|
Se
cunosc bine condiţiile politice, sociale şi economice, deosebit
de dificile, de la sfârşitul primului război mondial în care
s-a realizat Marea Unire. Instalat la Sibiu, Consiliul Dirigent al
Transilvaniei se străduia din răsputeri să instaureze
calmul şi ordinea în toate sectoarele vieţii publice. Având în
vedere că tocmai în acea perioadă se desfăşurau la
Paris lucrările Conferinţei de pace (18 ianuarie 1919 - 21
ianuarie 1920) pentru elaborarea tratatelor de pace dintre ţările
învingătoare şi cele învinse, lucrări care aveau un
interes vital pentru România, Consiliul Dirigent s-a străduit să
editeze, prin biroul de presă al preşedintelui său, un
buletin de informaţii confidenţial, nedestinat publicităţii,
dar care era trimis şi prefecţilor de judeţe, în care au
fost cuprinse informaţiile ce interesau ţara noastră,
ţările vecine şi poziţia marilor puteri faţă
de complicata problematică postbelică.
Din
păcate, seria acestui buletin ajunsă în arhiva cabinetului
prefectului de Alba nu este completă. Ea începe cu Nr. 76 din 25
octombrie 1919 şi se sfârşeşte cu Nr. 59 din 6 aprilie
1920, fără ca seriile pe 1919 şi 1920 să aibă
toate numerele.(1 Nr. 76/1919 a fost editat la Sibiu, celelalte, începând
cu Nr. 61 din 13 decembrie 1919 apărând la Cluj, unde s-a mutat reşedinţa
Consiliului Dirigent. Până la 17 decembrie 1919 inclusiv, buletinul
a fost scris de mână şi multiplicat, iar de la 18 decembrie
1919 în continuare a fost tipărit.
Fără
pretenţia de a fi făcut un studiu exhaustiv asupra celor 64 de
numere din buletin existente, am putut constata că s-au studiat
şi s-au extras informaţii din cca 116 ziare şi reviste,
provenind din 15 ţări (13 europene, SUA şi Argentina).
Ponderea cea mai mare o au publicaţiile din Franţa, Anglia,
Germania, Elveţia, Italia, Austria, Cehoslovacia şi Ungaria.
Cu
regretul de a nu fi putut aborda în totalitate complexele informaţii
din buletin, din motive de spaţiu şi timp ne vom rezuma la a
semnala doar câteva dintre cele referitoare la tratatul de pace cu
Ungaria, semnat, în cele din urmă, la Trianon, în 4 iunie 1920, cu
precizarea că faţă de informaţiile din presă,
subiective, exagerate uneori şi nu totdeauna din surse primare, este
necesară o oarecare rezervă cu privire la veridicitatea lor.
Oricum, ele reflectă dificultatea problemelor ce trebuiau rezolvate
la Paris, tensiunea permanentă în care s-a lucrat şi, surprinzător,
poziţia deloc temătoare sau umilă a reprezentanţilor
ţărilor învinse, foarte combativi, speculativi şi versaţi
în a tergiversa lucrările. O altă caracteristică, care
iese pregnant în evidenţă, este asemănarea izbitoare cu
unele fenomene şi fapte ce se petrec astăzi în politica internaţională.
Astfel,
în buletinul din 25 octombrie 1919, se relatează poziţia presei
franceze faţă de nota pe care Consiliul Suprem (al celor 5) a
trimis-o României, cu referire la problemele cu puncte de vedere
divergente ce mai existau între acesta şi guvernul român. În notă
se cerea României să accepte “graniţa minorităţilor”,
precum şi ancheta unei comisii speciale asupra rechiziţiilor de
bunuri materiale efectuate de către armata română ce ocupa
Ungaria. Făcându-se cunoscut faptul că puterile aliate refuză
să trateze cu guvernul maghiar prezidat de Friedrich, se subliniază
şi inconvenientele care rezultă pentru România din faptul că
nu a semnat încă tratatul cu Austria.(2
Pe
această temă, corespondentul din România al ziarului elveţian
“Le democrate”, apreciază că în timpul campaniei din
Ungaria, românii nu puteau face altceva decât ceea ce au făcut
şi anume, ei şi-au recuperat bunurile furate din teritoriul românesc.
“Dacă cineva trebuie să sufere consecinţele, afirmă
corespondentul elveţian, acesta trebuie să fie culpabilul şi
nu nevinovatul”.(3 Tot pe această linie, ziarul francez “La
presse de Paris” arată că îndârjirea Consiliului Suprem
asupra României revoltă întreaga opinie publică franceză,
fiind apreciată contrară lealităţii, bunului simţ
şi intereselor generale (europene). Popoarele aliate, inclusiv România,
în timpul războiului au fost asigurate de fidelitate şi recunoştinţă
veşnică. Subliniind că România s-a pus stavilă
extinderii bolşevismului înspre Apus, ziaristul pune întrebarea:
“Vreţi să dărâmaţi singurul stat organizat care dăinuieşte
în această zonă anarhică?” În aceeaşi perioadă,
vorbind în faţa Parlamentului, regele Italiei exprima sprijinul
ţări sale faţă de ţările latine: “Pacea a
arătat încă odată ce este comunitatea de rasă şi
limbă în cultura mondială. Italia îşi consideră de
datorinţă supremă de (a) apăra latinitatea, a cărei
mamă era...”
Evident,
nu putea să nu apară în presă şi păreri
fanteziste. Astfel, în “Journal de Geneve”, din 19 noiembrie 1919, se
afirma că Brătianu a urmărit, prin cucerirea Budapestei, se
realizeze o uniune între România şi Ungaria, sub sceptrul regelui
Ferdinand.(4 Pe aceeaşi linie, ziarul “Le Democrate”, face o
paralelă între România şi Ungaria, considerând că ambele
popoare au avut o dezvoltare istorică aproape identică (?). În
ce privesc pagubele pe care cele două ţări şi le-au
pricinuit reciproc în timpul războiului se aprecia că se pot
rezolva, ca şi alte chestiuni de interese comune, prin bună înţelegere.(5
Ziarul
parisian “L’information” din 2 decembrie 1919, descriind situaţia
din Ungaria în preajma dezbaterii tratatului de pace, remarcă
confuzia generală, conştiinţa faptului că cedările
teritoriale către România, Serbia şi Cehoslovacia, sunt
inevitabile, dar şi spiritul unui puternic iredentism, reflectat în
expresia la modă: “Vom semna şi apoi vom vedea”.
Din aceste motive, românii, primiţi la început ca salvatori (de bolşevism)
au început să fie urâţi, fiind etichetaţi cu epitetele
“ciuma română” sau “ciuma regalistă”.(6
În
mai multe rânduri, presa internaţională (“Le Figaro”, “La
Victoire”, “Le Gaulois”, “Neuer Wiener Journal”, “Echó de
Paris” şi altele) a semnalat faptul că delegaţia ungară
la Conferinţa de pace a fost formată din personalităţi
ale vechiului regim, care erau de fapt “restauratori”, oameni care
visau la refacerea şi menţinerea Ungariei istorice. Aristocraţia
maghiară, în frunte cu femeile, au făcut o asiduă
propagandă ca Ungaria să redevină monarhie, ca astfel,
datorită relaţiilor intermonarhice, să se menţină
în vechile limite teritoriale. În acest context, “La Victoire”
propune: “Este timpul ca această comedie să se isprăvească
odată şi ca trufia ungurească să fie redusă la
proporţii mai modeste, adică la proporţiile teritoriului
unguresc aşa de legitim redus.”(7
“Le
Figaro”, din 18 decembrie 1919, analizează cauzele pentru care
delegaţia ungară nu răspundea apelurilor repetate ale
Consiliului Suprem de a se prezenta la Paris pentru tratative, constatând
că aceasta spera într-o ruptură dintre România şi Antantă,
sau ca neînţelegerile dintre SUA şi celelalte puteri să se
agraveze, sau în orice altă întâmplare care să o favorizeze.
De asemenea, ea imita delegaţia germană care întărzia să
se supună pe deplin Consiliul Suprem. Ziarul îndeamnă la prudenţă,
în condiţiile în care din Ungaria a izbucnit scânteia din 1914,
iar la conducerea ţării a ajuns Horthy, care pozează ca
dictator naţionalist.(8
Sesizând
pericolul unor acţiuni militare maghiare de recucerire a teritoriilor
pierdute, ministrul cehoslovac Beneş, declara la Paris: “Scopul lor
este aşa de evident că nici nu-l ascund prin vorbe goale...
Ungaria trebuie să fie chemată să semneze pacea fără
discuţiuni, acceptând graniţele fixate de către
Cehoslovacia, Iugoslavia şi România. Din partea noastră declarăm
că, dacă Ungaria va face semne să-şi ridice capul
pentru a ataca statul nostru, vom înainta cum au făcut românii
şi (nu) ne vom lăsa reţinuţi de nimeni”.(9 De
asemenea, “La Gaulois” din 29 ianuarie 1920, apreciază că
revenirea la putere a oamenilor vechiului regim în Ungaria va coincide cu
revenirea politicii de intrigi şi comploturi în Europa centrală
şi cu încercări, inclusiv militare, de recucerire a
teritoriilor pierdute.
Autorul
articolului solicită din partea conducerii Franţei mai mult
ajutor pentru România, singura ţară vecină Ungariei care o
putea ţine la respect şi a-i dejuca comploturile.(10 La 15
ianuarie 1920, un ungur cu numele de Balogh, ajuns director al revistei
“La Revue de l’Europe Orientale” din Roma, avea tupeul să
propună României, care, păsămite, a luat dintrodată
prea multe teritorii, să cedeze Ungariei Transilvania, în scopul de
a-şi asigura sprijinul acesteia în menţinerea celorlalte
teritorii jinduite de vecinii duşmănoşi. În ce ar fi
constat acest sprijin nu se spune. În schimb, tupeul continuă prin
susţinerea faptului că transilvănenii nu sunt români decât
prin limbă (ca şi cum aceasta nu ar însemna nimic n.a.), prin
caracter şi suflet (!) ei fiind unguri.(11
Comentând
problemele tratatului de pace cu Ungaria, ziarul “Echó de Paris” din
17 ianuarie 1920 arată că aceasta, deşi încă nu l-a
semnat, “a rămas complicele natural al oricărui plan de revanşă
(ce) ar pleca de la Berlin, sau din altă parte”. Remarcând că
toate regimurile politice ce s-au perindat timp de un an la conducerea
Ungariei, în ciuda deosebirilor lor ideologice, nu au urmărit
altceva decât să ajungă la “vechile fruntarii ungureşti”,
se arată cifric injusteţea acestor pretenţii, în condiţiile
în care 10 milioane de unguri ţineau sub asuprire 11 milioane de
oameni de alte naţionalităţi.(12
Între
timp, însă, românii îşi vedeau de treburile lor paşnice
şi presa internaţională ilustrează acest lucru. S-au făcut
eforturi permanente pentru reabilitarea economiei, în condiţiile
ruinei în care a lăsat-o războiul şi a faptului că
tezaurul ţării s-a pierdut. S-au reluat relaţiile
comerciale şi financiare cu Elveţia, cele diplomatice cu Sfântul
Scaun Apostolic de la Roma, precum şi cele de reglementare a navigaţiei
pe Dunăre.(13
La
20 decembrie 1919, P. Favre, elveţian care a trăit mult timp în
România, avea să declare ziarului “Tribune de Lausanne” că
s-a minunat de ceea ce a văzut cu proprii lui ochi: organizare
perfectă, muncă intensă, bogăţii enorme de
petrol, fier şi cărbuni, precum şi o viguroasă reluare
a vieţii economice. Toate acestea au permis României să se
prezinte cu mărfuri şi produse proprii la Târgul Internaţional
de la Lyon, din 15 martie 1920. “Poporul român este încă sănătos
moralmente... şi “refractar ideilor anarhice”, arăta la 6
ianuarie 1920 “Le Temps”. El este însă descurajat şi flămânzit
şi aceasta ar putea duce
la dezordine. Situaţia economică a României ar fi putut să
fie şi mai bună, dar Antanta nu i-a acordat nici ajutor
financiar, nici ajutor tehnic, în special pentru refacerea urgentă a
căilor de transport distruse de război. Intervievat de către
un reporter al ziarului, Vaida Voevod a declarat:... “România are
nevoie de bani. Împrumutul intern nu este suficient. Un împrumut extern
este neapărat necesar... Ne trebuie să cumpărăm multe
instrumente agricole şi ne trebuie bani pentru a susţine armata
noastră”.
Dar
ceea ce a ridicat cel mai mult prestigiul politic al României, în acest
răstimp relativ scurt, a fost acordarea unei largi autonomii minorităţilor
naţionale, chiar şi celor care i-au fost duşmane, acestea
fiind considerate nu ca atare, ci ca prietene. Aceasta este gestul uman,
democratic care “a făcut, după părerea ziarului “Le
Democrate” din 23 ianuarie 1920, ca unitatea naţională românească
să se realizeze aşa de iute”. În acest sens, în buletinul
Nr. 47 din 17 martie 1920, chiar un ziar maghiar “Becsi Magyar Ujság”,
avea să răspândească
ştirea că “în şedinţa constituantei (de la Bucureşti)
baronul Fay a asigurat guvernul român despre loialitatea secuilor şi
a rugat guvernul să îi ia sub scutul său”.(14
Dar
pe măsură ce timpul trecea, în prima jumătate a anului
1920, şi se apropia momentul hotărâtor în care tratatul de
pace trebuia să fie semnat, partea maghiară îşi intensifică
obstrucţiile şi amânările. Astfel, în luna ianuarie 1920,
în trenul ce-i ducea spre Paris, conţii Apponyi şi Bethlen,
acordă un interviu unui ziarist de la “Neuer Wiener Journal”, în
care combat principiile tratatului, considerând că în problemele de
teritorii nu numai numărul populaţiei trebuie luat în
considerare ci şi factorul cultural.
“La
Figaro” din 18 ianuarie 1920, arată că delegaţia ungară
a remis comisiei de pace 7 note, prin care s-au pus tot felul de condiţii,
cum ar fi: retragerea trupelor române dincolo de linia de demarcaţie,
restituirea vitelor, a cerealelor, şi a meterialului agricol furate,
repatrierea prizonierilor unguri, situaţia din Transilvania şi
altele, ca şi cum România ar fi fost ţara învinsă.
În
Ungaria sunt organizate adunări şi demonstraţii publice,
iar conducătorii ei fac propagandă oficială şi publică
în defavoarea semnării tratatului de pace.
Iată ce declara preşedintele Huszar corespondentului ziarului
“Le Temps”: “Semnarea păcii cu Ungaria aduce o nouă boală
a Europei, boala ungară. Ungaria în limitele fixate de Conferinţa
de Pace nu poate subzista... Ungaria ar putea fi ţara care ar deveni
dig contra bolşevismului (desigur, dacă ar fi rămas întreagă
n.n.), apărând Occidentul. Dacă la Paris se va paraliza
Ungaria, Leninismul va avea porţile deschise pentru a pătrunde
în Europa”.
În
acelaşi ton, presa din Ungaria făcea următoarele aprecieri:
“Nemzeti Ujsak”: “Pacea ne condamnă la prăbuşire...
suntem victimele unei politici false, care calcă în picioare
drepturile popoarelor, dreptatea şi sentimentele omeneşti pentru
a garanta prin spadă pacea imperialistă”; “Szozat”:
“Pacea aceasta... este un act de violenţă a unei puteri care
nu cunoaşte nici milă, nici menajări”, iar “Pesti
Hirlap”: “Ungaria trebuie să facă apel la lumea întreagă
contra consiliului celor cinci”.
Obstrucţii
va înainta Conferinţei de pace şi delegaţia militară
ungară, apreciind că reducerea armatei la 35.000 de militari nu
ar fi ajuns nici măcar pentru menţinerea ordinii în interiorul
ţării.
Pe
aceeaşi linie sunt înregistrate şi poziţiile lui Horthy,
contelui Andrássy şi, din nou, Huszar, exprimate în diferite
discursuri electorale. Astfel, acuzându-l pe Clemenceau de toate relele,
Horthy spunea: ...”este imposibil ca un om să poată modifica
ceea ce a fost creat şi stabilit de Dumnezeu”, iar contele Andrassy
spera “că organizaţia milenară nu se va dizolva” iar
ideile integrităţii economice şi culturale maghiare vor fi
îmbrăţişate, prin recunoaşterea utilităţii
lor, de către “înşişi inamicii noştri”.
În
sfârşit, ziarele maghiare vor face nişte previziuni, care se
vor confirma în timp, până în zilele noastre. Mai întâi “Világ”:
“Dar tratatul trebuie modificat. Dacă nu-l vor modifica, se vor
despărţi teritorii fără plebiscit care au fost unite o
mie de ani” ... şi ...”nu va fi pace nicicând”. Şi apoi
“Pesti Hirlap”: “Guvernul a ordonat doliul naţional. Nu înţelegem
intenţiunea guvernului. Nici un fiu al vechii Ungarii nu va semna
această pace. Pentru ce, deci, steaguri de doliu? Ar fi mai bine de-a
arbora tricolorul unguresc pentru a saluta noua speranţă. Nu
este nevoie de doliu. Voim să trăim şi vom trăi”.(15
În
cazul României politica de forţă nu era însă indicată.
O demonstra elocvent schimbul de prizonieri efectuat de către o
comisie la Cluj. După ziarul “Le Temps” din 3 februarie 1920, au
fost schimbaţi 72.000 prizonieri unguri cu 600 de prizonieri români,
fără a mai fi socotiţi şi prizonierii unguri rămaşi
încă în spitalele din Transilvania, fiind bolnavi. Toţi aceştia,
se preciza în ziar au fost prinşi în timpul “ofensivei bolşevice
ungare şi a contraofensivei române”.
Desigur,
nu toate teritoriile româneşi au putut fi recuperate cu prilejul
tratatelor de pace de la Paris din anii 1919-1920, cu toate strădaniile
diplomaţiilor şi conducătoriilor noştrii. S-a luat
atunci destule hotărâri “convenţionale”, cu referire la
graniţele spre Ungaria, Iugoslavia şi altele.
De
altfel, după cum arată “Le Matin” din 1 ianuarie 1920, într-un
discurs pe care-l ţine în faţa Parlamentului, Iuliu Maniu arăta
că: “tratatul de pace cu Austria şi tratatul care se prepară
cu Ungaria nu sunt în raport nici cu enormele sacrificii, nici cu aspiraţiile
naţionale ale României”.(16
Pentru
a-i consola pe români pentru toate aceste amărăciuni şi
deziluzii, ziaristul francez Rene Moulen va scrie în “La Revue
Hebdomadaire”, spre sfârşitul lunii martie 1920: ... “nu credeţi
că aveţi (ceva) mai bun de făcut decât să întârziaţi
în jurul unor regrete tardive”, că toate sunt “prea mici faţă
de Marea Românie reconstituită?... Temeţi-vă de amiralul
Horthy şi de maghiarul trădător (din ţara n.n.), dar gândiţi-vă
şi la splendidul viitor care se deschide înaintea voastră... Nu
mai sunteţi un popor mic cu un trecut mare. Sunteţi un popor
tare cu un viitor mare.”(17
Prof. Ioan Pleşa
Note
1. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond
Prefectura judeţului Alba, Cabinetul prefectului, dosarele Nr. 2/1919
şi 1/1920;
2. Ibidem, dos. 2/1919, filele 2, 3;
3. Ibidem, fila 6;
4. Ibidem, filele 7-9;
5. Ibidem, fila 13;
6. Ibidem, filele 13, 15;
7. Ibidem, filele 12, 23, dos. 1/1920, filele 14-15, 35, 41;
8. Ibidem, dos. 2/1919, fila 23;
9. Ibidem, dos. 1/1920, fila 1;
10. Ibidem, fila 14;
11. Ibidem, fila 23;
12. Ibidem, fila 41;
13. Ibidem, dos. 2/1919, filele 10, 18;
14. Ibidem, dos. 1/1920, filele 3-4, 14, 29, 49, 82, 88;
15. Ibidem, filele 37, 45, 47-48, 52, 79-80;
16. Ibidem, filele 20, 57;
17. Ibidem, filele 101-102.
|
|
