România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un document din anul 1861 referitor la epoca şi personalitatea lui Mihai Viteazul  

     Fiecare manifestare ştiinţifică din domeniul istoriei ne oferă prilejul de a trece în revistă îndelungatul proces al luptei poporului român pentru libertate socială şi naţională, pentru independenţă şi suveranitate, de a rememora figurile acelor conducători politici ai săi care, identificându-se până la sacrificiu cu interesele sale majore, au contribuit la realizarea acestor deziderate, devenind eroi naţionali.

     În marea galerie a personalităţilor noastre istorice, fără îndoială, cea a lui Mihai Viteazul ocupă un loc de excepţie, atât pentru calităţile personale deosebite pe care le-a demonstrat, cât şi, mai ales, pentru îndrăzneaţa lui faptă de a fi realizat la 1600 prima unire politică a celor trei ţări româneşti, în condiţii interne şi externe dintre cele mai vitrege. Acest mare ctitor de ţară a rămas în conştiinţa generaţiilor care i-au urmat ca o figură legendară, ca un far călăuzitor spre împlinirea idealului naţional.

     Foarte interesantă şi veridică ni s-a părut viziunea asupra marelui erou a generaţiei paşoptiste din Transilvania, exprimată într-un document de la 1861, deci la abia 12 ani de la marea încleştare socială.

     Să urmărim puţin în ce condiţiuni a fost redactat acest document.

     Se cunoaşte faptul că, la 20 octombrie 1860, împăratul Frantz Iosef a emis diploma prin care a fost abrogată administraţia militaro-civilă instituită după înăbuşirea revoluţiei şi după 11 ani de politică de forţă, suspiciuni şi birocraţie, a proclamat sistemul liberal de guvernare.

     Punându-şi mari speranţe în această diplomă, fruntaşii români intră în acţiune imediat şi înaintează curţii imperiale mai multe memorii, prin care cer egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania, reprezentarea românilor în toate organele legislative şi de stat, proporţional cu numărul lor şi cu suportarea sarcinilor statului.

     Între 1 şi 4 ianuarie 1861 Conferinţa naţională de la Sibiu va fixa apoi poziţia politică a românilor faţă de noul sistem de guvernare, principiile sale şi normele de reprezentare.(1 Cu aceasta se declanşează o uriaşă activitate politică a întregii naţiuni române din principat, de la organele locale la cele centrale, pentru obţinerea de drepturi şi preluarea administraţiei.

     Din aceste motive, anul 1861 a fost caracterizat ca fiind punctul culminant al acţiunilor politice româneşti din perioada de după revoluţie, până la Memorand.(2

     În aceste condiţii are loc la Alba Iulia, între 11-12 februarie 1861, Conferinţa regională, care, conform ordinelor imperiale, urma să stabilească normele de reprezentare în viitoarea Dietă.

     Deşi reprezentaţi numai prin 8 deputaţi, faţă de 24 ai nobilimii maghiare şi 8 ai patricistului săsesc, românii îşi expun punctele de vedere stabilită în Conferinţa Naţională de la Sibiu, prin magistralul discurs al mitropolitului Alexandru Sterca Suluţiu din Blaj.

     Născut în anul 1794 la Abrud, din părinţi nobili, Alexandru Sterca Suluţiu ajunge în 1850 episcop Şi, mai apoi, în 1855, mitropolit al arhidiacezei de Alba Iulia şi Făgăraş, calitate în care, mai ales în perioada 1860-1867, va desfăşura o amplă acţiune pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania.(3

     La conferinţa regnicolară el îşi pronunţă cu fermitate discursul în limba română, surprinzând nemeşimea prin gestul său de un rar curaj şi patriotism. Acest discurs, prin ecoul pe care l-a stârnit şi mai ales prin importanţa pe care a avut-o în cadrul epocii, a fost comparat cu marele discurs a lui Bărnuţiu din 1848.(4

     Conferinţa regnicolară s-a desfăşurat în palatul episcopiei romano-catolice din Alba Iulia, unde au fost găzduiţi şi cei mai înalţi demnitari prezenţi. În ziua de 11 februarie, episcopul Haynald a oferit un prânz fastuos, la care au participat aproape toţi deputaţii, precum şi numeroşi ziarişti de toate naţionalităţile. Din motive de sănătate, mitropolitul Alexandru Sterca Suluţiu a refuzat participarea la masă. Dintre români, între cei 60-70 de invitaţi, au fost 6 deputaţi în frunte cu episcopul Şaguna şi vreo 3-4 ziarişti de la Gazeta Transilvaniei şi Telegraful Român.

     Printre cei care au toastat la masă în mai multe rânduri a fost şi episcopul Haynald, care, într-un moment în care îşi făcuse loc buna dispoziţie şi amiciţia între participanţi, a amintit că în palatul său a locuit pe timpuri şi Mihai Vodă, aici primind capul însângerat al principelui Andrei Bathory. Marele voievod a fost prezentat ca un fioros tiran şi pustiitor de ţară. Această remarcă a fost publicată în ziarele vremii, între care Erdélyi Közlöny (nr. 27 şi 29 din februarie 1861) şi Gazeta Transilvaniei(5, ceea ce nu a avut darul de a crea o atmosferă favorabilă înţelegerii între naţionalităţile din Transilvania.

     Fiind informat de către participanţii la prânzul din palatul episcopal şi din presă despre cele întâmplate, Alexandru Sterca Suluţiu se hotărăşte să formuleze o replică, prin care să arate adevărul istoric despre Mihai Viteazul şi epoca sa. El redactează astfel un amplu studiu, cu note de trimitere l sursele de documentare, pe care îl intitulează “Mihai Vodă Viteazul într-un toast de la conferinţele regnicolare din Bălgrad”, care a fost, probabil, destinat publicităţii. În afară de propriile-i cunoştinţe şi păreri, fără îndoială, transmise din generaţie în generaţie pe cale orală, Suluţiu face o amplă documentare, studiind, în afară de opera lui Şincai, de preferinţă autori maghiari şi saşi, pentru a utiliza propriile lor informaţii şi aprecieri pe care le-a considerat juste.(6

     Date fiind împrejurările în care a fost conceput documentul şi poziţia socială şi politică a autorului său, considerăm că el reflectă viziunea generaţiei paşoptiste, aflate încă în acţiune la 1861, asupra marelui nostru erou naţional. Se pare că studiul nu a mai fost publicat pentru a nu se mai agita lucrurile, în acea frământată perioadă în care se dădea o acerbă lupta pentru afirmarea în fapt a naţiunii române din Transilvania. Din aceste motive documentul este inedit şi merită a i se pune în evidenţă ideile.

     De la bun început, Suluţiu evidenţiază inoportunitatea “toastului” episcopului Haynald, la numai o oră după ce românii şi-au exprimat, în prima şedinţă a conferinţei regnicolare, intenţiile generoase de a lega o trainică frăţietate cu naţiunea maghiară(7, şi în condiţiile în care la masă era o caldă atmosferă de destindere şi înţelegere. Remarca lui Haynald a avut darul să retrezească vechile duşmănii, deputaţii români, şi cu ei întreaga naţiune română, simţindu-se ruşinaţi şi indignaţi, iar cei maghiari răscoliţi în durerea şi vechea lor ură. Prin această manevră se consideră că au fost subminate rezultatele conferinţei regnicolare, care mai apoi a şi adoptat punctul de vedere al nemeşimii maghiare.(8

     Revoltat, Suluţiu remarcă că, de câte ori nobilii de altă naţionalitate vor să-şi verse focul asupra românilor, le aruncă în obraz pe “Mihai Vodă tiranul şi pe Horia şi Cloşca, deşi românul are a fi trufaş cu Mihai Vodă, eroul cel vestit şi mare, ce asemenea nu a multor naţiuni istorie poate arăta. Şi încercarea Horii, printr-o răscoală, de a mântui naţiunea sa de un jug tiran, al nemilostivilor săi apăsători, încă nu a fost alta decât o consecinţă şi o reacţie prea firească... la tiranismul, despotismul şi călcarea în picioare a dreptului omenesc şi civil”.(9

     În ce priveşte legitimitatea domniei lui Mihai Viteazul în Transilvania, autorul studiului arată că nu poate exista nici o îndoială, întrucât el avea nu numai “jure armorum”, cuprinzând principatul cu puterea armelor, dar şi asentimentul Dietei din 20 nov. 1599 de la Alba Iulia, în cadrul căreia nobilimea l-a recunoscut ca domnitor al Ardealului, depunându-i, după vechiul obicei, jurământul omagial de credinţă.(10

     Suluţiu remarcă greşeala lui Mihai Viteazul de a se fi încrezut în jurămintele nobilimii şi consideră că marile nenorociri care au urmat s-au datorat necredinţei şi perfidiei asteia.

     Nobilimea Transilvaniei îl ura pe marele viteaz din cauză că îşi vedea ameninţate privilegiile, fiind obligată la impozite, ameninţată de subminare economică prin daniile făcute de domn boierilor români, egalată în funcţii de către aceştia şi, mai ales, ameninţată de privilegiile restituite secuilor şi de unele uşurări acordate poporului român. De asemenea, se simţea apăsată de regimul militar de ocupaţie, de presiunile ce se făceau asupra el.(11

     Din aceste motive nobilimea şi unii istorici legaţi de ea, l-au calificat pe Mihai Vodă ca tiran.(12

     Suluţiu, preocupat de stabilirea adevărului istoric, recunoaşte că Mihai, ca şi regii Ungariei şi alţi principi ai Transilvaniei, a trebuit să fie, în unele ocazii, aspru cu nobilimea din cauza necredinţei sale. Nu i se pot însă lui imputa, răzbunările iobagilor, ale secuilor, care sub Bathoreşti şi-au pierdut vechile privilegii, fiind aduşi în stare de iobăgie şi care au fost pedepsiţi fără milă, prin atrocităţi, la 1596, pentru că s-au răzvrătit în scopul recâştigării acestor privilegii, şi nici abuzurile ostaşilor, inclusiv ale celor de sub comanda lui Basta. (13

     Mihai Viteazul a trebuit să acţioneze drastic împotriva nobilimii de la Huedin, care i-au ucis aproape întreaga garnizoană de dorobanţi lăsată acolo, dând semnalul de declanşare a răscoalei nobilimii. (14

     Îngroziţi şi greşit informaţi că Mihai vrea să-i taie pe toţi la proxima Dietă, nobilii refuză să se prezinte la Dieta de la Sebeş şi adunându-se la Turda, hotărăsc alungarea sa din ţară.(15

     Iată cum descrie Suluţiu evenimentul  şi consecinţele lui: “... în adunarea lor de la Turda, cu Csski în frunte, au făcut rebeliune şi s-au sculat cu arme asupra lui Mihai Vodă şi însoţindu-se şi cu Basta, cel mai înverşunat duşman a lui Mihai Vodă şi cel mai blestemat om, în 18 septembrie 1600, la Miraslău, l-au şi biruit şi l-au scos afară din Ardeal. Şi perfidia acestora o au încoronat nu numai cu aceea că pe Doamna lui Mihai Vodă şi pe fiul lui Petraşcu i-au aruncat în temniţă la Făgăraş, dar şi cu acea nemaiauzită tiranie care au făcut cu Baba Novac, cel mai vestit general a lui Mihai Vodă şi cu un preot sârbesc răsăritean, anume Seski, pe care fără vină i-au fript de vii în mijlocul piaţului din Cluj”... apoi ...”au împlântat frigările cu trupurile cele fripte lângă Bastionul Săbăilor de către Feleac. Cine dară se va putea mira dacă Mihai Vodă în locul unde au fost împlântate frigările... a lăsat să se împlânte steagul său”.(16

     Cu toate acestea, arată Suluţiu, Mihai Vodă s-a arătat uman şi nerăzbunător, cu un adevărat suflet nobil. El nu putea fi comparat, spre exemplu, cu Ioan Zapoljs, care pentru a se răzbuna pe ţăranii răzvrătiţi sub Gheorghe Doja şi ortacii săi, l-a ucis pe acesta în chinuri groaznice, la fel ca şi pe ceilalţi prizonieri.(17

     În ce priveşte uciderea lui Baba Novac, ca urmare a Dietei Nobiliare din Cluj, de la 25 ianuarie 1601, Suluţiu o consideră “în contra dreptului gintelor”, adică unanimităţii. (18

     Iar în ce priveşte uciderea, prin tăierea capului de către secuii din Ciuc, a lui Andrei Bathory, amintită în “toastul” episcopului Maynald, Suluţiu arată că ea s-a petrecut fără ştirea şi aprobarea lui Mihai Viteazul, care a dispus apoi să fie pedepsiţi făptaşii. Dovadă este faptul că el, compătimindu-l pe Bathory, i-a organizat funeralii regeşti în Alba Iulia, la care a participat personal.(19 Caracterizându-l pe marele domn al tuturor românilor Suluţiu arăta: “Mihai Vodă nici din natura lui, nici din educaţiunea sa, n-a fost om sălbatic şi tiran, ci un om uman şi bine educat, faptele lui... destul de luminat îl dovedesc”.(20

     La fel de îngăduitor s-a arătat el şi faţă de unii nobili, printre care şi Könis, pe care l-a eliberat.(21

     Este adevărat, arată Suluţiu, că Mihai Vodă a fost îndemnat de către episcopul catolic Dimitrie Naprágy, mânat de ambiţii confesionale, să-i ucidă pe nobili, mai ales pe cei reformaţi, dar domnitorul, bine sfătuit de mitropolitul Bălgradului, nu a acceptat ideea.(22

     Cu totul altfel s-au comportat însă nobilii şi generalul Basta. Parafrazând un citat din “Cronica” lui Şincai, Suluţiu arată “... Basta cel fără Dumnezeu făcuse să se omoare Mihai Vodă fără leac de vină, numai din pismă şi să piardă pe prinţul cel viteaz de care se temea şi împăratul turcesc”.(23

     Exprimându-şi oprobiul pentru batjocura ce s-a făcut cu capul şi trupul marelui domn după asasinat, Suluţiu se pronunţă împotriva epitafului pus la mormântul său de lângă Turda, în care era calificat “dac fioros” şi “adevărat Nero”. (24

     Ca un corolar al caracterizării lui Mihai Viteazul, el arată apoi faima sa internaţională. “Mihai Vodă, pe lângă virtuţile acestea înalte omeneşti şi creştineşti, are meritul cel mai strălucit şi pentru toată creştinătatea şi pentru toate naţiunile, că el fiind pe timpurile acelea unul dintre cei mai viteji duci şi apărători ai creştinătăţii, învingând cu multe strălucite învingeri repurtate asupra puterii şi semeţiei turcilor, care ameninţau Europa întreagă şi creştinismul cu totală cotropire, a contribuit cu totul mult şi la dezrobirea şi emaniciparea Ungariei şi a Transilvaniei de sub tiranul jug turcesc şi la consolidarea şi lăţirea regimului austriac şi peste aceste provincii”. (25 (Aici Suluţiu măguleşte pe imperiali dată fiind conjunctura din 1861, ascunzând adevăratele intenţii ale lui Mihai în Transilvania).

     Studiul mitropolitului Alexandru Sterca Suluţiu se încheie cu un energic protest faţă de toţi aceia care îndrăznesc să calomnieze memoria marelui nostru erou naţional.

     Se pare că studiul nu a văzut lumina tiparului. Aceasta însă nu a împiedicat cu nimic pe românii din comitatul Alba Inferioară, cel mai întins şi mai populat din Transilvania acelor timpuri, să declanşeze acţiuni dintre cele mai hotărâte pentru recunoaşterea naţiunii române prin lege.

     Acest comitat, cheia strategică a Transilvaniei, care înainte de 1848 dădea tonul vieţii publice a principatului, se va impune la 1861 ca principalul focar politic românesc. Acest lucru era firesc dacă ne gândim la faptul că populaţia sa era în cea mai mare parte românească, că pe teritoriul său se afla zona principală a Munţilor Apuseni, oraşul Alba Iulia, simbolul unităţii naţionale şi Blajul cu şcolile şi cărturarii lui. În acest comitet intelectualitatea românească era mai numeroasă şi mai luminată, mai aptă deci de a conduce lupta pentru afirmare naţională. Şi acţiunile au fost pe măsura acestor condiţii. Nu degeaba comitele de Alba a cerut în repetate rânduri ajutorul armatei pentru a putea stăpâni situaţia.(26

     Pe fondul acestor eforturi şi sacrificii ale generaţiei paşoptiste pentru afirmare naţională, rememorarea epocii glorioase şi a personalităţii marelui ctitor de ţară care a fost Mihai Viteazul, a căpătat semnificaţia unui adevărat apel la luptă pentru desăvârşirea idealului străbun.

Ioan Pleşa (din revista Arhivelor, nr. 3/1991) 

Note:

1. George Bariţiu, “Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă”, vol. III, Sibiu, 1891, pp. 55-84;

2. Simion Retegan, “Eforturi şi realizări politice ale românilor din Transilvania în anii premergători dualismului”, în “Românii din Transilvania împotriva dualismului Austro-Ungar”, ed. Dacia, Cluj Napoca, 1978, p. 47;

3. “Sematismul veneratului cler al Archidiecesei Matropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900- de la Sânta Unire 200”, Blaj, 1900, pp.43-45;

4. Simion Retegan, “Dieta românească a Transilvaniei (1863-1864)”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1979, p. 43;

5. Arhivele Naţionale Alba, fond Mitropolia greco-catolică Blaj - Cabinetul mitropolitului, dos. 672/1860-1863, p. 122; “Gazeta Transilvaniei”, supliment la nr. 12 din 11 februarie 1861, p.52;

6. Sunt citate: “Cronica” lui Şincai, tomul II, în care acesta a utilizat publicaţiile istoricilor maghiari Enyedi Pál, Gronski, Hevénesi, Borsai Pál şi pe aşa numitul “istoric anonim latin de la Bălgrad”; Franciscus Fasching, “Nova Dacia”, Cluj, 1744, partea a IV-a şi “Erdély Egyhszi Tortelnemi  sdatok” szerezte és ki adta Vesely Károly, vol. I, Cluj, 1860;

7. Loc. cit., fond cit.; dos. cit.; discursul la Conferinţa regnicolară, pp. 85-109, şi în mod deosebit cele afirmate la p.86;

8. Idem, pp. 123-124 şi în conceptul articolului trimis de către Suluţiu spre publicare la Gazeta Transilvaniei, cu titlul “Conferinţele din Bălgrad şi rezultatul lor”, în acelaşi dosar, pp. 78-80;

9. Idem, p. 124;

10. Idem, p. 125;

11. Istoria României, vol. II, Ed. Acad. R.P.R., 1962, p. 986;

12. Loc. cit., fond. cit., dos. cit., p. 124;

13. Idem, p. 124-125;

14. Idem, p. 126; Ştefan Pascu, “Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia”, Cluj, 1968, p. 28; N. Iorga, “Istoria lui Mihai Viteazul”, vol. II, Bucureşti, 1935, pp. 91-92;

15. N. Iorga, op. cit., p. 93; Ştefan Pascu, op. cit., p. 28;

16. Loc. cit., fond. cit., dos. cit., pp. 125-126; N. Iorga, op. cit., pp. 123, 125, 137;

17. Idem. p. 127;

18. Idem, pp. 128, 130-131;

19. Idem, pp. 128-133;

20. Idem, pp. 132-133;

21. Idem, p. 133;

22. Idem, pp. 129-133;

23. Idem, p. 134;

24. Idem, pp. 132-133;

25. Idem, pp. 133-134;

26. Simion Retegan, “Dieta românească...”, pp. 47-48.

 

1861, Blaj

Comnceputl articolului despre Mihai Viteazul al mitropolitului Alexandru Sterca Sulutiu