Acum,
când comemorăm 215 ani de la Răscoala lui Horea, împletind
legenda cu istoria adevărată, încerc să desprind o faptă
zguduitoare despre care s-a scris şi s-a amintit foarte puţin:
Horea la Vidra. Am spus - faptă zguduitoare
-fiindcă s-a născut din durerile, din truda şi răbdările
fără margini ale moţilor.
Ţăranii
care se dădeau cu grofii, în cele mai multe cazuri erau făcuţi
primari (juzi) şi li se dădeau puteri nelimitate. Numai dreptul
de viaţă şi de moarte nu-l aveau. În colo puteau aresta
şi trimite în judecată pe cine voiau, puteau încasa dări,
puteau hotărî zile de lucru mai multe, fiindcă socoteala tot nu
dădeau decât numai stăpânului. Afară de zilele de clacă
pentru stăpân, care în multe locuri, în preajma izbucnirii răscoalei,
se ridicaseră la 6 pe săptămână, iobagul trebuia să
mai plătească grofului şi dări, să facă
şi daruri la fiecare sărbătoare mai însemnată.
În
jurul satului Albac, în fruntea a numeroase sate se aflau primari români
dintre cei mai câinoşi la inimă. Pe toţi îi întrecea
Vasile Goia din Vidra.
Documentele Tezauriatului şi Oficiului miner al Zlatnei spun: “plângeri
au fost multe împotriva judelui Vasile Goia care poartă slujba mulţi
ani în şir". De pildă, în 1781 Pavel Goia s-a plâns de
injuriile şi persecuţiile lui. Îl acuză şi Gheorghe
Iancu (să fie bunicul Craiului Munţilor?) că nu renunţă
la bătăi crunte, la felurite injurii şi persecuţii.
Şi desigur şi-au luat şi alţii îndrăzneala să
se plângă. Şi câţi vor fi fost cei care n-au îndrăznit?
În tot cazul o cruntă sancţiune populară îl aştepta.(1
Acesta
nu se mulţumea numai cu samavolniciile cu care se îndeletniceau
ceilalţi primari din jurul său, ci mai făcea şi
spionaj pentru stăpânire, iar când nu izbutea să descopere
nici o uneltire ascunsă a moţilor născocea el însuşi
asemenea uneltiri.
În
24 mai 1782 avusese loc incidentul de la Cîmpeni cu spartul buţilor
celor doi armeni ce cumpăraseră cu bani dreptul la crâşmărit.
Despre autorii tulburării se spera să se afle de la Macavei
Bota, Vasile Goia şi Burz Simion.(2
După incident şi pârile făcute, Macavei Bota şi
Vasile Goia, muntenii, spune documentul, i-au ameninţat că: de
bună seamă îi omoară dacă va pune mâna pe ei. Vasile
Goia îşi ocoleşte casa, nu îndrăzneşte să vină
la el nici provizorul, noaptea se ascunde ici colo împreună cu soţia.(3
După ce se mai liniştesc mulţimile, Vasile Goia trece la
vechile îndeletniciri. Odată, ducându-se la Cîmpeni, subprefectul
Incze îl dojeni că s-a lăsat pe lene
şi-l ameninţă că-l va schimba. Goia se înapoie
la Vidra şi făcu fel de fel de planuri cum să pună mâna
pe Horea. Îşi frământă creerul câteva zile până
ajunse la hotărârea: Dacă Horea aude că nevasta sa a fost
arestată şi mai ales dacă se va zvoni că Ilina va fi
osândiră la moarte, te pomeneşti că va alerga să-şi
scape nevasta; socoteală pe care nu şovăi a şi-o împlini.
Vasile
Goia şi-a dat seama că Horea aude de soţia sa şi fără
îndoială va veni să o elibereze. Iar dacă va veni îl va
prinde de viu. Pentru a-l prinde ceru de la Cîmpeni 10 jăndari pe
care-i ascunse în casa sa, unde era primăria şi temniţa.
În
ziua următoare începu seria torturilor. Prima tortură pentru
aflarea complicilor se sfârşi cu leşinarea Ilinei. Îi prinse
degetul cel mare de la mâna dreaptă între două scânduri,
legase scândurile cu o coardă, vârâse un lemn între scânduri
şi coardă şi începu să învârtească. Scândurile
se strângeau mai tare până striviră degetul Ilinei. Scena se
desfăşură la primărie, în faţa a 10 iobagi pe
care Vasile Goia ştiuse să-i aţâţe împotriva ei.
Chinuirea Ilinei ţinu până ce osul începu să plesnească.
Atunci soţia lui Horea nu mai putu răbda şi leşină.
Între timp, prietenii lui Horea începură să-l caute pe primul
căpitan peste tot locul. Oamenii se repeziră spre Cîmpeni iar
alţii spre Blăjeni. Aceasta se petrecu într-o zi de joi, 4
noiembrie 1784, tocmai când Horea se pregătea să pornească
spre Cîmpeni.
De
ce făcea toate acestea Vasile Goia? Ca să se răzbune pe
Horea şi ca să-l prindă. Pentru că Pavel Bocu adună
oameni în casa lui Gligor Gliga le-a strigat în gura mare: “Horea cu
ceilalţi soţi din Râul Mare să vesteşte că dacă
nu aruncaţi din judecie pe Vasile Goia, nu veţi putea aştepta
nici o rezoluţie la cele cerute”.
A doua
zi, de dimineaţă Ilina fu dusă la primărie pentru a
mai fi torturată. Când primarul se pregătea să înceapă
neomenoasa chinuire, o ceată de albăceni, condusă de
Gheorghiţă Nicula, năvăliră în primărie,
puseră pe fugă pe cei 10 jindari şi intrară în odaia
unde călăii îi legară Ilinei piciorul drept între două
bucăţi de scânduri.
Ştiindu-i
pe jăndari în casa sa ascunşi, Vasile Goia se simţea tare.
Când deschise fereastra să-i strige, zări curtea plină de
iobagi înarmaţi cu securi, coase, cu furci, unii chiar cu câte o
armă veche căpătată şi păstrată cu sfinţenie.
Ticălosului de primar îi pieri graiul când văzu atâta lume
adunată.
Dar
să lăsăm documentele istorice să vorbească mai
departe: “La Vidra, după câteva ceasuri, Horea şi Cloşca
apărură împreună cu ortacii: ţăranii ridicaţi
loviră crunt înainte de toate pe fostul jude Vasile Goia. Legat, îl
aruncaseră de pe stânca numită Piatra în prăpastie şi-i
prădară casa şi averea. Mai prădară, după
lista pagubelor, cum s-au parcurs, pe încă 12 juzi sau foşti
juzi domneşti, crâşmari domneşti sau pe alţii”.
Inventarul
averii rămase de pe urma lui Vasile Goia, cel ucis, ni-l arată
bine situat: 10 găleţe şi trei mierţe arător, 31
care fânaţ, 2 boi jug (restul vitelor duse de răsculaţi),
casă cu boltitură de piatră, cu 2 grajduri, cu “casă”
de copt, cu pomi fructiferi de 300 florini, 5 mori (evaluate la 400, 210,
600, 300, 140 florini). Evaluarea averii se ridică la un total de
3675 florini.(4
Poporul
ce venise afară aştepta să se hotărască asupra sfârşitului
lui Vasile Goia. Din pieptul celor adunaţi se auzi: “Să-l
aruncăm vârcolacilor pe primarul trădător!”. Cineva din
mulţime strigă să fie dus la Piatra Albă. Aceasta era
o prăpastie, ca multe altele din Munţii Apuseni, situată la
câţiva kilometri de sat şi are o particularitate cunoscută
de oamenii locului: când razele lunii cădeau tocmai în prăpastie,
picăturile de apă de pe stâncile din vale luceau cu o lumină
verzuie. Aceste picături strălucitoare ei le-au numit vârcolaci.
Între
timp convoiul se mări pe drum cu alţi oameni din sat. Sus, pe stâncă,
Vasile Goia, fu legat de un copac. Toţi cei care avuseseră de
suferit de pe urma lui se perindaseră prin faţă, aruncându-i
mârşăviile şi nelegiuirile făcute. După ce toţi
îi aduseră învinuirile, Vasile Goia fu dezlegat şi dus la
marginea prăpastiei. Era mai mult decât mort şi în loc de rugăciune
bângui câteva cuvinte neînţelese. Voinicul de lângă el îi făcu
vânt trădătorului. Vasile Goia scoase un ţipăt de
cumplită groază şi zbură de pe stâncă în prăpastie.
O izbitură năpraznică arătă că trădătorul
îşi primise pedeapsa pe care o meritase. Astfel la venirea sa în
Vidra, Horea nu mai avu pe cine să pedepsească. O luă pe
Ilinca, se duse la Albac, de aici îl luă şi pe Luca, fiul său
mai mic, şi-i duse într-un loc cunoscut numai de prietenii săi,
ca să fie în siguranţă până la sfârşitul răscoalei.
Pe urmă, cu ceata sa de moţi porni spre Cîmpeni iar de aici
spre Abrud...
prof. Ionel Gomboş
Note
1. “Caietele II”, f. 79-80;
2. “Ascultarea, Tezaurariat”, nr. 884, 942'
3. “Tezaurariat”, 1782, nr. 644;
4. “Documentele oficiului minier”, nr. 704; “Tezaurariat”, 1785,
nr. 760.
|
|