“Maghiarii topesc... majoritatea locuitorilor ţării cari vorbesc alte limbi, care îşi aduc aminte de un trecut deosebit de al lor, şi care doresc dezvoltarea lor într-o cultură particulară. Supremaţia aceasta maghiară nu e nouă, şi mileniul ei s-a serbat de curând... Azi mai mult decât oricând ei îşi manifestă aceste sentimente cu toată cruditatea, în toată cruzimea lor. O dată le ajungea să îngenunche pe alţii contra lor, acum ei voiesc mai mult, să-i distrugă sufleteşte, să-şi hrănească neamul din carnea şi sângele lor absorbite. Vremea, o vreme de silinţi economice şi culturale uriaşe, e a celor mulţi. Şi maghiarii sînt puţini. Aşa că siliţi gândindu-se la aceasta, îi străbat fiorii morţii apropiate. Trebuie să fie mulţi, fiindcă de la aceasta atârnă toate, mulţi nu prin creşterea raţională a unui popor bine organizat trăind în fericire, ci pe calea fulgerătoare, instantanee, prin excrocheria etnografică a cuceririi de rasă, a elementelor străine ce le stau împrejur.

Maghiarizarea nu e pentru dânşii o chestie de ambiţie ci una de rasă. A le cere să nu maghiarizeze înseamnă a-i ruga să-şi facă sacrificiul dispariţiei lor.

Între cei ameninţaţi de maghiarizare e partea cea mai curată, mai sănătoasă, mai omogenă, energică, din străvechiul neam românesc. Maghiarii vor fi voind să-i capete pentru dânşii din motive de neapărată nevoie pe care le-am arătat. Dar românii de dicolo au rasa lor superioară. Trecutul lor nestrăbătut de important şi glorios fără pereche, au datinile lor sfinte prin locurile ce s-au desfăşurat respectându-le, cu limba lor de origine, duiosul şi dulcele lor grai străbun, au conştiinţa numărului lor covârşitor pe moşia de două ori milenară a neamului. Peste munţii ce înainte de a fi un hotar nenorocit ne-au fost un leagăn ocrotitor, trăiesc milioane din ai lor, de cari nimic nu-i deosebeşte decât capriciul timpului vitreg. Fraţii răsleţiţi nu au numai acelaşi sânge, aceeaşi limbă, dragoste de tot, acelaşi trecut politic, prezent şi întotdeauna aceeaşi viaţă culturală - viitorul chiar al nostru şi al celorlalţi nu se poate despărţii. Pierim noi - viitorul românilor de dincolo s-a închis pentru totdeauna şi vrăjmaşul ne va înghiţi în scurtă vreme - pier şi ei, îşi pierd adecă puternica lor conştiinţă de astăzi - noi rămânem un stătuleţ, fără alt reazim, o buturugă în calea uriaşului care ne înlătură cu piciorul. Aşa fiind, românii din Ardeal şi Ungaria, nu se pot maghiariza.”(8

Cercetând, cunoscând şi studiind pământul românesc în lung şi în lat, Nicolae Iorga a publicat la 1907, volumele intitulate: “Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească”. Oprindu-se în Secuime a cunoscut îndeaproape viaţa românilor din acest ţinut, semnalând primejdia desnaţionalizării lor îndeosebi prin biserică.

“Unde e o singură biserică de-asupra caselor de bârne văruite bine şi acoperite uneori chiar cu ţiglă nouă, ea poartă în vârful turnului bombiţa calvinilor... căci secuii aceştia din cele trei Scaune sunt cu “legea ungurească”. Unde vezi două biserici, una e a sătenilor noştri, dar împreună cu legea ei n-au putut păstra în multe locuri, şi mai ales în aceste părţi, limba românească. Pe aici românul cărturar are durerea să întâmpine atâţia din neamul său, cari nu mai ştiu româneşte nici atâta cât trebuie pentru a spune ceea ce spun totuşi cu mâdrie în ungureşte: “sunt român”. Preotul le face liturghia în limba străbunilor dar predica trebuie să o ţină în acea limbă pe care românii o pot înţelege. Abia dacă se află vreunul care să ţină locul de cantor, sau credincioşi care să fie în stare a spune în graiul nostru rugăciunile cele mai trebuincioase... Încercărilor ce s-au făcut cu şcoala confesională pe care totuşi bieţii creştini sunt bucuroşi să o ţie cu orice jertfe, n-au dat rezultate cu care să ne putem mulţumi, sediul străin impune în chip firesc limba străină. Până şi preoţii când sunt născuţi în aceste părţi au accentul stricat, şi unii, chiar ei, ajung a vorbi numai cu greu româneşte.

Năpădiţi de un număr covârşitor de colonişti militari care au fost aruncaţi peste şesuri şi râuri pentru ca să apere hotarul de barbarii văilor moldovene şi muntene, ai noştri nu s-au putut ţinea în picioare. Ei au dat năvălitorilor sânge scump de vitejie, port şi datine. Şi astăzi poţi deosebi pe secuiul de astăzi de secuiul amestecat, în alcătuirea mai fină a acestuia din urmă, cu faţa oacheşă şi ochii vii, recunoşti însuşirile neamului nostru”.(9

Procesul maghiarizării românilor din secuime în cursul veacurilor şi îndeosebi între anii 1867-1918 s-a intensificat atât de mult încât ameninţa neamul nostru de pe aceste meleaguri cu totala dispariţie etnică. Sesizând primejdia, Nicolae Iorga, la 1906, dădea semnalul de alarmă, scriind despre românii din Ghimeş şi Palanca - zonă de frontieră între România şi Ungaria:

“Dar cetitorule cu dragoste pentru acest neam nenorocit al nostru, pe care încă nu oricine vrea să-l înşele, să-l prade, dacă vei străbate Ardealul, Banatul şi alte părţi ungureşti, unde sunt porţi bine apărate în jurul fiinţei noastre ca neam,  dacă te vei înviora şi îmbărbăta acolo cu credinţa că oricât s-ar sili ori şi cine, rădăcina noastră nu poate fi smulsă din adâncimea unui pământ care a nutrit pe străbunii noştri întâi născuţi ai săi, dacă vei cânta Osana la biruinţele nouă ale acestui mare, blând şi bun popor al muncii, înţelegerii şi frumuseţii, dacă după acestea vei voi să te întorci pentru a folosi şi mai mult dacă poţi, românilor din locul tău, din ţara ta, din cuprinsul braţelor tale -, nu trece pe la Ghimeş şi Palanca”.(10

Nicolae Iorga, câţiva ani mai târziu, tratând iarăşi problema românilor din Secuime scria la 1918:

“Într-un colţ din Ardeal trăieşte şi până astăzi o parte a poporului românesc, care nu mai ştie româneşte, care s-a pierdut în Secuimea ce locuieşte în acea parte a Ardealului. Sute şi mii de oameni răspândiţi în ţinut străin, au faţă de român, au portul român, dar nu ştiu româneşte. Când îi întreabă cineva: ce sunt? nu pot spune decât în limba cotropitorilor lor: şi eu sunt român. Şi atât!

Aceşti oameni nenorociţi, această parte căzută şi pierdută a poporului românesc mai păstrează o amintire, că au fost cândva români pe deplin şi că mai sunt şi astăzi români în oarecare măsură, scăzută şi depreciată, prin faptul că au biserici deosebite şi lege deosebită de legea şi bisericile secuilor. Dacă n-ar fi existat legea şi biserica de altă confesiune, de mult această frântură a poporului nostru s-ar fi pierdut cu desăvârşire în mijlocul îmbelşugatei naţionalităţi care o înconjoară din toate părţile. Atâta vreme însă cât un neam se păstrează numai prin religia sa şi numai prin numele său şi prin anumite amintiri istorice... atâta vreme acel popor este condamnat la o viaţă stearpă. Din toate regiunile româneşti în adevăr ne-au venit scriitori, ne-au venit conducători politici, ne-au venit cântăreţi şi îndreptători ai vremurilor. Niciodată nu ne-au sosit astfel de oameni din acea Secuime nenorocită,  unde poporul românesc a păstrat numai numele nostru, fără nimic din limba strămoşilor noştri”.(11

Universitatea românească din Cluj inaugurată după întâiul război mondial prin catedrele şi facultăţile încredinţate multor oameni de ştiinţă, literatură şi artă, şi-a propus - între altele - studierea şi cunoaşterea sub toate aspectele a vieţii şi istoriei neamului românesc din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Catedra de geografie şi etnografie a fost încredinţată profesorului Gheorghe Vâlsan. Învăţatul om de ştiinţă în scrierile, lecţiile şi conferinţele sale a recomandat de multe ori studenţilor, ca fiecare să cerceteze îndeaproape satul de naştere şi regiunea înconjurătoare la faţa locului, apoi să se deplaseze în arhive şi biblioteci pentru a strânge materialul documentar. Gheorghe Vâlsan studiind ţinutul Secuimii în vremea când propaganda revizionistă ungurească era în toi, începând cu anul 1922-1923, scria în legătură cu această acţiune:

“Nu ne cunoaştem ţara... Adevărata cunoaştere însă nu va veni decât numai atunci, când oameni pricepuţi se vor apuca să descrie cu băgare de seamă şi dragoste micul lor ţinut de care sunt lipiţi de la naştere şi pe care-l înţeleg în toate tainele lui... Trebuie să ne descoperim, să ne dezgropăm ţara repede şi să cunoaştem sufletul popular cât mai limpede. Şi nu prin străini - care mai totdeauna ne-au înjosit - ci prin noi. Căci numai aşa vom decoperi, nu numai minciunile pe care trebuie să le stârpim cât mai neîntârziat, dar şi înălţimile pe care nu le bănuim, şi care ne vor îngăduim să stăm cu fruntea sus în vitejia vremurilor, acceptând judecata veacurilor”.(12

Propaganda revizionistă maghiară era în plină desfăşurare după 1935, în toate ţările din apusul Europei, pregătind prin acţiunea ei premisele Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Argumentul puternic utilizat de această propagandă a fost atunci - ca şi astăzi dealtfel - acesta: că în mijlocul României se află aşezată masa compactă maghiară - etnică - Secuimea.

Nicolae Iorga cunoscând îndeaproape multiplele şi variatele aspecte ale acestei propagande, scria la 1938, vădindu-i netemeinicia şi cerând recunoaşterea şi respectarea dreptului nostru istoric milenar, de-a stăpâni singuri întreg teritoriul Daciei Traiane de odinioară, următoarele:

“... Nu în legătură cu acele speranţe ale unor anumite cercuri maghiare în afară de hotarele noastre care visează încă de-a reforma în plin secol al XX-lea, o creaţie de caracter medieval şi religios cu misiunea de Cruciadă a Regatului Sf. Ştefan şi căruia trebuie să li se opună, pe lângă o propagandă adevărată făcută de oameni devotaţi, într-o formă în care ştiinţa să fie unită cu talentul, rezistenţa solidară întrupată în iubita noastră armată a întregului popor românesc, ci pentru a lămuri pe românii din Secuime, ori de vorbesc româneşte, ori de a uitat o limbă pe care au s-o înveţe din nou, de atâţia ardeleni cari n-au avut prilejul de-a se iniţia din şcoală la cunoaşterea lucrurilor româneşti, şi cari sunt dispuşi prin urmare să fie informaţi în chip diferit de tot felul de revanşe... am crezut că este bine să reiau... chestiunea originii şi rostului secuilor...”.(13

Concluziile la care a ajuns Nicola Iorga după studii îndelungate şi temeinice asupra împrejurărilor istorice din Secuime, şi îndeosebi a convieţuirii seculare a secuilor cu românii, sunt următoarele: populaţia secuiască "rămânând de sine stătătoare s-a organizat împreună cu românii în aceste forme romanice... la care s-au adaus în urmă creaţiile politice de caracter popular ale aceleiaşi Românii".

“Cu secuii avem deci o simbioză, adică o viaţă împreună; cu ungurii avem o vecinătate. Deosebirea este esenţială”.(14

Note

1. Dr. A. Gociman, “România şi revizionismul maghiar”, Bucureşti, 1934, p. 10;

2. Idem, ibidem, p. 20;

3. Idem, ibidem, p. 29-31;

4. Idem, ibidem, p. 35;

5. Idem, ibidem, p. 104-105;

6. G. Popa Liseanu, “Date privitoare la maghiarizarea românilor”, Bucureşti, 1934, p. 35-38;

7. Revista “Cultura creştină”, An 1913, nr. 1, “Date statistice privitoare la episcopia greco-catolică maghiară de Hajdu-Dorogh”;

8. N. Iorga, “Cuvinte adevărate”, Bucureşti, 1906, pag. 144-146;

9. Idem, “Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească”, vol. II, Bucureşti 1906, pag. 713-714;

10. Idem, ibidem, p. 724;

11. Idem, "O luptă literară”, vol. II, Vălenii de Munte, 1918, pag. 281-282;

12. Oprean, “Secuizarea românilor prin religie”, Cluj, 1927, pag. V;

13. N. Iorga, “Contribuţii noi asupra rostului secuilor”, Bucureşti, 1939, pg. 3;

14.  Idem, op.cit., pag. 9.