România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Iarăşi Horea? ....

Iarăşi Horea?! Este o cifră întreagă de-atunci?!

Horea, pentru noi, moţii, a fost şi rămâne rotunjirea Cifrei.

În fiecare An, în februarie, de la 1785 încoace, Moţii poartă pe reverul sufletului cel mai durut Mărţisor prins acolo la Alba Iulia, pe Dealul răzimat în furcile frigului, mărţişor înroşit cu însăşi cuvintele sale - “Mor pentru popor!” -

Din Apuseni Duhul lui, de chivără roşie, nu are hodină...

HOREA - HORIA, numai bunul Dumnezeu mai ştie de botezul adevărat al numelui său!...

Şi dacă astăzi ne-aducem aminte de el e semn că Amintirea lui e încă trează în biografia conştiinţei noastre.

HOREA - împăcare între vocalele şi consoanele Limbii Române!

Cu cât ne îndepărtează Timpul de Muntele acesta durut el îşi arată mai deplină măreţia singurătăţii sale.

La poalele acestui Munte paşii noştri murmură cărări...

Şi poate pe bună dreptate după 216 ani de atunci se mai întreabă unii dintre contemporani - la ce bun această aducere-aminte, acum, când ne integrăm şi noi în Europa, când globalizarea îşi întinde tot mai largi şi secetoase aripile peste lumea aceasta babilonică, lumea controverselor, când uitarea trecutului este invocată la fiecare pas?

Suntem în perioada Postului Mare, al iertărilor, al purificării din noi, vă vorbesc, deci, ca un creştin născut în Umbra aceleeaşi cruci la care s-au închinat şi rugat părinţii noştri, moşii şi strămoşii lor, cu aceeaşi neclintită nădejde a reînvierii neamului românesc din acest colţ de lume binecuvântat - Grădina Maicii Domnului!

Iată, aşadar, un semn că însuşi Fiul Omului, îndrăznesc să spun! a copilărit o clipă şi aici, de-aceea toate încercările care au venit şi vin peste noi, vin din partea aceluiaşi necurat: boli, războaie, foamete, secetă, şi aşa mai aproape...

De-aceea pentru noi moţii Horea astăzi nu mai este un pretext, un motiv de răzbunare a trupului său împărţit celor flămânzi de dreptate pe la răscrucile îndoliate ale Apusenilor...

Nu. Niciodată să nu fie!

Horea, asemenea Iancului, rămâne o filă neclinită din vechiul testament al neamului românesc, acum, când noi îl gândim pe cel Nou, neuitând vreodată ce scrie acolo, în Cartea cea Sfântă a tuturor neamurilor - “Noul testament în cel vechi se ascunde!” -

Aceasta (amintirea) ţine de tradiţia noastră românească, atâta vreme cât tradiţia înseamnă amintire, iar cel ce tinde cu uitare să ne-o murdărească va primi răsplata cuvenită a cerului şi nu numai.

Horea a intrat în folclorul nostru cu tălpile goale, înlăcrimate, (moţii l-au ascuns acolo de bună seamă, de teamă să nu le fie furat Crăişorul atunci când buzele lor nu aveau voie să-i rostească, decât pe şoptite, numele întreg):

“Pân’o fost Horea-mpărat

Domnii nu s-or descălţat...”

Folclor alb şi folclor negru, înger alb şi înger negru...

Undeva se spune că Rex Horea a fost un neştiutor de carte şi de cele sfinte...

El? care a cioplit cu mintea şi cu mâinile lui Biserici şi le-a lucrat bine (“lucrat Ursu”), să nu fi crezut în Dumnezeul popoarelor? Care erau oare rugăciunile sale în serile lungi de iarnă, în Posturile Mari ale Crăciunului şi ale Paştelui?

De bună seamă că văzând cu ochii şi cu sufletul suferinţele semenilor săi să nu fi rostit şi el, asemenea Celui Răstignit pe Golgota tuturor veacurilor - “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”

El, Horea şi-a iertat de mult aproapele, atât pe cel ce l-a vândut, cât şi pe cel ce i-a străpuns cu fierul roţii inima, inima trupului său, cel dezbrăcat, batjocorit şi răstignit pe lemnul durut al brazilor săi-fraţi, inima lui din care a ţâşnit spre zările lumii acel ţipăt de pasăre oarbă - “Mor pentru popor!”

Fie-i, dar, ţărâna gândului uşoară, astăzi, la parastasul numelui său şi în vecii vecilor!

Nicolae Nicoară-Horia