România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Societatea de lectură “Petru Maior” a studenţilor români  de la Universitatea din Budapesta - constituirea şi începuturile activităţii

Începutul secolului al XIX-lea aduce o creştere vizibilă a numărului românilor transilvăneni cu studii şi titluri academice dobândite în şcoli ale Apusului şi cu deosebire la Universităţile din Viena şi Budapesta. Plecaţi de pe meleagurile natele, la vârste fragede, cei deveniţi studenţi ai acestor universităţi duceau cu ei o conştiinţă clară şi fermă că aparţin spaţiului cultural, lingvistic şi confesional românesc. Tocmai de aceea ei se simţeau atraşi unii de alţii, se căutau, organizau mici manifestări, în cadrul cărora menţineau trează această conştiinţă a naţionalităţii româneşti.

“Nu se poate îndestul preţui - sublinia cunoscutul om politic Iuliu Maniu - rememorând amintiri ale tinereţii sale studenţeşti - rolul pe care l-a avut în vremurile de opresiune naţională a poporului românesc societăţile studenţilor (români) de la Universităţile din Viena, Budapesta şi Cluj...” Ele au fost tot atâtea “cetăţi ale renaşterii culturale, sociale şi naţionale ale unui popor condamnat la moartea de adversarii săi, de care cu atât mai mult îşi arăta voinţa de a trăi şi a se afirma ca naţiune liberă şi independentă”.(1

Aceşti tineri cu sete de învăţătură, pe lângă studiile propriu-zise desfăşurau şi o activitate deosebită în scopul cultivării limbii şi literaturii române. “Ei îşi manifestau dorinţa de a suplini prin propria lor activitate ceea ce nu găseau în Transilvania” şi cu atât mai mult în cele două centre universitare ale Imperiului Habsburgic. Sprijiniţi de “coloniile româneşti” de aici tinerii vor mai crea în Viena sau Budapesta veritabile “Universităţi” de limba şi literatura română.(2

Asociaţiile şi Universităţile înfiinţate au avut un caracter cultural-naţional şi au constituit, fără îndoială realizări de mare însemnătate pentru impulsionarea tendinţelor de unitate naţională.(3

În primele decenii ale secolului al XIX-lea studenţii români devin tot mai activi, mai ales cei de la Budapesta. Mărturiile existente dovedesc că primele întâlniri ale acestora aveau loc în casa parohului Teodosi. Cu aceste ocazii, conduşi de spiritul serilor lui Petru Maior, ei se “cultivau împreună cu limba şi istoria română şi plăsmuiau cultura naţională a poporului”(4 Ei schiţau de pe atunci începuturile unei Societăţi literare. Printre cei care au trecut pragul casei parohului Teodosi se remarcă nume ce vor deveni cunoscute mai târziu, ca: Eftimie Murgu, Damaschin Bijincă, Paul Vasici, Paul Iorgovoci ş.a.(5

Evenimentele revoluţionare ale anului 1848, ca şi măsurile iniţiate de către autorităţi, au diminuat până la stingere activitatea studenţească militantă. Începând cu anul 1860, însă, se poate remarca o revigorare a activităţii grupurilor studenţeşti, favorizată şi de noua politică iniţiată de Curtea din Viena.

La 9 februarie 1862 studenţii români de la Budapesta se întrunesc şi pun bazele unei societăţi de lectură. O comisie sub preşedenţia lui Iosif Vulcan a fost însărcinată să elaboreze un proiect de “statute” care să precizeze şi delimiteze organizarea, scopul şi mijloacele societăţii. Comisia a lucrat neaşteptat de repede şi, la 28 februarie 1872, proiectul întocmit a fost votat şi, astfel “Societatea de lectură a junimii române” din Pesta era constituită. Societatea a primit numele de “Petru Maior”.(6

Tot în acea zi este ales consiliul de conducere al Societăţii: Partenie Cosma - preşedinte, Ion Nedelea - vicepreşedinte, Iosif Vulcan şi Ştefan Perian - notari, Iosif Illoviţa - casier, Sabba Fercu - bibliotecar.

Scopul societăţii, precizat în articolul 2, era “deprinderea în limba maternă prin prelucrarea diferitelor opuri originale, imitaţiuni, traduceri şi declamări” iar, ca măsură de precauţie se prevedea “excluzând dezbaterile politice”(7 Activitatea literară începe încă din primul an.

În anul 1868 societatea şi-a schimbat numele în “Societatea Academică Petru Maior” şi a desfăşurat o vie activitate publicistică.(8

Societatea Academică Petru Maior, ca şi altele create în aceeaşi perioadă: “Societatea literară şi ştiinţifică a românilor” (1864). “Societatea literară socială România” (1868) fuzionate sub denumirea de “România jună” (1871) la Viena, “Societatea Iulia” la Cluj (1872/1873, se înscriu în mişcarea asocianismului cultural românesc, contribuind substanţial la introducerea noii direcţii în cultura românească ardeleană, la fenomenul de modernizare cultural.(9

Societăţii i s-a imputat, de la început, că nutrind tendinţe naţionale separatiste era un precedent primejdios, dădea exemplu celorlalţi studenţi slovaci, sârbi, germani ş.a. din Universitatea budapestană să se întrunească şi ei pe baze naţionale. Chiar numele pe care şi l-a luat era considerat ca o sfidare. Petru Maior în lucrarea sa “Istoria pentru începutul românilor în Dachia” afirmă idei contrare celor ale istoriografiei ungare şi ridicase la rang de principiu fundamental necesitatea unei egalităţi depline în drepturi a românilor din Transilvania, în calitatea lor de naţiune autohtonă, cu naţiunea maghiară şi ideile sale erau un sprijin al luptei românilor pentru drepturi politice. Desigur că studenţii români, ardeleni şi bănăţeni, au ales acest nume nu la întâmplare şi au refuzat categoric să-l transcrie pe marele învăţat cu grafia Maior Péter (ridicolă pretenţie).(10

În ceea ce priveşte aspectele organizatorice este de subliniat că în toamna anului 1862 preşedinte al societăţii a fost ales Iosif Vulcan. Este timpul când societatea întreprinde o serie de acţiuni şi face demersuri pentru numirea lui Alexandru Roman ca profesor de limbă română la Universitatea din Budapesta. Acesta, fost profesor din Beiuş şi Oradea, e numit în acelaşi an ca profesor “extraordinar” de limba şi literatura română la Universitatea din Budapesta, iar în 1872 profesor “ordinar”. Între timp profesorul Roman devenise şi membru al Societăţii Academice Române, Academia Română de mai târziu.

            Din anul 1868, când societatea a luat numele de Petru Maior, funcţia de preşedinte a fost luată de profesorul Alexandru Roman, Iosif Vulcan fiind vicepreşedinte.

Societatea trimite o petiţie către guvern în care solicită recunoaşterea sa legală. Petiţia este respinsă de guvernul de la Budapesta pe motivul că aticolul 5 din “Statut” prevedea: “membrii ordinari pot fi tineri români de la Universitatea din Pesta, şi absolvenţii”.(11

Guvernul maghiar de la Budapesta nu voia ca membrii acestei societăţi să fie şi cei care au terminat studiile, “căci în felul acesta s-ar fi accentuat prea mult caracterul românesc al societăţii”.(12

În anul constituirii sale, societatea avea 21 de membrii şi a reuşit să-şi înjghebeze o bibliotecă pe bază de donaţii. În anii următori numărul membrilor sporeşte iar activitatea se conturează prin “citirea de dizertaţii şi declamări şi prin preocuparea pentru îmbogăţirea bibliotecii create”.(13

Societatea se confruntă cu serioase probleme din cauza lipsei de mijloace materiale şi de local propriu. De aceea activitatea se baza, în principal, pe organizarea unor serbări şi întruniri cu caracter festiv, şezători culturale unde se jucau piese, se prezentau coruri şi dansuri populare. Cu ocazia serilor literare, se recitau poezii, se citeau nuvele ori dizertaţii literare şi ştiinţifice pe teme de istorie, filosofie, drept, medicină, ştiinţele naturii. Printre lucrările citite cu ocazia reuniunilor pot fi amintite: “Dorinţele cetăţeanului către stat”, “Lipsa unui muzeu naţinal”, “M.T. Cicero”, nuvela “O intrigă demonică” de Baziliu Popp Szilágyi, “Historia est magistra vitae” sau “Meditaţiuni asupra constituţiunei Ungarie şi a Ardealului înainte şi la anul 1848” de Ioan Simionaş.

În limita disponibilităţilor societatea îşi îmbogăţeşte cabinetul de lectură cu ziare şi reviste româneşti din Transilvania şi România. În anul 1868 biblioteca dispunea de 40 de volume, ca în anii care au urmat până în preajma primul război mondial să se ajungă la peste 3000 de volume şi 1300 fascicole de reviste.

Parcă pentru a confirma temerile exprimate de guvernul ungar, că o astfel de societate a studenţilor români constituie un periculos exemplu pentru studenţii de alte naţionalităţi, la manifestările cultural-ştiinţifice participă, pe lângă studenţii români de la “România Jună” din Viena, şi studenţi sârbi şi slovaci.

După pactul dualist din 1867 activitatea societăţii sporeşte în intensitate, mai ales că la conducerea sa se găsea acelaşi profesor universitar, Alexandru Roman.

Prof. Ioan Munteanu

Note

1. Iuliu Maniu, “Către studenţimea clujană”, în “Almanahul Societăţii Academice Petru Maior”, Cluj 1929, p. 2;

2. V. Curticăpeanu, “Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968, p. 140;

3. Ştefan Pascu, “Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia”, Cluj 1968, p. 123;

4. “Almanahul Societăţii Academice Petru Maior”, Cluj 1929, p. 109;

5. V. Curticăpeanu, op.cit., p. 141;

6. Andrei Radu, “Cultura franceză la românii din Transilvania până la unire”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 199;

7. V. Curticăpeanu, op.cit., p. 142;

8. Dan Berindei, “Cultura naţională română modernă”, Ed. Eminescu, Bucureşti 1986, p. 381;

9. N. Bocşan, “De la revoluţia din 1848 la dualism 1848-1865”, în vol. “Memorandul 1892-1894”, II, Ed. Progresul Românesc, Bucureşti 1994, p. 216;

10. I. Bulei; “Atunci când veacul se năştea...”, Ed. Eminescu, Bucureşti 1990, p. 220;

11. “Almanahul Societăţii Academice Petru Maior...”, p. 110;

12. Idem, ibidem;

13. V. Curticăpeanu, op.cit., p. 142.