România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Horea, la Vidra de Sus

Acum, când comemorăm 215 ani de la Răscoala lui Horea, împletind legenda cu istoria adevărată, încerc să desprind o faptă zguduitoare despre care s-a scris şi s-a amintit foarte puţin: Horea la Vidra. Am spus - faptă zguduitoare  -fiindcă s-a născut din durerile, din truda şi răbdările fără margini ale moţilor.

Ţăranii care se dădeau cu grofii, în cele mai multe cazuri erau făcuţi primari (juzi) şi li se dădeau puteri nelimitate. Numai dreptul de viaţă şi de moarte nu-l aveau. În colo puteau aresta şi trimite în judecată pe cine voiau, puteau încasa dări, puteau hotărî zile de lucru mai multe, fiindcă socoteala tot nu dădeau decât numai stăpânului. Afară de zilele de clacă pentru stăpân, care în multe locuri, în preajma izbucnirii răscoalei, se ridicaseră la 6 pe săptămână, iobagul trebuia să mai plătească grofului şi dări, să facă şi daruri la fiecare sărbătoare mai însemnată.

În jurul satului Albac, în fruntea a numeroase sate se aflau primari români dintre cei mai câinoşi la inimă. Pe toţi îi întrecea Vasile Goia din Vidra.

            Documentele Tezauriatului şi Oficiului miner al Zlatnei spun: “plângeri au fost multe împotriva judelui Vasile Goia care poartă slujba mulţi ani în şir". De pildă, în 1781 Pavel Goia s-a plâns de injuriile şi persecuţiile lui. Îl acuză şi Gheorghe Iancu (să fie bunicul Craiului Munţilor?) că nu renunţă la bătăi crunte, la felurite injurii şi persecuţii. Şi desigur şi-au luat şi alţii îndrăzneala să se plângă. Şi câţi vor fi fost cei care n-au îndrăznit? În tot cazul o cruntă sancţiune populară îl aştepta.(1

Acesta nu se mulţumea numai cu samavolniciile cu care se îndeletniceau ceilalţi primari din jurul său, ci mai făcea şi spionaj pentru stăpânire, iar când nu izbutea să descopere nici o uneltire ascunsă a moţilor născocea el însuşi asemenea uneltiri.

În 24 mai 1782 avusese loc incidentul de la Cîmpeni cu spartul buţilor celor doi armeni ce cumpăraseră cu bani dreptul la crâşmărit. Despre autorii tulburării se spera să se afle de la Macavei Bota, Vasile Goia şi Burz Simion.(2

           După incident şi pârile făcute, Macavei Bota şi Vasile Goia, muntenii, spune documentul, i-au ameninţat că: de bună seamă îi omoară dacă va pune mâna pe ei. Vasile Goia îşi ocoleşte casa, nu îndrăzneşte să vină la el nici provizorul, noaptea se ascunde ici colo împreună cu soţia.(3 După ce se mai liniştesc mulţimile, Vasile Goia trece la vechile îndeletniciri. Odată, ducându-se la Cîmpeni, subprefectul Incze îl dojeni că s-a lăsat pe lene  şi-l ameninţă că-l va schimba. Goia se înapoie la Vidra şi făcu fel de fel de planuri cum să pună mâna pe Horea. Îşi frământă creerul câteva zile până ajunse la hotărârea: Dacă Horea aude că nevasta sa a fost arestată şi mai ales dacă se va zvoni că Ilina va fi osândiră la moarte, te pomeneşti că va alerga să-şi scape nevasta; socoteală pe care nu şovăi a şi-o împlini.

Vasile Goia şi-a dat seama că Horea aude de soţia sa şi fără îndoială va veni să o elibereze. Iar dacă va veni îl va prinde de viu. Pentru a-l prinde ceru de la Cîmpeni 10 jăndari pe care-i ascunse în casa sa, unde era primăria şi temniţa.

În ziua următoare începu seria torturilor. Prima tortură pentru aflarea complicilor se sfârşi cu leşinarea Ilinei. Îi prinse degetul cel mare de la mâna dreaptă între două scânduri, legase scândurile cu o coardă, vârâse un lemn între scânduri şi coardă şi începu să învârtească. Scândurile se strângeau mai tare până striviră degetul Ilinei. Scena se desfăşură la primărie, în faţa a 10 iobagi pe care Vasile Goia ştiuse să-i aţâţe împotriva ei. Chinuirea Ilinei ţinu până ce osul începu să plesnească. Atunci soţia lui Horea nu mai putu răbda şi leşină. Între timp, prietenii lui Horea începură să-l caute pe primul căpitan peste tot locul. Oamenii se repeziră spre Cîmpeni iar alţii spre Blăjeni. Aceasta se petrecu într-o zi de joi, 4 noiembrie 1784, tocmai când Horea se pregătea să pornească spre      Cîmpeni.

De ce făcea toate acestea Vasile Goia? Ca să se răzbune pe Horea şi ca să-l prindă. Pentru că Pavel Bocu adună oameni în casa lui Gligor Gliga le-a strigat în gura mare: “Horea cu ceilalţi soţi din Râul Mare să vesteşte că dacă nu aruncaţi din judecie pe Vasile Goia, nu veţi putea aştepta nici o rezoluţie la cele cerute”.

            A doua zi, de dimineaţă Ilina fu dusă la primărie pentru a mai fi torturată. Când primarul se pregătea să înceapă neomenoasa chinuire, o ceată de albăceni, condusă de Gheorghiţă Nicula, năvăliră în primărie, puseră pe fugă pe cei 10 jindari şi intrară în odaia unde călăii îi legară Ilinei piciorul drept între două bucăţi de scânduri.

Ştiindu-i pe jăndari în casa sa ascunşi, Vasile Goia se simţea tare. Când deschise fereastra să-i strige, zări curtea plină de iobagi înarmaţi cu securi, coase, cu furci, unii chiar cu câte o armă veche căpătată şi păstrată cu sfinţenie. Ticălosului de primar îi pieri graiul când văzu atâta lume adunată.

Dar să lăsăm documentele istorice să vorbească mai departe: “La Vidra, după câteva ceasuri, Horea şi Cloşca apărură împreună cu ortacii: ţăranii ridicaţi loviră crunt înainte de toate pe fostul jude Vasile Goia. Legat, îl aruncaseră de pe stânca numită Piatra în prăpastie şi-i prădară casa şi averea. Mai prădară, după lista pagubelor, cum s-au parcurs, pe încă 12 juzi sau foşti juzi domneşti, crâşmari domneşti sau pe alţii”.

Inventarul averii rămase de pe urma lui Vasile Goia, cel ucis, ni-l arată bine situat: 10 găleţe şi trei mierţe arător, 31 care fânaţ, 2 boi jug (restul vitelor duse de răsculaţi), casă cu boltitură de piatră, cu 2 grajduri, cu “casă” de copt, cu pomi fructiferi de 300 florini, 5 mori (evaluate la 400, 210, 600, 300, 140 florini). Evaluarea averii se ridică la un total de 3675 florini.(4

Poporul ce venise afară aştepta să se hotărască asupra sfârşitului lui Vasile Goia. Din pieptul celor adunaţi se auzi: “Să-l aruncăm vârcolacilor pe primarul trădător!”. Cineva din mulţime strigă să fie dus la Piatra Albă. Aceasta era o prăpastie, ca multe altele din Munţii Apuseni, situată la câţiva kilometri de sat şi are o particularitate cunoscută de oamenii locului: când razele lunii cădeau tocmai în prăpastie, picăturile de apă de pe stâncile din vale luceau cu o lumină verzuie. Aceste picături strălucitoare ei le-au numit vârcolaci.

Între timp convoiul se mări pe drum cu alţi oameni din sat. Sus, pe stâncă, Vasile Goia, fu legat de un copac. Toţi cei care avuseseră de suferit de pe urma lui se perindaseră prin faţă, aruncându-i mârşăviile şi nelegiuirile făcute. După ce toţi îi aduseră învinuirile, Vasile Goia fu dezlegat şi dus la marginea prăpastiei. Era mai mult decât mort şi în loc de rugăciune bângui câteva cuvinte neînţelese. Voinicul de lângă el îi făcu vânt trădătorului. Vasile Goia scoase un ţipăt de cumplită groază şi zbură de pe stâncă în prăpastie. O izbitură năpraznică arătă că trădătorul îşi primise pedeapsa pe care o meritase. Astfel la venirea sa în Vidra, Horea nu mai avu pe cine să pedepsească. O luă pe Ilinca, se duse la Albac, de aici îl luă şi pe Luca, fiul său mai mic, şi-i duse într-un loc cunoscut numai de prietenii săi, ca să fie în siguranţă până la sfârşitul răscoalei. Pe urmă, cu ceata sa de moţi porni spre Cîmpeni iar de aici spre Abrud...

prof. Ionel Gomboş

Note

1. “Caietele II”, f. 79-80;

2. “Ascultarea, Tezaurariat”, nr. 884, 942'

3. “Tezaurariat”, 1782, nr. 644;

4. “Documentele oficiului minier”, nr. 704; “Tezaurariat”, 1785, nr. 760.