România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Prima chemare, primul pas spre jertfă Crişan (1733-1785)

Prin 1733, în satul Vaca - azi Crişan - se năştea în familia lui Petru Golda un băiat care a primit numele Gheorghe.

Rămas orfan din fragedă pruncie, a fost crescut de bunicul după mamă, preotul Giurgiu din Străuţii Bulzeştilor. Bunicul care îşi iubea nepotul, ca toţi bunicii, l-a adus să înveţe carte la Şcoala confesională ortodoxă din Abrud, unde a fost înscris cu numele de Gheorghe Giurgiu - pierzându-şi astfel numele de familie dobândit de la tatăl său.

             După ce termină armata se căsătoreşte în satul Cărpinişi, crângul Dăroaia - peste vale de flotaţia de la Gura Roşiei -, devenind consătean cu Ioan Oargă - Cloşca.

            Lui Gheorghe Golda, devenit Gheorghe Giurgiu, moţii din jurul Abrudului i-au spus Crişan, fiindcă provenea din zona Crişului Alb.(1

Faptele lui Crişan din anii 1784-1785, care l-au transformat în martir al neamului românesc merită o analiză mai atentă.

În plină campanie de conscriere a satelor de iobagi pentru a deveni ostaşi în regimentele de grăniceri, Gheorghe Crişan apare între crişenii săi.

             La târgul din Brad de la 28 octombrie 1784, sub podul de sub Criş stătea de vorbă cu crişenii asigurându-i că vor primi arme, căci aşa a poruncit împăratul.

             Fiindcă trecuseră mai mult de 15 zile - cât li se ceruse să aştepte - de când cei din Criscior se înscriseseră, prin consăteanul lor Marcu Giurgiu, şi nici vorbă să fi primit careva iobag arme, neîncrederea îşi făcuse loc în sufletele crişenilor.

Când moţul prin firea lui e un om mai greu de lămurit, mai ales când trebuie să întreprindă ceva, o acţiune nesigură, riscantă, Gheorghe Crişan s-a văzut nevoit să apeleze la acea cruce care ar fi fost adusă de Horea de la împărat, cu poruncă să meargă la Alba Iulia pentru a primi arme.

Crişan lansează chemarea pentru adunarea din duminica de 31 octombrie 1784 ce urma să aibă loc la biserica din Mesteacăn. După slujba religioasă cei cca. 600 de participanţi, conduşi de Gheorghe Crişan hotărăsc să meargă la Alba Iulia unde vor primi armele promise. Ţăranii au depus jurământ că-şi respectă hotărârea. Crişan le cere să-şi ia merinde pentru patru zile.

Pentru a nu intra în conflict cu nobilii din Brad, iobagii fac un ocol prin Vaca - Zdropţi - Curechiu, unde se adăpostesc prin case în timpul nopţii de 31 oct. spre 1 nov. 1784.

Iobagilor li se ia urma. Juzii nobililor Mihai Gal din Baia de Criş şi Farkaş Nalaczi din Brad  i-au ajuns noaptea la Curechi. Prin iscoade află unde s-a adăpostit Crişan şi încearcă să-l prindă. Fiind prevenit Crişan reuşeşte să fugă. Juzii dau ordin soldaţilor să tragă asupra lui, însă fără sorţi de izbândă.

Clopotul de la biserica din Curechi dă alarma. Mulţimea se adună de peste tot să vadă ce-i. Pocnetele armelor îi dezmeticesc repede şi fiecare pune mâna pe ce apucă: o rudă din gard, o proptă de la o claie, o bâtă sau pietre şi s-au năpustit asupra atacatorilor pe care i-au ucis. Aşa a început răscoala, ca răspuns la atacul nobilimii asupra lui             Gheorghe Crişan şi a însoţitorilor săi, care doreau să meargă la Alba Iulia pentru a primi arme.(2

Afirmaţia celor care susţin că Horea a pregătit răscoala, sfătuit de o organizaţie din Viena şi că li s-ar fi cerut ţăranilor să meargă înarmaţi la Mesteacăn e pură fantezie.(3

            Dacă iobagii ar fi mers la Mesteacăn cu arme, ar trebui să se răspundă la întrebarea: ce      s-a întâmplat cu armele? Unde au rămas: securile, îmblăciile, furcile sau lăncile? Le-au lăsat la Mesteacăn sau la Vaca, la Zdrapţi, ori le-au pierdut pe drum? Adevărul e că iobagii încartiruiţi în Curechiu erau neînarmaţi, numai pe un naiv îl poţi convinge că auzind clopotul “tras în dungă” - adică de alarmă, bărbatul îşi lasă arma în casă sau în şură şi se duce cu mâna goală la cel care trage cu puşca şi apoi se apucă să găsească şi el o piatră sau o bucată de lemn pentru a lupta.

Şi după această luptă, Crişan încearcă să-i lămurească pe iobagi să meargă la Alba Iulia. Ţăranii refuză să părăsească zona de teama represaliilor la care le-ar fi fost supuse familiile şi gospodăriile lor.

La adunarea care are loc la biserica din Curechiu oamenii hotărăsc să nu mai meargă la Alba Iulia, ci sub conducerea lui Crişan să-i pedepsească pe toţi nobilii care au trimis oameni să-i atace, deci la represalii s-au răspuns cu represalii. Primii care deschiseseră focul au fost nobilii. Nu insist asupra mersului răscoalei pe care îl consider cunoscut de către cititori.(4

Se mai cuvin câteva observaţii, privind modul cum e tratat în scrieri acest brav martir român, după ce bunicul său i-a înlocuit numele de familie - Golda - cu cel de Giurgiu, se mai comite o altă eroare, înlocuind numele de Gheorghe cu cel de Marcu. De fapt, Marcu Giurgiu era tot o căpetenie a răsculaţilor, din Criscior şi nu din Vaca.

             În ce priveşte sinuciderea lui Crişan, se foloseşte incorect expresia: - “spânzurat cu nojiţele de la opinci”. Crişan nu s-a spânzurat ci s-a ştrangulat cu aţele sau curelele de la opinci, fiindcă nu se putea spânzura sau ştrangula cu găurile de la opinci, pe care moţii le numeau nojiţe şi prin care erau introdese curelele pentru a le fixa de picior.

Trebuie corectată şi expresia că: “Horea şi Cloşca au fost traşi pe roată”, fiindcă desenele lăsate de participanţii la execuţie arată cum călăul frânge cu roata trupurile martirilor.

Ar mai fi de dorit să nu mai fie omis Crişan când e vorba de martiriul lor de la Alba Iulia. Sentinţa era dată de Viena pentru Horea, Cloşca şi Crişan.

            Crişan nu le-a dat satisfacţia sadică  de a-l chinui ca pe Cloşca şi Horea.

            Nu ştiu cum e la alţii, dar la noi, la românii moţi se face o disctincţie clară în atribuirea supranumelui unor persoane.

Ciufala se atribuie unei persoane în bătaie de joc: “Fărina” - unui om moale ca făina, “Bârfu” - celui care avea obiceiul de a bârfi pe toată lumea (în Sohodol), “Scârnavul” - lăutarului care la petreceri abuza de strigături (Blăjeni).

            Porecla se dă unor oameni fără tentă ofensatoare şi care cu timpul se poate transforma în renume, cum a fost în cazul lui Gheorghe Golda - Giurgiu, devenit Crişan pentru că era de loc din zona Crişului Alb.

Renumele se adaugă acelor oameni remarcaţi, cu reputaţie, care-i face celebri în unele cazuri.

Cei care aveau calităţi vocale ajungeau “horitori”(5 adică cântăreţi, mai ales în ceremonialele religioase din biserică sau în gospodăriile oamenilor. Aşa a fost cazul şi cu Horea.

Cântăreţii s-au bucurat la moţi, de un respect deosebit şi pentru faptul că ei erau ştiutori de carte, şi constituiau exemple pentru săteni în ce priveşte trimiterea copiilor la şcoală.

În catalogul de la examenul ţinut în prezenţa protopopului şi inspector şcolar Ioan Patiţia, din semestrul 1/1865-66 din cei 41 elevi 13 erau copiii cântăreţilor din Scărişoara, aşa cum consemnează învăţătorul Moise Fodoreanu, la rubrica privind ocupaţia părinţilor.(6

Se cuvine o remarcă în această privinţă. Aceşti cântăreţi aveau status social dublu. Ei se ocupau cu prelucrarea lemnului şi creşterea animalelor şi numai ocazional şi fără câştiguri însemnate erau cântăreţi. În acest caz învăţătorul a considerat nimerit să scrie “cântăreţ” pentru motivul că în localitate aceasta era ocupaţie de prim rang.

În multe localităţi din Apuseni se organizau echipe de joacă în jurul unui “căpitan” care avea rolul de conducător şi ocrotitor al coechipierilor. Un asemenea “căpitan” era comparat, de cei din jur, cu o cloşcă care strânge în jurul ei puii, pe care îi învaţă să-şi procure hrana şi în caz de primejdie dă alarma şi-şi desface aripile sub care se ascund cei aflaţi în pericol. Cine a observat o cloşcă cu atenţie, ştie că această fiinţă blândă, devine furioasă şi se bate până la sacrificiu pentru apărarea puilor.

Un astfel de tânăr era şi Ioan Oargă din Cărpiniş, o personalitate care atrăgea prin moralitatea sa, pe cei din jur pentru care ştia să se bată folosind cuvântul ori sabia după împrejurări. Aşa s-a ales Ioan Oargă cu renumele de “Cloşca”, ocrotitorul şi luptătorul pentru dreptatea şi libertatea naţiei române. 

prof. Ilie Furduiu 

Bibliografie

1. Florian Dudaş (1984), “Răscoala lui Horea în tradiţia poporului”, Ed. Albatros, Bucureşti, p. 236;

2. D. Prodan (1979), “Răscoala lui Horea”, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pp. 281-288;

3. Ştefan Pascu (15.10.1980), “Stegar al luptei pentru libertate şi dreptate socială. 250 de ani de la naşterea lui Horea”;

4. D. Prodan, op. cit., p. 289-292;

5. Florian Dudaş, op. cit., pp. 219-220;