga de culise şi lupta
deschisă, pentru a-şi realiza ţelurile care deveniseră
o necesitate stringentă, obţinerea libertăţii şi
realizarea unităţii naţionale.
Numit domn într-o ţară românească
a cărei vlagă era suptă de cămătarii străini,
îndeosebi levantini, nevoit să facă faţă unei crize
financiare fără precedent, Mihai Viteazul a ajuns ca şi
Aron domnul Moldovei la concluzia că soluţia imediată era
ridicarea fără zăbavă
la luptă a românilor din cele trei provincii împotriva
puterii suzerane. Contactele cu Habsburgii prin intermediul principelui
Transilvaniei, domn străin al unei ţări surori, nu
demonstrează altceva decât că voievozii români, îndeosebi
Mihai, au ştiut să zărească momentul favorabil, războiul
Ligii Sfinte fiind ca să-l parafrazăm pe Bălcescu ocazia
şi nu cauza ridicării la luptă.
Dacă Sigismund Bathory era stăpânit, în
interesul casei sale, de ambiţia de a-şi extinde dominaţia,
în spirit feudal, asupra ţărilor extracarpatice, dorind
potrivit relatării iezuitului Comuleo “să ocupe Moldova şi
Ţara Românească să-i ucidă pe cei doi principi şi
să ia pentru el aceste ţări”(2, meritul lui Mihai constă
în faptul că, urmând drumul pregătit de predecesorii săi,
a înţeles că unitatea de luptă a românilor se putea
transforma la acea dată într-o realitate politică mai profundă.
Aşadar, la 1593, ţările române pe care însuşi
sultanul Suleiman şi Ferdinand de Habsburg se temuseră cu peste
o jumătate de veac în urmă că s-ar putea uni pe temeiul
originii comune, al teritoriului şi al limbii(3, se aflau în faţa
momentului hotărâtor, poporul întreg simţea şi dorea cu
ardoare Unirea, singura soluţie care ar fi putut duce la împlinirea
idealurilor sale de libertate şi dreptate naţională, şi
era pregătit să urmeze pe acela dintre fiii săi care s-ar
fi încumetat să ridice steagul luptei şi al renaşterii româneşti.
Evenimentele sunt cunoscute, rolul principal avut
de Mihai în închegarea alianţei antiotomane a ţărilor române,
în pregătirea şi declanşarea simultană a războiului
de eliberare la Bucureşti şi Iaşi, victoriile obţinute
prin vitejia oştenilor săi şi puterea geniului său
militar precum şi modul în care Sigismund Bathory şi imperialii
au încercat să le minimalizate, împăunându-se cu meritele
“vasalului” valah; politica ambiţioasă a Poloniei şi
duplicitatea Casei de Habsburg. De altfel temerea acestora din urmă că
spaţiul românesc le va scăpa de sub control dacă în Carpaţii
şi la Dunăre se va realiza un stat unitar, puternic prin forţa
sa economică, poziţie geografico-strategică, prin vitejia
şi setea de libertate a locuitorilor săi, era justificată.
Întreaga concepţie de acţiune a voievodului Mihai, şi a
aliatului său moldovean avea în vedere acest lucru. Ca prim punct,
s-a urmărit şi parţial s-a obţinut controlul asupra
liniei Dunării, neutralitatea sau ocuparea cetăţilor româneşti
devenite, în timp, “raiale” (kazole), controlul asupra Buceagului răpit
Moldovei, asupra gurilor Dunării şi părţi de nord a
Dobrogei, cu grave consecinţe economice pentru Istambul şi
armata otomană.
În ciuda compromiterii planului de luptă de către
Sigismund Bathory prin politica sa ambiţioasă în Moldova şi
a impunerii tratatului de la Alba Iulia, în 1595, Europa putea lua cunoştinţă
de noua realitate, pe care agentul englez la Poartă, Barton o explica
astfel: “ceea ce regi şi principi nu puteau să realizeze, a
fost realizat de un Mihai, cel mai mic şi mai sărac dintre
ducii”(4 prin puterea geniului şi vitejia poporului său. Obţinerea
independenţei a permis trecerea la realizarea planului maximal, înfăptuirea
unităţii naţionale statale a spaţiului românesc, plan
ce trebuia urmărit cu mare prudenţă datorită implicaţiei
Habsburgilor în Transilvania şi a ingerinţelor polone în
Moldova.
Pentru a nu trezi reacţia celor interesaţi,
Mihai a desfăşurat o inteligentă activitate diplomatică
stabilind largi contacte cu păturile conducătoare ale
principatelor folosind conflictele şi disensiunile dintre adversarii
interni şi externi ai ideii unităţii. Cu toate măsurile
luate pentru păstrarea secretului, în 1597 forţele oculte ale
Ligii Catolice erau informate deja de către nunţiul Malaspina
şi Sigismund della Torre că Mihai este hotărât să înlăture
suveranitatea lui Sigismund Bathory, că întreţine strânse legături
cu cancelarul de origine română al acestuia Josica, intenţionând,
în cazul abdicării principelui, să-şi atribuie tronul
Transilvaniei(5. Mai mult, în proiectul de luptă din vara lui 1598
prezentat agenţilor imperiali Szuhai şi Istvanff, Mihai însuşi
îşi făcea cunoscute ţelurile şi sugera intenţia
unirii Moldovei la Ţara Românească, motivând, referitor la
Ieremia Movilă, că el vrea “să-l alunge din Moldova
şi să scape de un duşman şi un trădător atât
de rău”. Prilejul trecerii la acţiune i l-a oferit abdicarea
lui Sigismund (marie 1599) şi încoronarea lui Andrei Bathory, privit
ca adversar la Praga datorită poziţiei sale prootomane.
Evenimentele trebuiau grăbite deoarece în afara pretenţiilor
Bathoreţilor, în umbra fraţilor Movilă, Polonia se pregătea
să închege o coaliţie a ţărilor române sub egida sa.
Abil diplomat, Mihai a promis recunoaşterea suzeranităţii şi a solicitat, pe rând, pentru
el aprobarea, chiar sprijinul puterilor interesate. Astfel, în aprilie
1599, agenţii imperiali transmiteau arhiducelui Maximilian,
propunerea voievodului român, de a-l alunga, împreună cu generalui
său Basta, în interesul cauzei creştine, pe Andrei Bathory din
Transilvania(6. Apoi, în vreme ce la Rudolf al II-lea potrivit mărturiilor
contemporane “statornic, se roagă numai să se atace
Ardealul”(7, deşi încheiase, din considerente politice şi un
tratat cu Andrei Bathory, Mihai a intervenit în secret pe lângă
marele vizir Ibrahim pe care l-a convine să-i acorde steag de domnie.
A strâns contactele atât cu partida proimperială din Transilvania,
grupat în jurul comisarilor imperiali David Ungriad şi Mihai Szekely,
cât şi cu secuii, buni soldaţi, nemulţumiţi de
ofensiva bathoreţilor împotriva privilegiilor lor pentru ca, în
final, independent de generalul Basta, să treacă la acţiune.
Victoria a fost relativ uşoară; secuii, “clocotind de ură
şi setoşi de răzbunare”(8, au luptat de partea sa,
nobilii i s-au închinat ca unui reprezentant al împăratului, iar
românii, pentru care venise ziua mult aşteptată s-au răsculat,
sensul noilor schimbări fiind văzut de ei atât pe plan naţional
cât şi social, potrivit mărturiilor cronicarului Szamosköszy.
Acţiunea, aşa cum observa nunţiul
papal Malaspina, părea să aibă acordul Porţii, care a
stat în espectativă. de altfel, Malaspina, martor ocular al
evenimentelor şi mediator, declara că în jurul bătăliei
de la Şelimbăr, Mihai i s-a confesat că n-a făcut decât
s-o ia înaintea duşmanilor săi şi că spera să
elibereze şi Moldova. Abia se stingeau
acordurile Tedeum-ului ordonat de imperiali în catedrala Sfântului
Ştefan în cinstea “devotatului” lor general valah, când, cu
stupoare, s-a aflat la Praga că voievodul intenţiona ca o
compensaţie a ostenelii sale, nu numai să-şi păstreze
stăpânirea întregii provincii, dar reclama şi toate cetăţile
sale de margine deţinute de habsburgi, inclusiv Hust-ul şi oraşul
Szeged care “şi mai înainte a ţinut încoace de Ardeal”. De
altfel, ca o primă măsură, el a cerut dregătorilor
ţării “să nu înstrăinaţi ţinuturile de
margine de la principatul Transilvaniei”(9.
Întreaga politică transilvăneană a
lui Mihai Viteazul, interesul manifestat pentru întărirea armatei,
pentru cetăţile în fruntea cărora a pus căpitani români,
pentru oraşe ca sprijin împotriva duşmanului extern şi a
nobilimii, pentru secui, împământenirea unor munteni, încercarea
de a-şi ridica dintre transilvăneni o pătură de susţinători,
efortul de a realiza o simbioză între clasa conducătoare locală
şi boierimea română, preocuparea pentru ţărănimea
şi preoţimea română, sprijinirea ortodoxiei, ca factor de
cultură şi bastion al românismului, libertăţile
acordate, demonstrează dorinţa sa de a face din această
provincie redată neamului românesc, ceea ce fusese odinioară:
inima unui stat puternic, unitar, înglobând întregul spaţiu
carpato-danubiano-pontic. Acuzaţia lui Malaspina că “s-ar
folosi de numele împăratului numai ca sperietoare”(12 intenţionând
să-şi pătreze provincia era pe deplin întemeiată.
Mihai şi-a luat toate prerogativele de domn, a introdus limba română
ca limbă de cancelaria, a declarat Adrealul principat “supus prin
armele noastre puterii şi autorităţii noastre”, deoarece
“a trecut prin luptă asupra noastră şi a dreptului nostru
de dăruire”, iar în documentele interne a semnat “Io Mihai
Voievod cu mila lui Dumnezeu domn a toată ţara Ardealului”.
Se impunea în continuare o intensă activitate
diplomatică pentru recunoaşterea pe plan extern a operei înfăptuite
de poporul român şi conducătorul său.
Cum Polonia şi Habsburgi urmărindu-şi
propriile ţeluri expansioniste se dovedeau principalii adversari ai
Unirii, Mihai s-a adresat Porţii avertizând-o că a ajuns prin
spadă “principe a Transilvaniei” că a dat Ţara Românească
fiului său şi că ar accepta protecţia otomană iar
“dacă sultanul se gândeşte să facă pace să o
facă cu el nu cu alţii”.
Potrivit mărturiilor vremii în faţa
faptului împlinit sultanul a acceptat “de bună voie căci
altfel ei vor păstra titlurile cu forţa” şi a trimis un
mesager cu confirmarea noii realităţi
politice de la nord de Dunăre.(10
Asigurat din partea Porţii, păstrând
aparenţa loialităţii faţă de imperiali, Mihai
putea sugera reprezentanţilor lui Rusolf al II-lea că “acum
cum stau în pace cu turcul, cu maiestatea sa cesaree, cu ceilalţi
vecini şi mă aflu înăuntru acestei ţări, ar fi
bine ca armata imperială să stea departe” şi însăşi
împăratul “să-i mulţumească şi să-i
confirme titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”.(11
În timp ce marile puteri nu-şi reveniseră
de pe urma şocului provocat de îndrăzneala valahului, iar în
Moldova adversarii săi declaraţi îşi strângeau rândurile
sub scutul Poloniei care departe de a mai lupta pentru o graniţă
la Dunăre, se temea că prin desăvârşirea operei sale
Mihai va pretinde Pocutia şi Podolia - cândva, prin dreptul feudal
teritorii româneşti. Voievodul a trecut la acţiune mânat de
dorinţa de a încununa efortul de unificare politică a spaţiului
românesc de a-şi crea un stat puternic, centralizat, capabil să-şi
cucerească şi să-şi menţină independenţa
prin forţa armelor, asemănător statelor Europei occidentale
guvernate de monarhi ereditare.
Fiind gata să apere Transilvania în
continuare cu preţul vieţii sale pentru a împiedica o intervenţie
a trupei lui Basta, el şi-a justificat faţă de imperiali
intervenţia în Moldova prin atitudinea ostilă a Poloniei şi
a lui Ieremia Movilă, prin legăturile secrete dintre adversarii
transilvăneni şi Sigismund Bathory refugiat aici.
Campania din mai s-a dovedit în realitate un marş
triumfal, moldovenii trecând în masă de partea lui Mihai, deschizând
porţile cetăţii, aderând cu tot sufletul la măreaţa
operă care se înfăptuia, încât voievodul putea scrie la 20
ale aceleiaşi luni bistriţenilor că “Moldova am luat-o
astăzi, e sub stăpânirea noastră”, putându-se intitula
în acte “domn al Ţării Româneşti şi a Ardealului
şi a toată Ţara Moldovei”.(12
Domn al acestor trei ţări surori, Mihai a
încercat să-şi consolideze poziţia, trimiţând solii
imperialilor cu declaraţii de loialitate şi propuneri de
continuare a războiului şi Poloniei pentru evitarea
conflictului, argumentând că existenţa statului său ca
tampon dintre Republică şi Imperiul Otoman ar fi în avantajul
acesteia. De asemenea a trimis solii în secret la sultan şi la hanul
tătar, aceştia consimţind să rămână în
espectativă ba chiar acceptând soluţia în contextul războiului
cu Liga Sfântă, deşi Mihai, ca domn a toată Ţara Românească
a ordonat unui detaşament condus de raguzanul Deli Marco să
recucerească Bugeacul cu cetăţile Chilia, Ismail, Tighina
şi Cetatea Albă, acţiune încununată de succes.
Unitatea Ţărilor Române devenise o
realitate de necontestat care a trezit admiraţia contemporanilor,
fiind sintetic exprimată în rapoartele agenţilor britanici către
regina Elisabeta: “Mihai prinţul şi-a sporit regatul cu
Bogdania pe care a alăturat-o Transilvaniei şi Valahiei, el
devenind prinţ unic al acestor trei provincii”.(13
Opera sa a putut însă rezista deoarece întreaga
abilitate diplomatică a domnului nu a reuşit să înlăture
animozităţile create la curtea din Praga, ale cărei planuri
expansioniste în spaţiul românesc şi Balcani se vedeau
compromise, nu a putut contracara ura nobilimii maghiare care îl socotea
“ţăran ambiţios şi ahtiat după slavă”,
conducător al unui popor, dispreţuit în propria sa ţară
şi nu a putut înlătura teama Poloniei care, luând în
considerare drepturile de esenţă feudală asupra Pocuţiei,
declara că: “e vorba aproape de existenţa noastră căci
dacă nu va fi alungat din Moldova acel duşman, cât de curând
va trebui să ne apărăm să nu ia jumătate din
coroana Poloniei”.(14
Coalizarea duşmanilor săi interni şi
externi, declaraţi sau din umbră, a reuşit să
compromită realizările viteazului, opera măreaţă
a poporului român care, înconjurat de trei mari puteri ce-i ameninţau
de veacuri existenţa, având de înfruntat o dublă exploatare
străină în Transilvania, izbutise prin utilizarea tuturor forţelor
şi resurselor sale să-şi traducă idealul în forţă.
Învins pe moment, Mihai a încercat să-şi
refacă poziţiile dar ţelurile sale erau de acum cunoscute,
şi posibilitatea realizării lor devenită, ceea ce a înspăimântat
îndeosebi Curtea imperială care l-a eliminat brutal prin asasinatul
de la Câmpia Turzii la 13 august 1601.
“Şi căzu trupul lui cel frumos ca un
copaciu - plângea cronica munteană - pentru că nu ştiuse,
nici să împrijelise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează.
Şi-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că aşa au lucrat pizma încă de la începutul
lumii, că pizma a pierdut pe mulţi bărbaţi fără
de vină ca acesta”.(15 Pentru comanditarii asasinatului, actul s-a
dovedit inutul, potrivit mărturiilor contemporane deoarece “datorită
morţii sale poporul doreşte şi mai puţin să
accepte protecţia Împăratului, temându-se de el mai mult decât
de Sultan”.(16
Eroul a căzut. opera sa însă, s-a
dovedit nemuritoare, dăinuind în conştiinţa poporului român
care, slăvindu-i jertfa, şi înţelegându-i mesajul “şi
hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit, Moldova, Ţara Românească”
s-a străduit de aici înainte să-i reîmplinească opera,
durând pentru eternitate un stat al tuturor românilor, liberi şi
neclintiţi în hotarele străbune.
dr. Mircea Dogaru
Note:
1. Reprezentantul regelui Spaniei la Praga. Vezi Al. Randa, “Pro Republica
Christiană”, Acta Historica, tomus III, Societas Academica da
romana, Monachii, 1964, p. 3
2. “Călători străini despre ţările române”,
vol. III, Bucureşti, 1971, p. 365
3. Ibidem, vol. I, p. 418;
4. E.D. Tappe, “Documents, concerning romanian history (1427-1601)”,
London, ... the Hague, Paris 1964, p. 98
5. A. Veress, “Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi
Ţării Româneşti”, vol. V, Bucureşti, 1932, p.
67-68, 90;
6. A. Veress, op. cit, p. 232-234; Hurmuzaki, XII, p. 430
7. Hurmuzaki, XII, p. 438;
8. “Călători străini...”, IV, p. 162
9. “Călători străini...”, IV, p. 127; A. Veress, op.
cit., p. 353-354; “Mihai Viteazul în conştinţa europeană”,
vol. I, “Documente externe”, Bucureşti, 1982, p. 312-313
10. “Călători străini...”, IV, p. 164-165; Hurmuzaki, XVI,
p. 499-500, A. Veress, op. cit., p. 299; E.D. Tappe, op. cit., p. 131;
11. “Călători străini...”, IV, p. 168;
12. Hurmuzaki XII, p. 914; “Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească,
vol. XI”, Bucureşti, 1975, p. 553-554
13. E.D. Tappe, op. cit., p. 132;
14. A. Veress, op. cit. p. 117
15. “Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690”, ed. C.
Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 82;
26. E.D. Tappe, op. cit., p. 144
|
|
