România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Culte Şi secte neoprotestante

Începând cu acest număr al revistei noastre vom prezenta pe scurt cultele şi sectele neoprotestante, care, de mai mult timp sau mai recent, activează la noi în ţară. Scopul este acela de a oferi câteva date, cititorilor noştri, despre aceste culte şi secte, pentru a cunoaşte, pe de o parte, cum şi când au fost întemeiate, în ce condiţii şi când au apărut în ţara noastră, iar pe de altă parte, câteva elemente din doctrina acestor culte şi secte, elemente care ne deosebesc pe noi, fiii Bisericii strămoşeşti şi continuatorii datinei străbune, de cei care, cu îndrăzneală ne propun schimbarea acestor datini şi primirea unor învăţături contrarii atât istoriei bimilenare a creştinismului cât şi, sau mai ales, tradiţiei noastre româneşti.

            Doctrina: În general, cultele şi sectele neoprotestante au următoarele învăţături care, pentru Biserica Ortodoxă, sunt de neacceptat şi constituie erezii sau abateri grave de la dreapta credinţă.

Nu recunosc Sf. Tradiţie (adică hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi operele Sf. Părinţi din primul mileniu creştin ca şi textele liturgice) ca un izvor sau, mai bine zis, formă de păstrare a Revelaţiei sau Descoperirii Dumnezeieşti. Prin aceasta încearcă să şteargă 2000 de ani de creştinism, ca şi cum totul ar fi început “alaltăieri”, odată cu apariţia lor.

Nu recunosc Sf. Taine afară de Botez, dar şi acesta, pentru ei, nu este un act sacramental săvârşit de o persoană sfinţită ci de un laic, în costum, şi aşa mai departe; nu au nici Mirungerea; nu au mărturisirea păcatelor şi iertarea lor ca un act sacramental; Euharistia nu este pentru ei o prezenţă reală a lui Hristos în pâinea şi vinul consacrate prin lucrarea Sf. Duh, ci doar o amintire, o comemorare a Cinei Domnului; Căsătoria sau Cununia nu este o Sf. Taină; nu au preoţi sfinţiţi ci doar predicatori, cu toate consecinţele (lipsa hirotoniei sau punerii mâinilor prin succesiunea apostolică, lipsa veşmintelor liturgice, şi celelalte); nu au Taina Sf. Maslu sau ungerea bolnavilor cu unt-de-lemn sfinţit spre tămăduirea bolilor sufleteşti şi trupeşti.

Nu cinstesc Sf. Cruce şi nici nu-şi fac semnul Sf. Cruci, ca şi cum Altarul de jertfă al mântuitorului Isus Hristos ar fi o ruşine pentru noi astăzi.

Nu cinstesc pe Maica Domnului despre care spun că a fost o femeie ca oricare alta şi nu Născătoare de Dumnezeu şi Maică a noastră a tuturor, căreia ne rugăm şi căreia îi cerem să se roage pentru noi în calitatea sa de Maică a Domnului. Nici vorbă de feciorie şi cu atât mai puţin de purureafecioria celei pe care noi o numim Preacurata Fecioară Maria.

Nu cinstesc pe îngeri nici pe sfinţi şi cum ar putea să-i cinstească pe sfinţi dacă au şters cu buretele istoria creştină cu sfinţii martiri (cei ce şi-au dat viaţa pentru credinţa în Isus Hristos), cu sfinţii cuvioşi (mari trăitori ai vieţii creştine) sau cu Sfinţii Părinţi (mari apărători ai dreptei credinţe).

             Nu cinstesc sfintele icoane sau imaginile sacre, bazate pe temeiul întrupării Fiului lui Dumnezeu prin care Dumnezeu a luat chip şi ni s-a arătat în istorie, iar sfinţii, întrucât Hristos a trăit în ei, au devenit purtătorii chipului lui Dumnezeu întrupat şi, prin viaţa lor, au ajuns la semănarea cu El. Pentru noi, icoanele sunt ferestre deschise către Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinţii Îngeri şi toţi sfinţii, materie plină de harul primit prin sfinţirea lor.

Nu cinstesc Sf. Moaşte sau rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor (normal, dacă n-au nici sfinţi).

Nu recunosc biserica, locaşul de cult sfinţit şi consacrat pentru cultul public, nici pictura bisericii, nici altarul, nici toate celelalte obiecte sfinţite care se găsesc în biserică, mai direct spus, în locul Voroneţului, cu minunata-i frescă de cinci secole sau în locul bisericilor (nepreţuitul nostru patrimoniu) nişte case cu săli oarecare, pentru adunare sau rugăciune, pe care, impropriu, unii dintre neoprotestanţi le numesc “biserici”.

              Nu au Sf. Liturghie, nici cele şapte laude, nici texte consacrate pentru cult, programul de rugăciune al neoprotestanţilor este total diferit şi se bazează pe lecturi biblice şi cuvântări, însoţite de poezii şi cântece religioase corale sau cu acompaniament instrumental. Nu în puţine cazuri, aşa cum se practică în Stalele Unite, se şi dansează pe ritmuri care pot merge de la tango şi blues până la zgomotosul rock şi dementul hard, nu excludem în viitor nici rap-ul sau... poate o contribuţie a noastră de manele.

Mântuirea este oferită de cultele şi sectele neoprotestante cu mare siguranţă şi amăgitoare facilitate. E suficient să intri în rândul lor pentru a deveni un “pocăit” şi un “mântuit”, ei contestând posibilitatea mântuirii atât în Bisericile istorice cât şi unii altora chiar în sânul neoprotestantismului.

Contribuţia bănească a membrilor cultelor şi a sectelor neoprotestante depăşeşte incomparabil pe cea a credincioşilor ortodocşi (plătind nu rareori 10Î din toate veniturile), la care se adaugă sume de loc neglijabile venite, de obicei, de peste ocean.

Toate cele arătate mai sus, privitoare la doctrină, se explică prin faptul că aproape toate cultele şi sectele neoprotestante provin din Statele Unite unde lipsesc 16 secole de creştinism dar unde se găsesc resurse financiare şi nu numai.

 

             1. Baptiştii

Denumirea oficială: Cultul CreŞtin Baptist

Scurt istoric: Baptişii sunt urmaşii anabaptiştilor (o sectă din sec. al XVI-lea al cărei întemeietor a fost Nikolas Storch şi care nu recunoşteau validitatea botezului catolic. Reprezentantul cel mai important a fost Thomas Müntzer, coleg şi, iniţial, apropiat colaborator a lui Luther, care nega caracterul de revelaţie unică şi infailibilă a Bibliei, şi afirma că Hristos ar fi fost un om, deci nu Dumnezeu adevărat, iar împărăţia de o mie de ani va fi o împărăţie pământească. A fost condamnat, torturat şi decapitat în 1525, la vârsta de 28 de ani).

Baptiştii, aşa cum îi cunoaştem astăzi, au apărut în Anglia la începutul sec. al XVII-lea, iniţiatorul lor fiind pastorul puritan John Smith care nega botezul copiilor. Acesta s-a autobotezat apoi, a emigrat în Olanda, unde trece la menoniţii lui Thomas Helwys; acesta din urmă, după ce s-a despărţit, se reîntoarce în Angia şi în 1611 întemeiază prima biserică baptistă în Londra. Au fost persecutaţi în timpul Stuarţilor, l-au slujit pe Cromwell şi abia în 1689 au primit dreptul de a se organiza şi funcţiona liber. Baptiştii s-au împărţit în scurt timp în două ramuri: baptişti generali (urmaşii lui Smith şi Helwys, care susţineau că Hristos a murit pentru mântuirea tuturor oamenilor) şi baptiştii particulari (grupare condusă de pastorul Henry Iacob, care influenţaţi de învăţătura calvină, susţineau că Hristos a murit numai pentru cei predestinaţi la mântuire). Abia pe la 1900 şi-au fixat o doctrină mai unitară.

Apariţia în România: este datată în mijlocul sec. al XIX-lea. Un dulgher german baptist Karl Scharschmit, emigrant în ţara noastră la 1856, face prima misiune printre conaţionalii săi din Bucureşti. În 1865 vine la Bucureşti primul predicatior baptist, germanul Augustin Leibig şi botează câteva persoane în apele Dâmboviţei. În Transilvania, prima biserică baptistă a fost maghiară, iar fondatorul ei a fost un croitor pe nume Antal Novak din Salonta Mare (Bihor) la 1875. După 1910, prin activitatea pastorului Constantin Adorian au fost atraşi la baptism şi o serie de români. După 1918, comunităţile baptiste din Transilvania şi din vechiul regal se unesc şi în 1921 are loc primul congres baptist la Boteni (Arad). După multe insistenţe şi intervenţii din partea Alianţei Mondiale Baptiste, în 1940 au fost recunoscuţi şi au primit dreptul de funcţionare în România, dar în 1942 au fost desfiinţaţi, pentru ca, după război, în 1948 să reprimească dreptul de organizare şi funcţionare.

Doctrina: pe lângă cele arătate la început despre toate cultele şi sectele neoprotestante, specificul doctrinar al baptiştilor este că învăţătura lor este centrată pe Botez şi nu acceptă decât Botezul adulţilor ca singura cale spre mântuire.

            Grupări dezidente: Baptiştii au cel puţin 12 grupări disidente (secte): Biserica menomită (întemeiată de Menon sau vechii anabaptişti), baptiştii vechi (susţin o strictă predestinaţie), baptişii liberi (susţin destinul universal absolut), baptiştii legişti sau “de sâmbăta” (serbează sabatul şi alte sărbători mozaice), baptiştii “celor şapte porunci” (cu un cod religios mozaic şi neotestamentar), Biserica “discipolilor lui Hristos” (practică şi Botezul copiilor, dacă este cerut de părinţi), baptiştii unitarieni (susţin că Sf. Duh nu este Dumnezeu, iar Fiul este o creatură), Biserica lui Dumnezeu (beneficiarii unui fond de solidaritate mondială care practică spălarea picioarelor şi ajutorul fratern), baptiştii cufundători (practică Botezul adulţilor prin cufundarea cu capul în jos de trei ori), baptiştii cuvântului (practică un intens prozelitism), baptiştii frăţietăţii (de obicei membrii de culoare care se rebotează cu ocazia pelerinajelor în Locurile Sfinte sau la Iordan), baptiştii femeilor mironosiţe (practică Botezul copiilor şi nu o “ierarhie” feminină),

              Fiecare din aceste grupări au mai multe ramificaţii în funcţie de continente, popoare sau comunităţi.

 

Adventişti

Denumirea oficială: Cultul CreŞtin Adventist de Ziua a Şaptea.

Scurt istoric: originea adventiştilor se situează în prima jumătate a sec. al XIX-lea, mai precis la 1831, când William Müller, un fermier baptist din Masachusetts a început să predice despre o apropiată venire a lui Hristos şi despre începutul împărăţiei de o mie de ani.

Hiliasmul (hilia gr. = o mie) sau doctrina potrivit căreia, la a doua venire, Hristos va întemeia o împărăţie de o mie de ani, este mult mai veche şi se găseşte chiar în mesianismul profetic al Vechiului Testament (Daniil VIII, 14). Textul din Noul Testament folosit de “apostolii hiliasmului” (Apoc. XX, 4,6,7), printr-o greşită interpretare a “miilor de ani”, care reprezintă veşnicia, a dat naştere de mai multe ori, în istoria creştinismului, la calcule pe cât de eronate, pe atât de păguboase.

Revenind la W. Müller, acesta a fixat data venirii lui Hristos pentru anul 1843. Despre acesta, el a scris într-o broşură intitulată “Adeverire din Biblie” (1833), precum şi în revistele “Semnele timpului”, apărută în 1840, “Strigătul din miezul nopţii” (1842) şi “Trâmbiţa de alarmă” (1842). Anul 1843 a trecut fără să se întâmple nimic, iar Müller s-a scuzat faţă de adepţii săi spunând că e vorba de o “mică greşeală”. Ucenicul său, Samuel Snow stabileşte că anul corect este 1844, iar ziua 22 octombrie. La Boston, toţi membrii sectei se pregăteau, şi-au părăsit serviciile, s-au îmbrăcat în haine albe şi, adunaţi într-o sală mare sau pe acoperişuri sau pe dealuri, aşteptau venirea lui Hristos. Müller a recunoscut a doua oară că s-a înşelat. Adventiştii (de la adventum lat. = venire, a doua venire) încep să se divizeze în fel de fel de grupuri. În acest moment apare o tânără de 17 ani, cu grave probleme psihice, halucinaţii, viziuni isterice, pe nume Hellen Harman, născută în 1827 dintr-o familie de metodişti, cunoscută mai târziu sub numele de Helen G. White.

Ea a făcut parte din secta lui Müller, a aşteptat şi ea noaptea de 21-22 oct. 1844, însă departe de a fi dezamăgită de “profeţia” lui Müller, în luna decembrie a aceluiaşi an, Hellen Harman a anunţat că a avut o “revelaţie” din care ar fi înţeles că data nu a fost greşită, Hristos şi-a început întradevăr lucrarea de “curăţire a Sanctuarului ceresc”, iar după aceea va coborî de pământ pentru întemeierea împărăţiei milenare. În 1846 ea se căsătoreşte cu un om foarte bogat pe nume James White şi chiar în acelaşi an pretinde că a avut o altă “revelaţie” prin care Dumnezeu i-ar fi poruncit să serbeze sâmbăta, ziua a şaptea a săptămânii. Astfel, Hellen White înfiinţa una dintre cele mai cunoscute secte, Adventişii de ziua a şaptea. Şi-a dedicat viaţa organizării comunităţilor sectei, care o numeau “Spiritul profetic”, pretindea că a avut peste 2000 de viziuni, care au fost apoi adunate şi publicate sub genericul “Scrierile Spiritului Profetic”. A murit în 1915, n-a avut urmaşi, dar a lăsat în schimb sectei o imensă avere. Adventiştii s-au răspândit în toată lumea atât datorită prozelismului foarte agresiv, cât şi datorită puterii banului.

Apariţia în România: În 1864, un adept al sectei pe nume Mihail Czechovki, fost preot catolic, a venit din SUA în Europa pentru a “predica noua învăţătură”. Începe în Italia apoi pe rând: Elveţia, Franţa, Germania, Austria, Ungaria şi Rusia. În 1870 ajunge în România şi se stabileşte la Piteşti însă predica lui nu dă prea mari rezultate. Reuşeşte să convertească pe baptistul Toma Aslan şi pe fratele acestuia, care organizează micul grup de adventişti de la Piteşti. După 10 ani ajung la 13 membri, iar după alţi cinci, aproape dispar. În acelaşi an, 1881, un grup de colonişti germani adventişti din Crimea s-au stabilit în Dobrogea, formând un nucleu la Sarighiol. În jurul anului 1900 apare la Bucureşti prima grupare adventistă, dar adevărata organizare va veni abia după ce va fi “convertit” Petre Paulini (pe atunci student la medicină), care va deveni, în urma pregătirii la seminarul adventist din Friedenson (Germania), şeful adventiştilor de ziua a şaptea. Primul congres a avut loc în 1920, în 1932 au fost înlăturaţi misionarii străini, în 1942 asociaţia religioasă a adventiştilor de ziua a şaptea a fost desfiinţată printr-un decret-lege ca în 1948 să fie recunoscută drept cult religios.

Doctrina: pe lângă cele arătate la început, specific adventiştilor de ziua a şaptea este: respectarea zilei de odihnă, plata zeciuielii adică 10Î din orice venit, cât de mic, interzicerea consumului cărnii de porc, sărbătorirea sâmbetei, cele 10 porunci sunt principii morale obligatorii ce nu pot fi schimbate. Cu privire la sfârşitul lumii, doctrina adventist-milenistă (sau hiliastă) susţine că sufletul este muritor, nemurirea este rezervată numai adventiştilor (George Stor), nu există rai şi iad ci numai alegerea celor drepţi (advenţii) care vor învia la venirea lui Hristos, în vreme ce păcătoşii vor trebui să mai aştepte o mie de ani şi apoi vor fi nimiciţi, când Dumnezeu va curăţa universul de păcat. După moarte, sufletul rămâne în mormânt, inconştient. Curăţirea Sanctuarului ceresc în care slujeşte Hristos a început în 1844 şi încheierea acestei lucrări este timpul pe care Dumnezeu l-a dat omenirii pentru pocăinţă. Domnia lui Antihrist (1260 ani) a fost perioada papalităţii şi a durat până la Napoleon (1789). Prima înviere va fi a celor drepţi, iar după o mie de ani vor fi înviaţi şi păcătoşii, cetatea celor drepţi, cu Hristos, va coborî pe pământ, cei păcătoşi în frunte cu satana vor înconjura cetatea drepţilor, dar vor fi nimiciţi de focul ce va veni din cer, satana şi oştirea lui vor fi arşi, iar pământul va fi curăţat şi regenerat, devenind pentru totdeauna locuinţa sfinţilor (adventiştilor), sub domnia supremă a lui Hristos.

 

Grupări dizidente:

1. Adventiştii reformişti, rowentiştii sau “profeţii” noi. Hellen White şi-a ales şi “profetese” şi judecătoare dintre cele mai disperate tinere, necăsătorite sau fără copii, după ce se declarase “împărăteasa” profeţilor, de-a dreapta judecătorului şi nemuritoare. La scurt timp după moartea ei au început lupte interne în care a reuşit să se impună Margareta W. Rowen din comunitatea adventistă din Los Angeles. Ea a declarat că Hellen White i-a descoperit şi i-a dat poruncă să facă “reformă”, adică să păstreze pacea eternă prin refuzul de a pune mâna pe armă, sfârşitul este aproape, nu mai are rost nici căsătoria, cultura este opera diavolului, iar consumul de carne este interzis. Reformiştii pătrund în România prin intermediul unui soldat, Kramer, căsătorit cu o adventistă reformistă din Hamburg. Datorită atitudinii faţă de stat, adventiştii reformiţti au fost interzişi în toate ţările civilizate. La noi au fost combătuţi de şeful adventiştilor de ziua a şaptea, Petre Paulini, în scrierea intitulată Profeţi falşi şi profeţi mincinoşi. Astăzi activează la noi în ţară, în Transilvania, grupul Gheorghe Catană.

2. Un alt grup, şi mai excentric este cel al “profetului” Satmari din Piatra Neamţ, care practică aşa-zisa unire “spirituală”, familie şi viaţă conjugală paradisiacă, refuză orice organizare socială şi încadrarea în muncă.

3. Despre martorii milenişti sau martorii lui Iehova vom vorbi separat.

.....................

Urmare în numărul viitor.

Redacţia