|
În urmă cu 400 de ani geniul militar şi diplomatic al marelui
erou, Mihai Viteazul, a strălucit ca un meteor pe cerul poporului român.
Pentru prima oară, cu veacuri în urmă, printr-o neabătută
şi temerară luptă, a realizat UNIREA CELOR TREI ŢARI
ROMĂNE, înfăptuind, deşi numai pentru 138 de zile, un
ideal, idealul unităţii politice a românilor. Actul patriotic
şi eroic al lui Mihai Viteazul, pentru care şi-a jertfit
supremul bun omenesc - viaţa, a creat acea stare de spirit, care, luând
dimensiuni din ce în ce mai mari a dus la MAREA UNIRE din 1918.
În istoria gândirii militare româneşti străbate ca un fir călăuzitor
o mare tradiţie: aceea a luptei pentru apărarea ţării,
a pământului strămoşesc şi a fiinţei poporului
român. Handicapul românilor de a avea o ţară frumoasă
şi bogată dar aşezată la intersecţia unor mari
interese dinspre toate cele patru puncte cardinale, cu nenorocirea de a fi
prea aproape de marile puteri hrăpăreţe şi prea
departe de Dumnezeu, ne-a obligat, încă din zorii istorie noastre, să
luptăm pentru a ne apăra ţara şi avutul. Aşa a apărut
la poporul român marii voievozi şi comandanţi de oşti ca
Basarab I, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Iancu de
Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi mulţi, mulţi
alţii care au adăugat noi şi noi file glorioase la Cartea
tradiţiilor de luptă româneşti, atât ca organizare
militară, superioară la timpul respectiv, cât şi ca metode
de luptă şi fapte de arme. Poziţia geo-strategică a
Ţărilor Române şi ameninţările din afară
i-a obligat pe români să-şi apere în mod organizat ţara.
Aşa s-au născut primele organizaţii militare din Europa
care sunt ale românilor. Această situaţie, specifică
locului, a dus la apariţia şi dezvoltarea “strategiei apărării”
şi sistemul “Oastei mari” prin chemarea ţărănimii
şi orăşenilor la război cu armele proprii şi
conducători proprii. Apărarea strategică, concretizată
în războaiele de apărare, până la Mihai Viteazul, a fost
apreciată ca forma cea mai indicată de purtare a războiului,
pe considerentul scopului politic al acestuia - apărarea independenţei
- şi al evaluării realiste a raportului de forţe.
Factorii specifici cum sunt dezvoltarea economică, complexitatea
tehnici de luptă şi apariţia armelor de foc, arme foarte
costisitoare pe care nu şi le mai puteau cumpăra ţăranii,
profesionalizarea armatei ş.a. au adus schimbări şi în gândirea
militară. Locul strategiei apărării şi sistemul
“Oastei mari” sunt luate de “Strategia ofensivă” şi
armatele de profesionişti (lefegii şi mercenarii) subordonate
Domnitorului, al cărei exponent este Mihai Viteazul, motiv pentru
care el ocupă un loc principal în gândirea militară a
timpului. Strategia afensivă, pregătită şi desfăşurată
cu tenacitate de Mihai, a fost subordonată unui scop politic de excepţională
însemnătate: înlăturarea dominaţiei otomane şi
unificarea celor trei ţări române într-un singur stat,
puternic şi independent.
Pe lângă forţele externe, destul de puternice şi interesate
în nerealizarea unităţii românilor, Mihai avea de înfruntat
şi pe cele interne provocate de înapoierea economică, de tendinţele
de fărâmiţare şi dezbinare proprii orânduirii feudale. Cu
atât mai mult este de admirat îndrăzneala concepţiei şi
acţiunii sale, efortul pe care îl face Mihai pentru a realiza cu forţe
şi mijloace puţine un scop atât de mare şi nobil.
Din punct de vedere militar, planul ales de Mihai Viteazul punea accentul
principal pe câteva elemente care urmau să-i confere superioritate
faţă de adversar: calitatea armatei; atacul prin surprindere;
ingeniozitatea manevrei; rapiditatea acţiunilor; alegerea şi
folosirea cu măiestrie a terenului; conducerea energică, suplă
şi activă a bătăliilor. Fără îndoială,
toate acestea sunt componente de seamă ale unei arte militare
ridicate la un nivel înalt, care îl aşează pe Mihai Viteazul
în rândurile marilor comandanţi de oşti ai epocii sale şi
pe care le întâlnim în toate bătăliile purtate, începând cu
luna ianuarie 1595.
O trăsătură specifică artei militare a lui Mihai
Viteazul este capacitatea de a întrebuinţa procedee de luptă
diferite în raport cu scopurile fixate şi cu inamicul împotriva căruia
se acţionează. Nicolae Iorga acordă acestei trăsături
o importanţă atât de mare încât împarte campaniile lui Mihai
Viteazul în două etape:
prima etapă între 1593-1599, când se desfăşoară acţiunile
militare împotriva turcilor şi tătarilor;
cea de-a doua, între 1599-1601, când domnitorul român înfruntă
armate ce acţionează după sistemul de luptă apusean.
În cadrul celei de-a doua etape are loc şi UNIREA celor trei
ţări române.
Amintirea lui Mihai Viteazul în conştiinţa poporului român va fi
întotdeauna legată atât de geniul său militar şi
diplomatic cât, mai ales, de ideea unităţii politice româneşti.
Acest “Hanibal al românilor”, cum îl numea un cronicar transilvănean,
va îndemna geniul lui Nicolae Bălcescu să-i închine o operă
strălucită - “Istoria Românilor sub Mihai Vodă
Viteazul”, dar neterminată şi editată postum. Prin Unirea
din 1600 s-a prefigurat Marea Unire din 1918 iar Mihai Viteazul
a devenit un simbol al luptei românilor pentru unire politică şi
independenţă naţională.
Col. (r) Vasile Miron
|
|
