|
Începând
cu acest număr al revistei noastre vom prezenta pe scurt cultele
şi sectele neoprotestante, care, de mai mult timp sau mai recent,
activează la noi în ţară. Scopul este acela de a oferi câteva
date, cititorilor noştri, despre aceste culte şi secte, pentru a
cunoaşte, pe de o parte, cum şi când au fost întemeiate, în
ce condiţii şi când au apărut în ţara noastră,
iar pe de altă parte, câteva elemente din doctrina acestor culte
şi secte, elemente care ne deosebesc pe noi, fiii Bisericii strămoşeşti
şi continuatorii datinei străbune, de cei care, cu îndrăzneală
ne propun schimbarea acestor datini şi primirea unor învăţături
contrarii atât istoriei bimilenare a creştinismului cât şi,
sau mai ales, tradiţiei noastre româneşti.
Doctrina:
În general, cultele şi sectele neoprotestante au următoarele învăţături
care, pentru Biserica Ortodoxă, sunt de neacceptat şi constituie
erezii sau abateri grave de la dreapta credinţă.
Nu
recunosc Sf. Tradiţie (adică hotărârile Sinoadelor
Ecumenice şi operele Sf. Părinţi din primul mileniu creştin
ca şi textele liturgice) ca un izvor sau, mai bine zis, formă de
păstrare a Revelaţiei sau Descoperirii Dumnezeieşti. Prin
aceasta încearcă să şteargă 2000 de ani de creştinism,
ca şi cum totul ar fi început “alaltăieri”, odată cu
apariţia lor.
Nu
recunosc Sf. Taine afară de Botez, dar şi acesta, pentru ei, nu
este un act sacramental săvârşit de o persoană sfinţită
ci de un laic, în costum, şi aşa mai departe; nu au nici
Mirungerea; nu au mărturisirea păcatelor şi iertarea lor ca
un act sacramental; Euharistia nu este pentru ei o prezenţă reală
a lui Hristos în pâinea şi vinul consacrate prin lucrarea Sf. Duh,
ci doar o amintire, o comemorare a Cinei Domnului; Căsătoria sau
Cununia nu este o Sf. Taină; nu au preoţi sfinţiţi ci
doar predicatori, cu toate consecinţele (lipsa hirotoniei sau punerii
mâinilor prin succesiunea apostolică, lipsa veşmintelor
liturgice, şi celelalte); nu au Taina Sf. Maslu sau ungerea
bolnavilor cu unt-de-lemn sfinţit spre tămăduirea bolilor
sufleteşti şi trupeşti.
Nu
cinstesc Sf. Cruce şi nici nu-şi fac semnul Sf. Cruci, ca şi
cum Altarul de jertfă al mântuitorului Isus Hristos ar fi o ruşine
pentru noi astăzi.
Nu
cinstesc pe Maica Domnului despre care spun că a fost o femeie ca
oricare alta şi nu Născătoare de Dumnezeu şi Maică
a noastră a tuturor, căreia ne rugăm şi căreia îi
cerem să se roage pentru noi în calitatea sa de Maică a
Domnului. Nici vorbă de feciorie şi cu atât mai puţin de
purureafecioria celei pe care noi o numim Preacurata Fecioară Maria.
Nu
cinstesc pe îngeri nici pe sfinţi şi cum ar putea să-i
cinstească pe sfinţi dacă au şters cu buretele istoria
creştină cu sfinţii martiri (cei ce şi-au dat viaţa
pentru credinţa în Isus Hristos), cu sfinţii cuvioşi (mari
trăitori ai vieţii creştine) sau cu Sfinţii Părinţi
(mari apărători ai dreptei credinţe).
Nu cinstesc sfintele icoane sau imaginile sacre, bazate pe temeiul întrupării
Fiului lui Dumnezeu prin care Dumnezeu a luat chip şi ni s-a arătat
în istorie, iar sfinţii, întrucât Hristos a trăit în ei, au
devenit purtătorii chipului lui Dumnezeu întrupat şi, prin viaţa
lor, au ajuns la semănarea cu El. Pentru noi, icoanele sunt ferestre
deschise către Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri
şi toţi sfinţii, materie plină de harul primit prin
sfinţirea lor.
Nu
cinstesc Sf. Moaşte sau rămăşiţele pământeşti
ale sfinţilor (normal, dacă n-au nici sfinţi).
Nu
recunosc biserica, locaşul de cult sfinţit şi consacrat
pentru cultul public, nici pictura bisericii, nici altarul, nici toate
celelalte obiecte sfinţite care se găsesc în biserică, mai
direct spus, în locul Voroneţului, cu minunata-i frescă de
cinci secole sau în locul bisericilor (nepreţuitul nostru
patrimoniu) nişte case cu săli oarecare, pentru adunare sau rugăciune,
pe care, impropriu, unii dintre neoprotestanţi le numesc
“biserici”.
Nu au Sf. Liturghie, nici cele şapte laude, nici texte consacrate
pentru cult, programul de rugăciune al neoprotestanţilor este
total diferit şi se bazează pe lecturi biblice şi cuvântări,
însoţite de poezii şi cântece religioase corale sau cu
acompaniament instrumental. Nu în puţine cazuri, aşa cum se
practică în Stalele Unite, se şi dansează pe ritmuri care
pot merge de la tango şi blues până la zgomotosul rock şi
dementul hard, nu excludem în viitor nici rap-ul sau... poate o contribuţie
a noastră de manele.
Mântuirea
este oferită de cultele şi sectele neoprotestante cu mare
siguranţă şi amăgitoare facilitate. E suficient să
intri în rândul lor pentru a deveni un “pocăit” şi un “mântuit”,
ei contestând posibilitatea mântuirii atât în Bisericile istorice cât
şi unii altora chiar în sânul neoprotestantismului.
Contribuţia
bănească a membrilor cultelor şi a sectelor neoprotestante
depăşeşte incomparabil pe cea a credincioşilor ortodocşi
(plătind nu rareori 10Î din toate veniturile), la care se adaugă
sume de loc neglijabile venite, de obicei, de peste ocean.
Toate
cele arătate mai sus, privitoare la doctrină, se explică
prin faptul că aproape toate cultele şi sectele neoprotestante
provin din Statele Unite unde lipsesc 16 secole de creştinism dar
unde se găsesc resurse financiare şi nu numai.
1. Baptiştii
Denumirea
oficială: Cultul CreŞtin Baptist
Scurt
istoric: Baptişii sunt urmaşii anabaptiştilor (o sectă
din sec. al XVI-lea al cărei întemeietor a fost Nikolas Storch
şi care nu recunoşteau validitatea botezului catolic.
Reprezentantul cel mai important a fost Thomas Müntzer, coleg şi,
iniţial, apropiat colaborator a lui Luther, care nega caracterul de
revelaţie unică şi infailibilă a Bibliei, şi
afirma că Hristos ar fi fost un om, deci nu Dumnezeu adevărat,
iar împărăţia de o mie de ani va fi o împărăţie
pământească. A fost condamnat, torturat şi decapitat în
1525, la vârsta de 28 de ani).
Baptiştii,
aşa cum îi cunoaştem astăzi, au apărut în Anglia la
începutul sec. al XVII-lea, iniţiatorul lor fiind pastorul puritan
John Smith care nega botezul copiilor. Acesta s-a autobotezat apoi, a
emigrat în Olanda, unde trece la menoniţii lui Thomas Helwys; acesta
din urmă, după ce s-a despărţit, se reîntoarce în
Angia şi în 1611 întemeiază prima biserică baptistă
în Londra. Au fost persecutaţi în timpul Stuarţilor, l-au
slujit pe Cromwell şi abia în 1689 au primit dreptul de a se
organiza şi funcţiona liber. Baptiştii s-au împărţit
în scurt timp în două ramuri: baptişti generali (urmaşii
lui Smith şi Helwys, care susţineau că Hristos a murit
pentru mântuirea tuturor oamenilor) şi baptiştii particulari
(grupare condusă de pastorul Henry Iacob, care influenţaţi
de învăţătura calvină, susţineau că Hristos
a murit numai pentru cei predestinaţi la mântuire). Abia pe la 1900
şi-au fixat o doctrină mai unitară.
Apariţia
în România: este datată în mijlocul sec. al XIX-lea. Un dulgher
german baptist Karl Scharschmit, emigrant în ţara noastră la
1856, face prima misiune printre conaţionalii săi din Bucureşti.
În 1865 vine la Bucureşti primul predicatior baptist, germanul
Augustin Leibig şi botează câteva persoane în apele Dâmboviţei.
În Transilvania, prima biserică baptistă a fost maghiară,
iar fondatorul ei a fost un croitor pe nume Antal Novak din Salonta Mare
(Bihor) la 1875. După 1910, prin activitatea pastorului Constantin
Adorian au fost atraşi la baptism şi o serie de români. După
1918, comunităţile baptiste din Transilvania şi din vechiul
regal se unesc şi în 1921 are loc primul congres baptist la Boteni
(Arad). După multe insistenţe şi intervenţii din
partea Alianţei Mondiale Baptiste, în 1940 au fost recunoscuţi
şi au primit dreptul de funcţionare în România, dar în 1942
au fost desfiinţaţi, pentru ca, după război, în 1948
să reprimească dreptul de organizare şi funcţionare.
Doctrina:
pe lângă cele arătate la început despre toate cultele şi
sectele neoprotestante, specificul doctrinar al baptiştilor este că
învăţătura lor este centrată pe Botez şi nu
acceptă decât Botezul adulţilor ca singura cale spre mântuire.
Grupări
dezidente: Baptiştii au cel puţin 12 grupări disidente
(secte): Biserica menomită (întemeiată de Menon sau vechii
anabaptişti), baptiştii vechi (susţin o strictă
predestinaţie), baptişii liberi (susţin destinul universal
absolut), baptiştii legişti sau “de sâmbăta” (serbează
sabatul şi alte sărbători mozaice), baptiştii “celor
şapte porunci” (cu un cod religios mozaic şi neotestamentar),
Biserica “discipolilor lui Hristos” (practică şi Botezul
copiilor, dacă este cerut de părinţi), baptiştii
unitarieni (susţin că Sf. Duh nu este Dumnezeu, iar Fiul este o
creatură), Biserica lui Dumnezeu (beneficiarii unui fond de
solidaritate mondială care practică spălarea picioarelor
şi ajutorul fratern), baptiştii cufundători (practică
Botezul adulţilor prin cufundarea cu capul în jos de trei ori),
baptiştii cuvântului (practică un intens prozelitism), baptiştii
frăţietăţii (de obicei membrii de culoare care se
rebotează cu ocazia pelerinajelor în Locurile Sfinte sau la Iordan),
baptiştii femeilor mironosiţe (practică Botezul copiilor
şi nu o “ierarhie” feminină),
Fiecare din aceste grupări au mai multe ramificaţii în funcţie
de continente, popoare sau comunităţi.
Adventişti
Denumirea
oficială: Cultul CreŞtin Adventist de Ziua a Şaptea.
Scurt
istoric: originea adventiştilor se situează în prima jumătate
a sec. al XIX-lea, mai precis la 1831, când William Müller, un fermier
baptist din Masachusetts a început să predice despre o apropiată
venire a lui Hristos şi despre începutul împărăţiei
de o mie de ani.
Hiliasmul
(hilia gr. = o mie) sau doctrina potrivit căreia, la a doua venire,
Hristos va întemeia o împărăţie de o mie de ani, este
mult mai veche şi se găseşte chiar în mesianismul profetic
al Vechiului Testament (Daniil VIII, 14). Textul din Noul Testament
folosit de “apostolii hiliasmului” (Apoc. XX, 4,6,7), printr-o greşită
interpretare a “miilor de ani”, care reprezintă veşnicia, a
dat naştere de mai multe ori, în istoria creştinismului, la
calcule pe cât de eronate, pe atât de păguboase.
Revenind
la W. Müller, acesta a fixat data venirii lui Hristos pentru anul 1843.
Despre acesta, el a scris într-o broşură intitulată
“Adeverire din Biblie” (1833), precum şi în revistele “Semnele
timpului”, apărută în 1840, “Strigătul din miezul nopţii”
(1842) şi “Trâmbiţa de alarmă” (1842). Anul 1843 a
trecut fără să se întâmple nimic, iar Müller s-a scuzat
faţă de adepţii săi spunând că e vorba de o
“mică greşeală”. Ucenicul său, Samuel Snow stabileşte
că anul corect este 1844, iar ziua 22 octombrie. La Boston, toţi
membrii sectei se pregăteau, şi-au părăsit serviciile,
s-au îmbrăcat în haine albe şi, adunaţi într-o sală
mare sau pe acoperişuri sau pe dealuri, aşteptau venirea lui
Hristos. Müller a recunoscut a doua oară că s-a înşelat.
Adventiştii (de la adventum lat. = venire, a doua venire) încep să
se divizeze în fel de fel de grupuri. În acest moment apare o tânără
de 17 ani, cu grave probleme psihice, halucinaţii, viziuni isterice,
pe nume Hellen Harman, născută în 1827 dintr-o familie de
metodişti, cunoscută mai târziu sub numele de Helen G. White.
Ea
a făcut parte din secta lui Müller, a aşteptat şi ea
noaptea de 21-22 oct. 1844, însă departe de a fi dezamăgită
de “profeţia” lui Müller, în luna decembrie a aceluiaşi
an, Hellen Harman a anunţat că a avut o “revelaţie” din
care ar fi înţeles că data nu a fost greşită, Hristos
şi-a început întradevăr lucrarea de “curăţire a
Sanctuarului ceresc”, iar după aceea va coborî de pământ
pentru întemeierea împărăţiei milenare. În 1846 ea se căsătoreşte
cu un om foarte bogat pe nume James White şi chiar în acelaşi
an pretinde că a avut o altă “revelaţie” prin care
Dumnezeu i-ar fi poruncit să serbeze sâmbăta, ziua a şaptea
a săptămânii. Astfel, Hellen White înfiinţa una dintre
cele mai cunoscute secte, Adventişii de ziua a şaptea. Şi-a
dedicat viaţa organizării comunităţilor sectei, care o
numeau “Spiritul profetic”, pretindea că a avut peste 2000 de
viziuni, care au fost apoi adunate şi publicate sub genericul
“Scrierile Spiritului Profetic”. A murit în 1915, n-a avut urmaşi,
dar a lăsat în schimb sectei o imensă avere. Adventiştii
s-au răspândit în toată lumea atât datorită
prozelismului foarte agresiv, cât şi datorită puterii banului.
Apariţia
în România: În 1864, un adept al sectei pe nume Mihail Czechovki, fost
preot catolic, a venit din SUA în Europa pentru a “predica noua învăţătură”.
Începe în Italia apoi pe rând: Elveţia, Franţa, Germania,
Austria, Ungaria şi Rusia. În 1870 ajunge în România şi se
stabileşte la Piteşti însă predica lui nu dă prea
mari rezultate. Reuşeşte să convertească pe baptistul
Toma Aslan şi pe fratele acestuia, care organizează micul grup
de adventişti de la Piteşti. După 10 ani ajung la 13
membri, iar după alţi cinci, aproape dispar. În acelaşi
an, 1881, un grup de colonişti germani adventişti din Crimea
s-au stabilit în Dobrogea, formând un nucleu la Sarighiol. În jurul
anului 1900 apare la Bucureşti prima grupare adventistă, dar
adevărata organizare va veni abia după ce va fi “convertit”
Petre Paulini (pe atunci student la medicină), care va deveni, în
urma pregătirii la seminarul adventist din Friedenson (Germania),
şeful adventiştilor de ziua a şaptea. Primul congres a avut
loc în 1920, în 1932 au fost înlăturaţi misionarii străini,
în 1942 asociaţia religioasă a adventiştilor de ziua a
şaptea a fost desfiinţată printr-un decret-lege ca în 1948
să fie recunoscută drept cult religios.
Doctrina:
pe lângă cele arătate la început, specific adventiştilor
de ziua a şaptea este: respectarea zilei de odihnă, plata
zeciuielii adică 10Î din orice venit, cât de mic, interzicerea
consumului cărnii de porc, sărbătorirea sâmbetei, cele 10
porunci sunt principii morale obligatorii ce nu pot fi schimbate. Cu
privire la sfârşitul lumii, doctrina adventist-milenistă (sau
hiliastă) susţine că sufletul este muritor, nemurirea este
rezervată numai adventiştilor (George Stor), nu există rai
şi iad ci numai alegerea celor drepţi (advenţii) care vor
învia la venirea lui Hristos, în vreme ce păcătoşii vor
trebui să mai aştepte o mie de ani şi apoi vor fi nimiciţi,
când Dumnezeu va curăţa universul de păcat. După
moarte, sufletul rămâne în mormânt, inconştient. Curăţirea
Sanctuarului ceresc în care slujeşte Hristos a început în 1844
şi încheierea acestei lucrări este timpul pe care Dumnezeu l-a
dat omenirii pentru pocăinţă. Domnia lui Antihrist (1260
ani) a fost perioada papalităţii şi a durat până la
Napoleon (1789). Prima înviere va fi a celor drepţi, iar după o
mie de ani vor fi înviaţi şi păcătoşii, cetatea
celor drepţi, cu Hristos, va coborî pe pământ, cei păcătoşi
în frunte cu satana vor înconjura cetatea drepţilor, dar vor fi
nimiciţi de focul ce va veni din cer, satana şi oştirea lui
vor fi arşi, iar pământul va fi curăţat şi
regenerat, devenind pentru totdeauna locuinţa sfinţilor (adventiştilor),
sub domnia supremă a lui Hristos.
Grupări
dizidente:
1.
Adventiştii reformişti, rowentiştii sau “profeţii”
noi. Hellen White şi-a ales şi “profetese” şi judecătoare
dintre cele mai disperate tinere, necăsătorite sau fără
copii, după ce se declarase “împărăteasa” profeţilor,
de-a dreapta judecătorului şi nemuritoare. La scurt timp după
moartea ei au început lupte interne în care a reuşit să se
impună Margareta W. Rowen din comunitatea adventistă din Los
Angeles. Ea a declarat că Hellen White i-a descoperit şi i-a dat
poruncă să facă “reformă”, adică să păstreze
pacea eternă prin refuzul de a pune mâna pe armă, sfârşitul
este aproape, nu mai are rost nici căsătoria, cultura este opera
diavolului, iar consumul de carne este interzis. Reformiştii pătrund
în România prin intermediul unui soldat, Kramer, căsătorit cu
o adventistă reformistă din Hamburg. Datorită atitudinii faţă
de stat, adventiştii reformiţti au fost interzişi în toate
ţările civilizate. La noi au fost combătuţi de şeful
adventiştilor de ziua a şaptea, Petre Paulini, în scrierea
intitulată Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi.
Astăzi activează la noi în ţară, în Transilvania,
grupul Gheorghe Catană.
2.
Un alt grup, şi mai excentric este cel al “profetului” Satmari
din Piatra Neamţ, care practică aşa-zisa unire “spirituală”,
familie şi viaţă conjugală paradisiacă, refuză
orice organizare socială şi încadrarea în muncă.
3.
Despre martorii milenişti sau martorii lui Iehova vom vorbi separat.
.....................
Urmare în numărul viitor.
Redacţia
|
|
