Lucian Blaga a vizitat Alba Iulia de trei ori. Prima dată, la Marea Unire din 1 Decembrie 1918; a doua oară, la încoronarea Regelui Ferdinand cu Maria, în septembrie 1922 şi ultima dată, în august 1957, invitat de familia avocatului Avram, pentru un sejur de câteva zile.

Ca participant la cele două evenimente capitale din istoria contemporană a României, desfăşurate la Alba Iulia, nu a avut timp să viziteze numeroasele monumente istorice şi de cultură, risipite, ca nicăieri în ţara noastră, pe o arie atât de restrânsă. Le-a vizitat pe îndelete la ultima sa vizită în Alba Iulia.

Printre aceste monumente se înscrie şi Catedrala romano-catolică, pe care am avut prilejul binecuvântat de a i-o prezenta. Nu a fost pentru prima dată că îl vedem pe Lucian Blaga. Ca student, la Cluj, imediat după război, am ascultat cu înfrigurare unele din savantele lui cursuri - deşi eram student la Facultatea de ştiinţe - aşa cum îl ascultam pe profesorul Th. Speranţia, pentru elocinţa şi verva nemaipomenite sau la Biserica greco-catolică, pe Episcopul martir, Suciu pentru emoţionantele evocări patetice ale adevărului.

În faţa Catedralei Romano-catolice de la Alba Iulia, nu l-am recunoscut în primul moment, la întâlnirea accidentală. Încercările prin care a trecut, curând după aşezarea noii ordini sociale, i-au adâncit prea multe şi elocvente cute. Ochii, halucinant de adânci, nu-i erau obosiţi; privirile cu scânteieri hipnotice erau la fel de scrutătoare; pe fruntea lui panoramică, paralele terestre, mi s-au părut linii de portativ cu însemnele variatei, complexei şi nemuritoarei lui opere. În vestimentaţie nu avea nimic ostentativ; aceeaşi modestie rimată în simplitate.

Am încercat, în câteva crâmpeie de clipă, cea mai variată gamă de simţăminte, brodată cu temeri necunoscute, cu griji inedite: însoţeam, ca ghid ocazional, o personalitate complexă prin toate. Avocatul Avam l-a informat, la prezentare, că sunt unul din cei trei fraţi pe care tatăl lor, un mare patriot, i-a botezat, Horea, Cloşca, Crişan.

Intraţi în Catedrală, l-a impresionat, la primul contact, sobrietatea şi ambianţa “proprii unei instituţii în care se propagă şi se cultivă virtuţi”. A admirat arta sculptorilor anonimi care au zămislit din lemn de tei, statuile sfinţilor Petru şi Pavel, a sfintelor Elisabeta şi Margareta, a Mariei imaculate; grupul statutar, pieta ş.a., a privit cu insistenţă ochii sfântului apostol Petru, care, printr-un joc de lumină pasageră, par înlăcrimaţi; rozeta policromă din transsept, unde a sesizat că fiind inundată brutal de lumina solară, la acea oră, pe lespezile reci ale Catedralei nu apare un joc capricios de lumini multicolore reflectate, ci o pată de lumină alb-gălbuie, dovadă a dispunerii bucăţelelor mici de sticlă colorată, în aşa fel încât să recompună spectrul solar. La ruinele primei bazilici, din nava laterală estică, a cerut detalii, a făcut observaţii suplimentare, a remarcat sensul simbolic al construcţiei ei, după un mileniu, pe ruinele unui templu păgân, horologiar, roman. În faţa celei mai vechi sculpturi, reprezentând “maiestas domini” am simţit că trebuie să tac şi să mă retrag un timp, scurt?... lung?, greu de măsurat în valoarea străfulgerărilor de gânduri tainice pe care le urzea. Mi s-a părut profund emoţionat în faţa mormintelor Huniazilor, distruse parţial de trupele turco-tătare, fiind greşit reconstruite. A recunoscut, cu o cunoaştere profundă a istoriei artelor, că la sarcofagul lui Iancu de Hunedoara sunt originale numai părţile laterale, capacul datând dintr-o perioadă mult mai târzie, după unele detalii, cum ar fi croiala gulerului mantiei sau tocul încălţămintei. La sarcofagele reginei Isabela şi a fiului ei, principele Sigismund, lucrate în cel mai autentic stil al renaşterii, în marmură, a contemplat scena biblică a samariteanului milostiv, ilustrată pe una din laturile sarcofagului de o daltă iscusită, şi transpus mi-a tălmăcit sensul ei simbolic, într-o veritabilă prelegere.

Credeam că nu mai este nimic interesant de remarcat, când mi-a cerut să refacem circuitul, în tăcere şi linişte. De data aceasta privirile i s-au ridicat spre capiteluri. Coloanele şi pilaştri, liberi ori angajaţi, erau ornamentaţi, fiecare în parte, cu capiteluri de concepţie diferită, mărturie a muncii eşalonate în secole, de o pleiadă de sculptori anonimi, de mare talent. Timp de aproape o oră, marele erudit şi creator, a contemplat într-o tăcere elocventă, într-o linişte imperturbabilă, suita de capiteluri. Vreme de aproape o oră, liniştea mormântală a Catedralei n-a fost turburată de nici o şoaptă, de nici un păşit pe vârfuri. Lucian Blaga avea în priviri luciri de mit; între buzele crispate, tăcerea din umbrele tenebrelor eterne; în portativele de pe frunte, rapsodia gândurilor creatoare.

Credeam că este sătul de emoţii estetice când, în afara Catedralei, în larma şi forfota străzii, izolat total şi refugiat în sine, contempla, cu o detaşare şi profunzime greu de imaginat, reprezentări sculpturale, ca: Moise cu Tablele legii; Iudita cu capul lui Holofern; martiriul sfântului Sebastian ş.a., în faţa cărora a meditat îndelung, ca şi în faţa portalului romanic şi a celor gotice, a căror splendoare i-a purtat gândul la celebrele Catedrale din Apus.

Ne-am despărţit după aproape trei ore. Mi-a strâns mâna energic; m-a privit răscolitor de adânc, cu un surâs deabia perceptibil în ungherul imperceptibil al gurii cu buze subţiri; n-a spus nimic.

Am coborât cu pietate în cripta sufletului această amintire cu valoare emotivă şi afectivă unică; amintire căreia, în aproape cinci decenii, nu i-am putut alătura nimic, nici chiar strângerea de mână a Împărătesei Farah, la Palatul Imperial din Teheran, cu ocazia participării, ca invitat, la un Congres internaţional al religiilor antice.

Prof. dr. Cloşca L. BĂLUŢĂ