România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Câteva probleme ale Tratatelor de pace de la Paris reflectate în buletinul de informaţii al biroului de presă al preşedenţiei Consiliului Dirigent (1919-1920)

Se cunosc bine condiţiile politice, sociale şi economice, deosebit de dificile, de la sfârşitul primului război mondial în care s-a realizat Marea Unire. Instalat la Sibiu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei se străduia din răsputeri să instaureze calmul şi ordinea în toate sectoarele vieţii publice. Având în vedere că tocmai în acea perioadă se desfăşurau la Paris lucrările Conferinţei de pace (18 ianuarie 1919 - 21 ianuarie 1920) pentru elaborarea tratatelor de pace dintre ţările învingătoare şi cele învinse, lucrări care aveau un interes vital pentru România, Consiliul Dirigent s-a străduit să editeze, prin biroul de presă al preşedintelui său, un buletin de informaţii confidenţial, nedestinat publicităţii, dar care era trimis şi prefecţilor de judeţe, în care au fost cuprinse informaţiile ce interesau ţara noastră, ţările vecine şi poziţia marilor puteri faţă de complicata problematică postbelică.

Din păcate, seria acestui buletin ajunsă în arhiva cabinetului prefectului de Alba nu este completă. Ea începe cu Nr. 76 din 25 octombrie 1919 şi se sfârşeşte cu Nr. 59 din 6 aprilie 1920, fără ca seriile pe 1919 şi 1920 să aibă toate numerele.(1 Nr. 76/1919 a fost editat la Sibiu, celelalte, începând cu Nr. 61 din 13 decembrie 1919 apărând la Cluj, unde s-a mutat reşedinţa Consiliului Dirigent. Până la 17 decembrie 1919 inclusiv, buletinul a fost scris de mână şi multiplicat, iar de la 18 decembrie 1919 în continuare a fost tipărit.

             Fără pretenţia de a fi făcut un studiu exhaustiv asupra celor 64 de numere din buletin existente, am putut constata că s-au studiat şi s-au extras informaţii din cca 116 ziare şi reviste, provenind din 15 ţări (13 europene, SUA şi Argentina). Ponderea cea mai mare o au publicaţiile din Franţa, Anglia, Germania, Elveţia, Italia, Austria, Cehoslovacia şi Ungaria.

Cu regretul de a nu fi putut aborda în totalitate complexele informaţii din buletin, din motive de spaţiu şi timp ne vom rezuma la a semnala doar câteva dintre cele referitoare la tratatul de pace cu Ungaria, semnat, în cele din urmă, la Trianon, în 4 iunie 1920, cu precizarea că faţă de informaţiile din presă, subiective, exagerate uneori şi nu totdeauna din surse primare, este necesară o oarecare rezervă cu privire la veridicitatea lor. Oricum, ele reflectă dificultatea problemelor ce trebuiau rezolvate la Paris, tensiunea permanentă în care s-a lucrat şi, surprinzător, poziţia deloc temătoare sau umilă a reprezentanţilor ţărilor învinse, foarte combativi, speculativi şi versaţi în a tergiversa lucrările. O altă caracteristică, care iese pregnant în evidenţă, este asemănarea izbitoare cu unele fenomene şi fapte ce se petrec astăzi în politica internaţională.

Astfel, în buletinul din 25 octombrie 1919, se relatează poziţia presei franceze faţă de nota pe care Consiliul Suprem (al celor 5) a trimis-o României, cu referire la problemele cu puncte de vedere divergente ce mai existau între acesta şi guvernul român. În notă se cerea României să accepte “graniţa minorităţilor”, precum şi ancheta unei comisii speciale asupra rechiziţiilor de bunuri materiale efectuate de către armata română ce ocupa Ungaria. Făcându-se cunoscut faptul că puterile aliate refuză să trateze cu guvernul maghiar prezidat de Friedrich, se subliniază şi inconvenientele care rezultă pentru România din faptul că nu a semnat încă tratatul cu Austria.(2

Pe această temă, corespondentul din România al ziarului elveţian “Le democrate”, apreciază că în timpul campaniei din Ungaria, românii nu puteau face altceva decât ceea ce au făcut şi anume, ei şi-au recuperat bunurile furate din teritoriul românesc. “Dacă cineva trebuie să sufere consecinţele, afirmă corespondentul elveţian, acesta trebuie să fie culpabilul şi nu nevinovatul”.(3 Tot pe această linie, ziarul francez “La presse de Paris” arată că îndârjirea Consiliului Suprem asupra României revoltă întreaga opinie publică franceză, fiind apreciată contrară lealităţii, bunului simţ şi intereselor generale (europene). Popoarele aliate, inclusiv România, în timpul războiului au fost asigurate de fidelitate şi recunoştinţă veşnică. Subliniind că România s-a pus stavilă extinderii bolşevismului înspre Apus, ziaristul pune întrebarea: “Vreţi să dărâmaţi singurul stat organizat care dăinuieşte în această zonă anarhică?” În aceeaşi perioadă, vorbind în faţa Parlamentului, regele Italiei exprima sprijinul ţări sale faţă de ţările latine: “Pacea a arătat încă odată ce este comunitatea de rasă şi limbă în cultura mondială. Italia îşi consideră de datorinţă supremă de (a) apăra latinitatea, a cărei mamă era...”

Evident, nu putea să nu apară în presă şi păreri fanteziste. Astfel, în “Journal de Geneve”, din 19 noiembrie 1919, se afirma că Brătianu a urmărit, prin cucerirea Budapestei, se realizeze o uniune între România şi Ungaria, sub sceptrul regelui Ferdinand.(4 Pe aceeaşi linie, ziarul “Le Democrate”, face o paralelă între România şi Ungaria, considerând că ambele popoare au avut o dezvoltare istorică aproape identică (?). În ce privesc pagubele pe care cele două ţări şi le-au pricinuit reciproc în timpul războiului se aprecia că se pot rezolva, ca şi alte chestiuni de interese comune, prin bună înţelegere.(5

Ziarul parisian “L’information” din 2 decembrie 1919, descriind situaţia din Ungaria în preajma dezbaterii tratatului de pace, remarcă confuzia generală, conştiinţa faptului că cedările teritoriale către România, Serbia şi Cehoslovacia, sunt inevitabile, dar şi spiritul unui puternic iredentism, reflectat în expresia la modă: “Vom semna şi apoi vom vedea”.

             Din aceste motive, românii, primiţi la început ca salvatori (de bolşevism) au început să fie urâţi, fiind etichetaţi cu epitetele “ciuma română” sau “ciuma regalistă”.(6

În mai multe rânduri, presa internaţională (“Le Figaro”, “La Victoire”, “Le Gaulois”, “Neuer Wiener Journal”, “Echó de Paris” şi altele) a semnalat faptul că delegaţia ungară la Conferinţa de pace a fost formată din personalităţi ale vechiului regim, care erau de fapt “restauratori”, oameni care visau la refacerea şi menţinerea Ungariei istorice. Aristocraţia maghiară, în frunte cu femeile, au făcut o asiduă propagandă ca Ungaria să redevină monarhie, ca astfel, datorită relaţiilor intermonarhice, să se menţină în vechile limite teritoriale. În acest context, “La Victoire” propune: “Este timpul ca această comedie să se isprăvească odată şi ca trufia ungurească să fie redusă la proporţii mai modeste, adică la proporţiile teritoriului unguresc aşa de legitim redus.”(7

“Le Figaro”, din 18 decembrie 1919, analizează cauzele pentru care delegaţia ungară nu răspundea apelurilor repetate ale Consiliului Suprem de a se prezenta la Paris pentru tratative, constatând că aceasta spera într-o ruptură dintre România şi Antantă, sau ca neînţelegerile dintre SUA şi celelalte puteri să se agraveze, sau în orice altă întâmplare care să o favorizeze. De asemenea, ea imita delegaţia germană care întărzia să se supună pe deplin Consiliul Suprem. Ziarul îndeamnă la prudenţă, în condiţiile în care din Ungaria a izbucnit scânteia din 1914, iar la conducerea ţării a ajuns Horthy, care pozează ca dictator naţionalist.(8

Sesizând pericolul unor acţiuni militare maghiare de recucerire a teritoriilor pierdute, ministrul cehoslovac Beneş, declara la Paris: “Scopul lor este aşa de evident că nici nu-l ascund prin vorbe goale... Ungaria trebuie să fie chemată să semneze pacea fără discuţiuni, acceptând graniţele fixate de către Cehoslovacia, Iugoslavia şi România. Din partea noastră declarăm că, dacă Ungaria va face semne să-şi ridice capul pentru a ataca statul nostru, vom înainta cum au făcut românii şi (nu) ne vom lăsa reţinuţi de nimeni”.(9 De asemenea, “La Gaulois” din 29 ianuarie 1920, apreciază că revenirea la putere a oamenilor vechiului regim în Ungaria va coincide cu revenirea politicii de intrigi şi comploturi în Europa centrală şi cu încercări, inclusiv militare, de recucerire a teritoriilor pierdute.

Autorul articolului solicită din partea conducerii Franţei mai mult ajutor pentru România, singura ţară vecină Ungariei care o putea ţine la respect şi a-i dejuca comploturile.(10 La 15 ianuarie 1920, un ungur cu numele de Balogh, ajuns director al revistei “La Revue de l’Europe Orientale” din Roma, avea tupeul să propună României, care, păsămite, a luat dintrodată prea multe teritorii, să cedeze Ungariei Transilvania, în scopul de a-şi asigura sprijinul acesteia în menţinerea celorlalte teritorii jinduite de vecinii duşmănoşi. În ce ar fi constat acest sprijin nu se spune. În schimb, tupeul continuă prin susţinerea faptului că transilvănenii nu sunt români decât prin limbă (ca şi cum aceasta nu ar însemna nimic n.a.), prin caracter şi suflet (!) ei fiind unguri.(11

Comentând problemele tratatului de pace cu Ungaria, ziarul “Echó de Paris” din 17 ianuarie 1920 arată că aceasta, deşi încă nu l-a semnat, “a rămas complicele natural al oricărui plan de revanşă (ce) ar pleca de la Berlin, sau din altă parte”. Remarcând că toate regimurile politice ce s-au perindat timp de un an la conducerea Ungariei, în ciuda deosebirilor lor ideologice, nu au urmărit altceva decât să ajungă la “vechile fruntarii ungureşti”, se arată cifric injusteţea acestor pretenţii, în condiţiile în care 10 milioane de unguri ţineau sub asuprire 11 milioane de oameni de alte naţionalităţi.(12

Între timp, însă, românii îşi vedeau de treburile lor paşnice şi presa internaţională ilustrează acest lucru. S-au făcut eforturi permanente pentru reabilitarea economiei, în condiţiile ruinei în care a lăsat-o războiul şi a faptului că tezaurul ţării s-a pierdut. S-au reluat relaţiile comerciale şi financiare cu Elveţia, cele diplomatice cu Sfântul Scaun Apostolic de la Roma, precum şi cele de reglementare a navigaţiei pe Dunăre.(13

La 20 decembrie 1919, P. Favre, elveţian care a trăit mult timp în România, avea să declare ziarului “Tribune de Lausanne” că s-a minunat de ceea ce a văzut cu proprii lui ochi: organizare perfectă, muncă intensă, bogăţii enorme de petrol, fier şi cărbuni, precum şi o viguroasă reluare a vieţii economice. Toate acestea au permis României să se prezinte cu mărfuri şi produse proprii la Târgul Internaţional de la Lyon, din 15 martie 1920. “Poporul român este încă sănătos moralmente... şi “refractar ideilor anarhice”, arăta la 6 ianuarie 1920 “Le Temps”. El este însă descurajat şi flămânzit şi aceasta ar  putea duce la dezordine. Situaţia economică a României ar fi putut să fie şi mai bună, dar Antanta nu i-a acordat nici ajutor financiar, nici ajutor tehnic, în special pentru refacerea urgentă a căilor de transport distruse de război. Intervievat de către un reporter al ziarului, Vaida Voevod a declarat:... “România are nevoie de bani. Împrumutul intern nu este suficient. Un împrumut extern este neapărat necesar... Ne trebuie să cumpărăm multe instrumente agricole şi ne trebuie bani pentru a susţine armata noastră”.

Dar ceea ce a ridicat cel mai mult prestigiul politic al României, în acest răstimp relativ scurt, a fost acordarea unei largi autonomii minorităţilor naţionale, chiar şi celor care i-au fost duşmane, acestea fiind considerate nu ca atare, ci ca prietene. Aceasta este gestul uman, democratic care “a făcut, după părerea ziarului “Le Democrate” din 23 ianuarie 1920, ca unitatea naţională românească să se realizeze aşa de iute”. În acest sens, în buletinul Nr. 47 din 17 martie 1920, chiar un ziar maghiar “Becsi Magyar Ujság”, avea să  răspândească ştirea că “în şedinţa constituantei (de la Bucureşti) baronul Fay a asigurat guvernul român despre loialitatea secuilor şi a rugat guvernul să îi ia sub scutul său”.(14

Dar pe măsură ce timpul trecea, în prima jumătate a anului 1920, şi se apropia momentul hotărâtor în care tratatul de pace trebuia să fie semnat, partea maghiară îşi intensifică obstrucţiile şi amânările. Astfel, în luna ianuarie 1920, în trenul ce-i ducea spre Paris, conţii Apponyi şi Bethlen, acordă un interviu unui ziarist de la “Neuer Wiener Journal”, în care combat principiile tratatului, considerând că în problemele de teritorii nu numai numărul populaţiei trebuie luat în considerare ci şi factorul cultural.

“La Figaro” din 18 ianuarie 1920, arată că delegaţia ungară a remis comisiei de pace 7 note, prin care s-au pus tot felul de condiţii, cum ar fi: retragerea trupelor române dincolo de linia de demarcaţie, restituirea vitelor, a cerealelor, şi a meterialului agricol furate, repatrierea prizonierilor unguri, situaţia din Transilvania şi altele, ca şi cum România ar fi fost ţara învinsă.

În Ungaria sunt organizate adunări şi demonstraţii publice, iar conducătorii ei fac propagandă oficială şi publică în defavoarea semnării tratatului de pace.

             Iată ce declara preşedintele Huszar corespondentului ziarului “Le Temps”: “Semnarea păcii cu Ungaria aduce o nouă boală a Europei, boala ungară. Ungaria în limitele fixate de Conferinţa de Pace nu poate subzista... Ungaria ar putea fi ţara care ar deveni dig contra bolşevismului (desigur, dacă ar fi rămas întreagă n.n.), apărând Occidentul. Dacă la Paris se va paraliza Ungaria, Leninismul va avea porţile deschise pentru a pătrunde în Europa”.

În acelaşi ton, presa din Ungaria făcea următoarele aprecieri: “Nemzeti Ujsak”: “Pacea ne condamnă la prăbuşire... suntem victimele unei politici false, care calcă în picioare drepturile popoarelor, dreptatea şi sentimentele omeneşti pentru a garanta prin spadă pacea imperialistă”; “Szozat”: “Pacea aceasta... este un act de violenţă a unei puteri care nu cunoaşte nici milă, nici menajări”, iar “Pesti Hirlap”: “Ungaria trebuie să facă apel la lumea întreagă contra consiliului celor cinci”.

Obstrucţii va înainta Conferinţei de pace şi delegaţia militară ungară, apreciind că reducerea armatei la 35.000 de militari nu ar fi ajuns nici măcar pentru menţinerea ordinii în interiorul ţării.

Pe aceeaşi linie sunt înregistrate şi poziţiile lui Horthy, contelui Andrássy şi, din nou, Huszar, exprimate în diferite discursuri electorale. Astfel, acuzându-l pe Clemenceau de toate relele, Horthy spunea: ...”este imposibil ca un om să poată modifica ceea ce a fost creat şi stabilit de Dumnezeu”, iar contele Andrassy spera “că organizaţia milenară nu se va dizolva” iar ideile integrităţii economice şi culturale maghiare vor fi îmbrăţişate, prin recunoaşterea utilităţii lor, de către “înşişi inamicii noştri”.

În sfârşit, ziarele maghiare vor face nişte previziuni, care se vor confirma în timp, până în zilele noastre. Mai întâi “Világ”: “Dar tratatul trebuie modificat. Dacă nu-l vor modifica, se vor despărţi teritorii fără plebiscit care au fost unite o mie de ani” ... şi ...”nu va fi pace nicicând”. Şi apoi “Pesti Hirlap”: “Guvernul a ordonat doliul naţional. Nu înţelegem intenţiunea guvernului. Nici un fiu al vechii Ungarii nu va semna această pace. Pentru ce, deci, steaguri de doliu? Ar fi mai bine de-a arbora tricolorul unguresc pentru a saluta noua speranţă. Nu este nevoie de doliu. Voim să trăim şi vom trăi”.(15

În cazul României  politica de forţă nu era însă indicată. O demonstra elocvent schimbul de prizonieri efectuat de către o comisie la Cluj. După ziarul “Le Temps” din 3 februarie 1920, au fost schimbaţi 72.000 prizonieri unguri cu 600 de prizonieri români, fără a mai fi socotiţi şi prizonierii unguri rămaşi încă în spitalele din Transilvania, fiind bolnavi. Toţi aceştia, se preciza în ziar au fost prinşi în timpul “ofensivei bolşevice ungare şi a contraofensivei române”.

Desigur, nu toate teritoriile româneşi au putut fi recuperate cu prilejul tratatelor de pace de la Paris din anii 1919-1920, cu toate strădaniile diplomaţiilor şi conducătoriilor noştrii. S-a luat atunci destule hotărâri “convenţionale”, cu referire la graniţele spre Ungaria, Iugoslavia şi altele.

De altfel, după cum arată “Le Matin” din 1 ianuarie 1920, într-un discurs pe care-l ţine în faţa Parlamentului, Iuliu Maniu arăta că: “tratatul de pace cu Austria şi tratatul care se prepară cu Ungaria nu sunt în raport nici cu enormele sacrificii, nici cu aspiraţiile naţionale ale României”.(16

Pentru a-i consola pe români pentru toate aceste amărăciuni şi deziluzii, ziaristul francez Rene Moulen va scrie în “La Revue Hebdomadaire”, spre sfârşitul lunii martie 1920: ... “nu credeţi că aveţi (ceva) mai bun de făcut decât să întârziaţi în jurul unor regrete tardive”, că toate sunt “prea mici faţă de Marea Românie reconstituită?... Temeţi-vă de amiralul Horthy şi de maghiarul trădător (din ţara n.n.), dar gândiţi-vă şi la splendidul viitor care se deschide înaintea voastră... Nu mai sunteţi un popor mic cu un trecut mare. Sunteţi un popor tare cu un viitor mare.”(17

Prof. Ioan Pleşa

Note

1. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura judeţului Alba, Cabinetul prefectului, dosarele Nr. 2/1919 şi 1/1920;

2. Ibidem, dos. 2/1919, filele 2, 3;

3. Ibidem, fila 6;

4. Ibidem, filele 7-9;

5. Ibidem, fila 13;

6. Ibidem, filele 13, 15;

7. Ibidem, filele 12, 23, dos. 1/1920, filele 14-15, 35, 41;

8. Ibidem, dos. 2/1919, fila 23;

9. Ibidem, dos. 1/1920, fila 1;

10. Ibidem, fila 14;

11. Ibidem, fila 23;

12. Ibidem, fila 41;

13. Ibidem, dos. 2/1919, filele 10, 18;

14. Ibidem, dos. 1/1920, filele 3-4, 14, 29, 49, 82, 88;

15. Ibidem, filele 37, 45, 47-48, 52, 79-80;

16. Ibidem, filele 20, 57;

17. Ibidem, filele 101-102.