Motto:

“Câte sate româneşti atâţia Horea sunt în Ardeal”

(Din memorialul de protest al nobilimii maghiare din Transilvania, către împăratul Iosif al II-lea, 1785)

Cu toate că despre Horea, marele căpitan al răscoalei ţăranilor români din Transilvania, din 1784-1785 ne-au rămas puţine informaţii documentare, personalitatea acestuia s-a imprimat atât de adânc în conştiinţa poporului nostru, încât a căpătat dimensiuni de legendă. Motto-ul vine să confirme că încă din timpul răscoalei numele lui devenise cunoscut în Transilvania şi peste hotare, semănând groaza în rândurile nobilimii încât aceasta vedea în fiecare iobag român un Horea potenţial, gata să ridice satele la luptă pentru ruperea lanţurilor iobăgiei seculare.

Se împlinesc 270 de ani de la naşterea lui Horea, marele erou al istoriei care a crezut cu tărie că nici jertfa supremă nu e prea mare pentru eliberarea poporului său de asuprirea socială şi naţională. La interogatoriul din iarna anul 1785 de la Alba Iulia, declară că se numeşte Ursu Nicula, alias Horea de 54 de ani, iobag din Albac, atunci comuna Rîul Mare. În testamentul său, scris de Popa Raţiu din Alba Iulia se declară tot de 54 de ani, se numeşte Horea Vasile, zis Nicula Ursu, porecla Ursu fiind un supranume foarte răspândit în Munţii Apuseni, iar Horea, derivă de la “a hori” ceea ce în dialect local înseamnă “a doini”, deoarece printre alte însuşiri frumoase o avea şi pe aceea de a cânta din fluier. S-a născut în satul Arada, azi comuna Horea, care ţinea atunci de Rîul Mare, azi comuna Albac. Casa părintească modestă construită din lemn, se afla pe dealul Fericetului sau Ferigetului, pe locul numit Cusdie şi s-a păstrat până la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe care a mai văzut-o şi a schiţat-o istoricul Niculae Densuşianu, autorul primei monografii despre răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan apărută la aniversarea centenarului răscoalei în 1884.

În urbariul din 1745 al comunei Rîul Mare apare menţionată văduva lui Toader Nicula cu doi fii: Vasile de 12 ani şi Gavrilă de 6 ani, cu stare materială foarte modestă. Vasile ar putea fi Horea, deoarece în testament purta şi acest nume. Socotind anii după procesul verbal al interogatoriului de la Alba Iulia, în care se declară în 1785 de 54 de ani, dar după conscripţie nereieşind decât 52 ani, acest lucru nu trebuie să ne neliniştească deoarece datele conspiraţiilor privitoare la etatea copiilor sunt adesea relative. Părinţii îşi declarau copii mai mici, când se apropiau de vârsta maturităţii, pentru ai scuti mai mulţi ani de robota iobăgiei. Declaraţia sa la interogatoriul din Alba Iulia rămâne şi pe mai departe, privitor la vârstă, cea reală. A fost căsătorit cu Ilina şi a avut doi feciori, pe Ioan sau Ionuţ, cel mai mare de circa 20 ani în 1784, foarte activ în timpul răscoalei, încât apare în postura de al patrulea căpitan, şi pe Luca mai tânăr. În timpul răscoalei alături de Horea mai apar activi doi fraţi: Petru Nicula şi Demian Nicula.

Descrierile oficiale ni-l prezintă pe Horea, de statură mijlocie, ţinută dreaptă, faţă lunguiaţă, frunte înaltă, nas ascuţit, păr şi mustaţă brun-roşcată, iar îmbrăcămintea ţărănească specifică locului. Descrierile oficiale corespund foarte bine cu portretele executate în timpul răscoalei mai ales în desenele lui Koréh şi portretele în ulei păstrate la Muzeul Naţional de Istorie din care desprindem, în primul rând figura luminoasă cu ochi albaştri expresivi, frunte înaltă cu semichelie, deosebindu-l total de Cloşca şi Crişan. Autorităţile care au avut vreo legătură cu el îl caracterizează ca sprinten la minte. Probabil ştia să scrie şi să citească, deşi la interogatoriu neagă acest lucru.

În momentul prinderii s-au găsit asupra lui o pecete personală, ceară de pecetluit, un condei şi un creion. Acestea sunt dovezi sigure că Horea a manifestat un mare interes pentru cunoaşterea şi comunicarea prin scris a doleanţelor iobăgimii române în faţa autorităţilor şi a poruncilor către căpitani în timpul răscoalei. Se ştie, de asemenea, că el a utilizat pe nobilul Alexandru Chendi din Cîmpeni, pentru a-i scrie corespondenţa în limbile latină şi germană cu autorităţile. Pe lângă alte însuşiri Horea era şi bun cioplitor în lemn. Fiind un moţ a peregrinat mult pe drumurile ţării, a văzut şi cunoscut foarte bine marile suferinţe ale iobăgimii române din Transilvania, nedreptăţile şi exploatarea la care a fost supusă şi a înţeles năzuinţele poporului nostru spre libertate. Om dârz şi hotărât, Horea devine purtătorul de cuvânt al moţilor în încercarea lor de a obţine drepturile pe cale petiţională. Astfel încep cele patru lungi şi anevoioase călătorii la Viena la curtea imperială unde petiţiile colective ale satelor din Apuseni duse de Horea şi de tovarăşii săi sperau să fie ascultate.

Prima călătorie la Viena a avut loc în 1779, Horea având alături pe Dumitru Todea, un alt mare luptător pentru drepturile moţilor, pe Cloşca şi pe Gavrilă din Rîul Mare. A doua călătorie a efectuat-o în anul 1780 împreună cu Cloşca, obţinând din partea curţii imperiale un ordin pentru cercetarea plângerilor moţilor de pe urma căruia nu s-a ales nimic, fapt care-l determină să pornească în cea de a treia călătorie în 1782, despre rezultatul căreia nu se cunosc amănunte.

În mai 1782 a avut loc incidentul din târgul Cîmpenilor, în urma căruia Dumitru Todea a fost condamnat la moarte, iar Horea pus sub urmărirea autorităţilor. Acest lucru nu-l sperie şi în primăvara anului 1783 Horea se află în fruntea celei de-a patra delegaţii care căuta drumul Vienei şi revenea abia în 1784 cu un ordin al calcelariei imperiale către guvernul Transilvaniei prin care se cerea apărarea satelor din munţi de abuzul funcţionarilor fiscului.

Incidentul de la Curechiu, 2 noiembrie 1784 a fost scânteia care a aprins marea răscoală. În fruntea ei s-a aflat Horea, numit căpitanul cel mare, Cloşca şi Crişan, căpitani. Toţi trei s-au pus în fruntea moţilor în primele zile ale răscoalei intrând în 5 noiembrie în Cîmpeni, iar în 6 noiembrie în Abrud, după care căpitanii se despart. Crişan conduce răscoala în părţile Zarandului şi Mureşului, iar Cloşca în Valea Arieşului. Horea a rămas în munţi să coordoneze întreaga activitate a răsculaţilor. Deplasările lui se limitează între Albac, Cîmpeni, Abrud, Bistra, Lupşa şi Bucium. După încercarea unor juzi şi gornici de a-l prinde la Bucium, fiind eliberat imediat de poporul condus de Ion Dandea, Horea şi-a limitat şi mai mult deplăsările în zonă. După acest incident Horea, dându-şi seama că autorităţile nutresc gânduri de-al prinde şi-a alcătuit o gardă personală formată din feciori devotaţi aleşi din zona superioară a Arieşului, evitând în acelaşi timp să înopteze în sate, plecând seara spre destinaţii necunoscute. Avea coştiinţa că răscoala trebuie să se lărgească şi să cuprindă cât mai multe sate din Transilvania. Astfel, după ce ea a izbucnit în Valea Mureşului, Arieşului şi Ampoiului, el a trecut la 15 noiembrie la Mărişel cu gândul să răscoale satele din zona Huedinului, şi să propage răscoala spre nordul Transilvaniei în comitatele Sălaj şi Satu Mare. El cunoştea aceste locuri şi spera să reuşească în tentativa de a cuprinde în vârtejul răscoalei toată Transilvania. Prin satele prin care a trecut Horea a numit căpitani, la Bucium pe Ion Petruţa şi Ionuţ Dandea, la Muşca pe Toma Petruţ, la Lupşa pe popa Pop Simion şi pe alţii.

Primul căpitan al răscoalei de la 1784 a fost permanent preocupat să realizeze o conducere unitară a răscoalei care să poată dirija operaţiunile pe teatrul de luptă şi să trateze cu autorităţile prezentând doleanţele poporului în mod unitar ca venind din partea reprezentanţilor aleşi de acesta. Această preocupare a lui Horea s-a manifestat mai pregnant după încheierea armistiţiilor de la Valea Bradului, Tibru, Baia de Arieş şi Inuri, când răscoala a început să se domolească, lucru de care el şi-a dat seama. În acest scop Horea a lansat în jurul datei de 18 noiembrie o chemare adresată tuturor satelor din Valea Arieşului pentru o mare adunare la Cîmpeni. Chemarea a lansat-o prin căpitanii săi şi se adresa judelui din Ponor, Ioan Dandea din Bucium, şi Pop Simion din Lupşa, aceştia având misiunea s-o transmită mai departe tuturor satelor. Horea dorea ca la apropiata întâlnire cu colonelul Schultz la Cîmpeni (21 noiembrie 1784) să prezinte un plan unic de acţiune în vederea începerii unor tratative între răsculaţi şi gubern.

De asemenea, Horea credea că o masivă prezenţă a poporului la Cîmpeni va putea influenţa pe reprezentantul împăratului să accepte condiţiile puse de capii răscoalei. Din unele informaţii documentare a reieşit faptul că Horea dându-şi seama că răscoala nu-şi va putea atinge scopurile a nutrit gândul de a se justifica şi pentru aceasta a avut intenţia de a chema în munţi pe episcopul ortodox Nichitici pentru a-i cere să intervină pentru a rezolva doleanţele răsculaţilor. Din toate aceste gânduri nu s-au putut realiza nimic. Contactul de Schultz la Cîmpeni a fost dur, acesta a cerut poporului necondiţionat predarea căpitanilor. Mulţimea prezentă acolo a refuzat categoric acest lucru, mişcându-se şi luând în mijlocul ei pe Horea şi Cloşca pentru a-i proteja împotriva atitudinii ostile a căpitanului şi a trupei imperiale. După eşecul tratativelor de la Cîmpeni, Horea a încercat o reactivare a răscoalei, poporul închizând cu buşteni drumurile de acces spre munţi şi producându-se ciocniri armate între răsculaţi şi armata imperială la Ponor, Valea Poienii, Rîmeţi, Bistra, Lupşa şi Valea Vinţului. S-a spulberat astfel credinţa poporului în promisiunile “bunului împărat”, Horea era conştient, după mărturia lui Alexandru Kendi şi regreta că nu a început răscoala primăvara şi nu iarna pentru că ar fi reuşit să învingă chiar şi armata imperială, dar şi aşa, el era hotărât de-a reîncepe răscoala în primăvara următoare.

Era convins, după aceleaşi mărturii, că lui i se vor alătura toată suflarea iobăgimii din principatul Transilvaniei şi dacă ar porunci nu numai iobagii români, dar şi iobagii unguri s-ar alătura pentru a curma cu forţa starea de iobăgie în care se află.

În timpul răscoalei a dat dovadă de curaj, iniţiativă şi pricepere în conducerea operaţiilor militare. A manifestat un înalt spirit umanist neputându-i-se imputa nici un omor sau vreun exces comis de răsculaţi din ordinele lui. A ocrotit bunurile fiscului şi multe familii de origine maghiară şi germană au fost salvate de el de furia maselor răsculate. În acest sens stau mărturie depoziţiile aceluiaşi Cheni în faţa comisiei de anchetă, care susţine că Horea nu a dat niciodată ordine răsculaţilor să omoare pe nobili şi pe unguri.

Din aceste puţine informaţii putem cunoaşte pe Horea, omul, moţul simplu, priceput la toate, care a căutat pretutindeni de lucru pentru a-şi putea agonisi o bucată de pâine. Este demn, ştie că asuprirea este nedreaptă că poporul român nu trebuie să sufere. caută pe cale legală să uşureze soarta iobagilor, se consfătuieşte totdeauna cu satele şi le sfătuieşte să fie solidare şi să-şi trimită jalbele începând de la nivelul domeniului Zlatnei, a comitatului Albei, guberniului şi până la curtea imperială din Viena. El se oferă să meargă la mari depărtări, să fie purtătorul de cuvânt al moţilor până în faţa celei mai înalte instanţe, curtea imperială. Insuccesele repetate nu-l demoralizează, insistă de mai multe ori deoarece era convins că dreptatea este de partea lui şi a celor mulţi din neamul său care trăiau pe tot întinsul Transilvaniei.

Nu cedează nici în faţa ameninţărilor şi alege în cele din urmă calea răscoalei, asumându-şi o imensă răspundere de care era conştinent, dat fiind atitudinea sa demnă şi neînfricată manifestată în faţa călăului din Alba Iulia.

Înfrângerea răscoalei a însemnat pentru Horea şi căpitanii lui o amară deziluzie. Şi-a dizolvat trupa la 14 decembrie 1784 şi s-a retras împreună cu Cloşca în pădurea Scoruşet din Munţii Gilăului. Horea ca şi ceilalţi căpitani considera doar o amânare a răscoalei. Venirea primăverii ar fi însemnat ieşirea lor din ascunzători şi reînceperea răscoalei. Această idee a fost exprimată atât de Horea, cât şi de mai mulţi căpitani şi iobagi, în faţa comisiei de anchetă de la Alba Iulia.

Prinşi la 27 decembrie prin trădarea unor gornici (paznici de pădure) şi oameni ai stăpânirii străine, Horea şi Cloşca au fost legaţi în lanţuri duşi şi întemniţaţi în celulele cetăţii din Alba Iulia. O mare şi grea suferinţă aveau să îndure aceşti martiri ai neamului nostru. Purtaţi în timp de iarnă, spre a fi arătaţi poporului, prin satele pe dreapta şi pe stânga Mureşului de la Alba Iulia la Deva, Horea şi Cloşca au fost apoi supuşi începând cu 28 ianuarie 1785 şi până în 4 februarie la un lung şi greu interogatoriu. Lui Horea i s-au pus 119 întrebări la care a răspuns fie parţial, dar de cele mai multe ori a negat cu demnitate chiar şi faptele cele mai evidente probate cu martori. Acelaşi lucru l-a făcut şi Cloşca. Stând împreună în aceeaşi celulă aceşti doi căpitani au adoptat aceeaşi atitudine faţă de interogatoriu sperând să-l întârzie cât mai mult şi să amâne sentinţa. Totuşi Horea ştia că va fi executat, mărturisind acest lucru, într-o noapte tânărului soldat român Alexandru Bota din părţile Năsăudului ce executa serviciul de gardă la celula lui. Se declară nevinovat şi cerea să i se aducă actele ce-i fuseseră confiscate odată cu raniţa în momentul prinderii şi să fie înfăţişat împăratului. Dispariţia acestor documente nu fac decât să sporească enigmele în legătură cu călătoriile sale la Viena şi întrevederea cu împăratul Iosif al II-lea. Sentinţa pronunţată la 26 februarie a fost o simplă formalitate deoarece “bunul împărat” a ordonat încă din 10 ianuarie 1785 executarea lor.

Metoda de execuţie aleasă, zdrobirea cu roata, s-a pretat la o desfăşurare publică la care au luat parte peste 6000 oameni, dintre care câte 6 ţărani, 3 bătrâni şi 3 tineri din fiecare sat şi comună din cele patru comitate unde s-a desfăşurat răscoala. Prin executarea publică autorităţile urmăreau intimidarea poporului român prin mijloace psihologice, deoarece circulau zvonuri că Horea nu este prins şi răscoala va începe în primăvară. Comportarea demnă a lui Horea şi Cloşca în faţa roţii călăului în dimineaţa zilei de 28 februarie 1785 a stârnit admiraţia celor de faţă şi a fost consemnată în corespondenţa şi ziarele vremii. Numeroase stampe cu figura lui Horea şi a celorlalţi căpitani ca şi scene din timpul răscoalei au circulat în întreaga Europă. Horea a suportat dârz şi neînduplecat marele supliciu, moarte de martir şi erou cu credinţa tare în destinul neamului românesc. Corpul i-a fost despicat în patru şi expus în ţeapă în conformitate cu sentinţa, în zonele unde răscoala a atins o cotă maximă. Memoria lui însă a rămas vie în conştiinţa poporului nostru, fiind eternizată de versuri şi poveşti populare.

Generaţia revoluţionară de la 1848 a acordat lui Horea şi răscoalei ţărăneşti de la 1784 importanţa cuvenită considerând-o o verigă importantă în lupta dreaptă a poporului român din Transilvania pentru eliberare socială şi naţională. Avram Iancu, moţ şi el de pe meleagurile domeniului de mai sus, indignat de hotărârile nedrepte ale Dietei din Cluj recunoştea că libertatea va putea fi cucerită numai “cu lancea lui Horea”. Horea a devenit în conştiinţa generaţiilor ce au urmat un erou şi un martir al întregii noastre naţiuni. El este însă în primul rând fiul meleagurilor noastre, un demn reprezentant al epocii sale, creat de condiţiile generale şi locale ale societăţii feudale din Transilvania în faza de destrămare. Numele lui a intrat în legendă. Nu există sat, munte, vale şi drum din Munţii Apuseni şi din alte părţi ale Transilvaniei să nu fie legat de numele lui Horea, despre care s-a ţesut o poveste, o legendă, o întâmplare din timpul răscoalei. De atunci generaţiile i-au cinstit faptele şi numele, poeţii l-au cântat cu versuri de foc, scriitorii l-au asemănat cu piatra dură a Detunatei, iar poporul l-a numit ca şi pe Iancu, crăişorul lui, conducătorul lui. Istoricii i-au dedicat tomuri, iar generaţiile ce au urmat după marea unire din 1918 şi până astăzi i-au ridicat monumente din bronz şi din piatră pretutindeni în ţară şi mai ales pe meleagurile natale, spre a-i cinsti memoria. Horea, a devenit un nume specific românesc pe care l-au purtat şi-l poartă astăzi, sute şi mii de feciori ai ţării iar şcoli şi instituţii de prestigiu ale marilor oraşe, poartă numele lui ca un simbol al eternităţii, al împlinirii marilor sale idealuri pentru care s-a jertfit.

Dr. Gheorghe Anghel

HORIA, medalie de bronz executată de un sculptor vienez necunoscut. O copie în ipsos se află la Muzeul Brukenthal din Sibiu.

HORIA, portret în ulei executat de pictorul Anton Steinwald din Sibiu, pentru Contele Iankovics. Originalul se păstrează la Muzeul Brukenthal din Sibiu şi o variantă la Muzeul Naţional din Budapesta.

HORIA, pastel, după natură, executat de studentul Sigismund Koéh din Aiud. Originalul a ars în 1848 şi s-a păstrat parţial la Colegiul reformat din Aiud.