România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Contribuţii documentare la cunoaşterea istoriei localităţii Teiuş (Judeţul Alba)

     Teiuşul, aşezare străveche de pe cursul mijlociu al Mureşului, face parte din categoria acelor localităţi care, deşi cu un trecut istoric bogat, au căzut cu timpul în anonimat.

     Poziţia sa strategică, pe un promontoriu terasat care domină Valea Mureşului în zona de confluenţă a Târnavei, cadrul natural deosebit de favorabil vieţii umane sedentare, precum şi existenţa a numeroase căi de acces, îndeosebi a Văii Mureşului, cea mai importantă arteră de comunicaţie a Transilvaniei1, au determinat continuitatea localităţii, deşi în mai multe rânduri ea a fost distrusă aproape complet, iar locuitorii săi ucişi sau alungaţi.

     Descoperirile arheologice de până acum au stabilit că în zona Teiuşului urmele de locuire datează cel puţin de la sfârşitul mileniului al II-lea şi începutul mileniului I î.e.n., deci de la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului. Se presupune că aceste urme aparţin unor triburi de păstori de origine tracică. Din această perioadă trebuie să dateze şi “Cetăţuia”, loc întărit, probabil cu valuri de pământ, situat în partea de sud a localităţii, acolo unde terenul este mai înalt şi mai abrupt2. În antichitate, se pare că ea purta numele de “Kokka”3.

     Această întăritură a rezistat mai apoi peste veacuri, chiar şi în timpul migraţiunii popoarelor, fiind mereu refăcută şi întărită în funcţie de tehnica timpurilor de atunci, astfel că, înainte de 1241, este pomenită o aşezare întărită, probabil feudală, la Teiuş4.

     Denumirea localităţii vine de la o plantă cu spini sau ghimpi: un mărăcine, măceş sau trandafir.

     Într-adevăr, Teiuş, Teişor, Teiuleţ sunt denumirile cunoscute ale unui soi de arbust din familia rozaceelor, un fel de trandafir galben5. Probabil că, după formarea limbii şi a poporului român, atunci când s-au fixat toponimele, zona din jurul localităţii era acoperită cu astfel de plante.

     Prima atestare documentară o avem din anul 1290 sub numele de Villa Spinarum sau Teiuş. Mai târziu, în secolul al XV-lea, apare şi denumirea maghiară a localităţii Tövis, rezultând din traducerea celei româneşti. Aceasta nu este înserată însă cu o ortografie corectă în documente decât din anul 1733 încoace.

     La 1808 apare şi denumirea germană a localităţii, Dornstadt, cu acelaşi înţeles. În sfârşit, la 1854 apare o denumire nouă în limba germană, “Dreikirchen”, ceea ce înseamnă “Trei biserici”. Ea reflectă, într-adevăr, o realitate şi anume existenţa în Teiuşul acelor vremuri a trei biserici (românească, romano-catolică şi reformată)6.

     Datorită poziţiei favorabile, Teiuşul se va dezvolta repede sub aspect edilitar şi funcţional, devenind într-un secol şi jumătate târg. Încă de la 1455 este pomenit în documente spitalul din târgul Teiuş7, care, indiferent de capacitatea şi încadrarea sa, ilustra un anumit standard de viaţă al comunităţii locale.

     La 8 octombrie 1464, regele Matei Corvin al Ungariei, aflat în campanie militară la Vadul Racha de pe râul Sava, emite o diplomă prin care opidului Teiuş, din comitatul Alba al Transilvaniei, i se acordă privilegiul de cetate (sau târg) liberă regească. Diploma a fost emisă în semn de recunoştinţă pentru numeroasele servicii aduse regatului şi regelui de către nobilii Ioan Pongrácz de Dengelegh (Livada, lângă Gherla)8, voievod al Transilvaniei şi Andrei Pongrácz de Dengelegh, căpitanul părţilor superioare ale Ungariei şi comite de Trencin, pe atunci posesori ai domeniilor Teiuşului.

     Originalul diplomei s-a depus spre păstrare la Conventul din Cluj-Mănăştur, fiind mai apoi întărit de către aproape toţi împăraţii Casei Habsburgice până la Francisc I.9

     Din acel moment, locuitorii şi oaspeţii (probabil călătorii sau noii colonişti) din localitate se puteau folosi de privilegiile şi libertăţile cetăţilor libere, fiind scutiţi pe veci de plata tricesimei, a tributelor regeşti şi de orice alte tributuri şi vămi practicate în regatul Ungariei10.

     Alături de populaţia autohtonă, majoritară, în Teiuş s-au aşezat pe parcursul timpului şi cetăţeni de altă naţionalitate. Aşa se explică apariţia celor trei biserici din localitate (cea reformată din sec XIII; cea romano-catolică din 1449) iar cea ortodoxă din sec XVI sau începutul sec. al XVII-lea)11.

     După obţinerea privilegiului de cetate liberă regească, Teiuşul se dezvoltă sub aspect economic şi edilitar. Regele Matei Corvin subvenţionează completarea şi înfrumuseţarea bisericii romano-catolice, iar românii ajung să aibă familii nobiliare, aşa cum a fost cea a lui Mihail Raţ care avea blazonul reprezentat pe arhitrava portalului de vest al bisericii ortodoxe12.

     La 1658 însă, localitatea este pustiită de turci şi tătari, de aşa natură, încât rămâne în ruină, iar proprietăţile trec în mâinile fiscului13.

     În aceste condiţii, pentru a-l repopula şi reface ca fortificaţie, principele Mihai Apafi emite la 30 iunie 1665, în castelul său de la Iernut, o diplomă, prin care sunt puse în posesie pe domeniile Teiuşului 18 familii nobiliare refugiate din cetatea Ineu, după căderea acesteia în mâinile turcilor. Între acestea predominau familiile Raţiu (5 la număr), Faur şi Coşoba (câte 2).

     Coloniştii au acceptat să se aşeze definitiv în Teiuş, să-şi facă locuinţe, să ajute principelui în războaie şi în alte treburi militare şi să-i stea în ajutor după cum era nevoie.

     Principele, în schimb, având şi asentimentul Dietei nobiliare, le dădea în posesie toate pământurile din “opidul” Teiuş rămase libere, precum şi cele care nu erau ţinute în bună rânduială de către ceilalţi “regnicolari” (probabil unii locuitori care, refugiaţi fiind, s-au reîntors la vetrele lor distruse fără a-şi relua activitatea economică). Erau exceptate pământurile celorlalţi domni (nobili) locali care şi-au reluat probabil proprietăţile.

     Din înşirarea terenurilor predate celor 18 familii colonizate aflăm şi extensiunea proprietăţilor Teiuşului, care se întindeau până în munţi. Erau astfel amintite pământurile de arat cultivate şi necultivate, păşunile, câmpurile, fânaţele, pădurile, bercurile, munţii, alpii (stâncile), văile, promontoriile cu vii, apele, râurile, pescăriile, morile şi tot ce mai ţinea de acestea.

     Pentru ca localitatea să se poată reface cei ce locuiau în ea erau scutiţi de toate taxele ordinare şi extraordinare, precum şi de orice servituţi publice.

     Privilegiile au fost acordate şi urmaşilor celor 18 familii puse în posesie14.

     Se pare că în aceste condiţii Teiuşul se reface din punct de vedere economic, edilitar şi militar (fortificaţia), întrucât în tratatul din 27 octombrie 1687 de la Blaj, încheiat între ducele Carol de Lotaringia, comandantul armatelor imperiale habsburgice şi principele Transilvaniei Mihai Apafi, între cetăţile şi fortăreţele care trebuiau să primească pentru iernat trupe imperiale este şi el menţionat15. Pentru economia sa erau importante târgurile săptămânale şi anuale ce se ţineau regulat16.

     Răscoala antihabsburgică din perioada 1703-1711, condusă de Rákoczi al II-lea, aşa numita răscoală a curuţilor17, avea să frângă însă din nou dezvoltarea Teiuşului, aruncându-l din nou în cenuşe. În timpul luptelor dintre curuţi şi armatele imperiale, desfăşurate în anul 1704 între Alba Iulia şi Aiud, Teiuşul a fost ars, ruinat şi aproape complet părăsit. Odată cu aceasta târgurile sale au încetat, mutându-se în satele din jur, mai ales la Stremţ unde erau mai ferite de primejdii18.

     Începe apoi o nouă perioadă de refacere. O parte din familii se reîntorc şi încep reconstrucţia.

     O parte din averile nobiliare părăsite rămân libere. Pentru a se reface şi susţine, cele trei biserici din Teiuş primesc la 1710 o donaţie din partea nobilului Paul Zöld (cca 27 iugăre) pe care o împart în mod egal.

     Sub influenţa noii episcopii greco-catolice de Făgăraş, o parte dintre românii din Teiuş trec la această religie.

     În conscripţia din anul 1733, întocmită din porunca lui Inochentie Micu Clain, apar la Teiuş doar 8 familii greco-catolice cu 40 de membri. Până în anul 1900 însă, aproape toţi românii din localitate îmbrăţişează această religie, probabil datorită puternicei influenţe a Blajului, aflat la o distanţă de numai câţiva kilometrii19.

     După apariţia decretului din aprilie 1762 al împărătesei Maria Terezia privind înfiinţarea regimentelor grănicereşti, la Teiuş ia fiinţă un escadron de dragoni (cavalerie grea) românesc.

     Din acel moment localitatea se numeşte şi “opid militar”. Grănicerii primesc în folosinţă o parte din terenurile şi bunurile părăsite de către vechii proprietari. Viaţa începe să prospere din nou în vechiul târg20. După câţiva ani escadronul este trecut pe lângă regimentele secuieşti de graniţă21.

     Comanda escadronului, scoţând la iveală vechile privilegii, reînfiinţează târgurile din Teiuş22. Localitatea prosperă astfel că, la 1779, Matthias Bell o citează printre cele mai importante din comitatul Alba23.

     În timpul revoluţiei de la 1848-1849, în condiţiile din care Aiudul a fost distrus prin incendiere, Teiuşul ajunge reşedinţa cercului sau inspectoratului Aiud, organ administrativ românesc aflat în subordinea Administraturii comitatului Alba Inferioară24.

     Escadronul său de husari români a participat la campania trupelor imperiale împotriva celor maghiare conduse de Bem, mai ales în zona Târnavelor.

     După revoluţie, în anul 1851 unităţile grănicereşti, inclusiv cea din Teiuş, au fost desfiinţate25.

     Foştii grăniceri se constituie într-o asociaţie care, luptând pentru vechile privilegii ale târgului, reuşeşte să-şi menţină proprietatea asupra unor bunuri ca: mori, păşuni, arenzile de târguri, câteva clădiri, etc.

     Toate străduinţele fiscului, de altfel începute încă de prin 1773, de a relua de la asociaţie aceste bunuri au eşuat26.

     În 1854 Teiuşul cu 1744 de locuitori devine reşedinţă de pretură27. La 1859 comunitatea sa intervine la Ministerul de Interne imperial pentru a fi trecut în rândurile oraşelor, pe baza vechilor privilegii, a veniturilor mari, a fondului imobiliar existent şi a faptului că era un important nod de circulaţie şi de poştă pe şosele, pe apă (Mureşul) şi pe calea ferată recent construită. I se refuză acest drept şi el rămâne doar în categoria târgurilor nobiliare28.

     Cu aceasta, posibilităţile Teiuşului de a-şi materializa privilegiile şi de a se transforma în oraş s-au epuizat, deşi ar fi avut condiţiile necesare pentru realizarea acestui obiectiv. Sub aspect edilitar şi administrativ el va regresa, străbătând drumul invers, de la târg la comună.

     Viaţa sa economică, socială, administrativă, culturală şi chiar politică va fi dominată, după 1859 de către foştii grăniceri cuprinşi în asociaţia amintită.

     Întreaga avere şi veniturile asociaţiei au fost utilizate atât pentru interesele familiilor grănicereşti, prin ajutoare diferite, cât şi pentru interesele obşteşti, chiar naţionale, prin sprijinirea puternică a şcolilor şi a altor acţiuni culturale ale poporului român şi prin sprijinirea unor acţiuni politice.

     Astfel, era întreţinută vechea şcoală de băieţi locală, pentru care în anul 1898 asociaţia instituie un fond special de susţinere şi burse iar în 1915 este înfiinţată şi o şcoală de fetiţe29.

     Bursele se acordau deopotrivă elevilor, studenţilor şi ucenicilor de diferite meserii şi profesiuni, descendenţi ai familiilor grănicereşti, rămase în număr de 26 până spre anul 192630.

     Aceştia îşi făceau studiile în diferite centre cum ar fi Blajul, Alba Iulia, Aiudul, Lugojul, Sibiul şi altele31.

     Învăţătorii din Teiuş participau regulat la adunările generale ale Reuniunii învăţătorilor greco-catolici din Blaj, precum şi la şedinţele comitetului central al acesteia32.

     În anul 1885 asociaţia foştilor grăniceri subvenţionează cu suma de 200 florini DespărţămÎntul Astra nr. VIII - Alba Iulia, al cărui conducători erau Rubin Patiţia şi Ioan Pipoşiu, devenind membru fondator al acestuia33.

     Au fost sprijinite şi institutele de credit şi economii româneşti înfiinţate în Teiuş, “Piatra” şi “Teiuşana”, prin depuneri de bani în conturi34.

     Între acţiunile politice sprijinite de către teiuşeni amintim colectele efectuate pentru sprijinirea războiului de Independenţă al României de la 1877-1878, adeziunea colectivă din mai 1894 de sprijinire a acuzaţilor din procesul Memorandumului şi a comitetului executiv al Partidului Naţional Român, precum şi puternicele acţiuni revoluţionare de eliberare naţională şi socială din noiembrie 1918, care s-au finalizat prin memorabila hotărâre de la Alba Iulia din 1 Decembrie 191835.

     După unire, deşi avea statut de comună, între anii 1926-1950 Teiuşul a fost reşedinţa plăşii cu acelaşi nume36.

     Străduinţele depuse de-a lungul timpurilor de a se obţine statutul de oraş vor da roade doar spre sfârşitul secolului XX, când, în noile condiţii create în ţară prin revoluţia din Decembrie 1989, Teiuşul îl va dobândi în anul 199437, deci după 530 de ani de la diploma regelui Matei Corvin. În perspectiva viitorului, pe care-l dorim cât mai apropiat, depinde de cetăţenii săi şi de conducerea lor ca el să prospere sub aspect economic, social şi cultural, precum şi sub aspect edilitar, desigur.  

Ioan PLEŞA

NOTE

1. Ioan Berciu, Alexandru Popa, “Un nou cimitir de tip Noua la Teiuş”, în “Apulum”, V, 1965, p. 48.

2. Ibidem, pp. 44-48 şi bibliografia indicată; Ştefan Fereenczi, “Câteva consideraţii asupra problemei cetăţilor de pământ din Transilvania şi din părţile mărginaşe”, în acelaşi volum, pp. 116-119.

3. Coriolan Suciu, “Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania”, vol. II, O-Z, p. 186.

4. Ştefan Pascu, “Voievodatul Transilvaniei”, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, pp. 245, 257-258.

5. “Dicţionarul limbii române moderne”, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958, p. 852

6. Coriolan Suciu, op. cit., p. 186. În documente denumirea de Teiuş s-a scris, sub aspect ortografic, sub cele mai diferite şi mai curioase forme: ex: Thuys, Tywis, Thyues, Twys, Spinis, Tyuis, Tyus, Tuys, Tywys, Thywys, Thewwys, Thewswd, Teowis, Teowys, Tyous, Tius, Tiuş, Tyeus.

7. Ştefan Pascu, op. cit., p. 189.

8. Coriolan Suciu, op. cit., vol. I, A-N, pp. 200 şi 360.

9. “Documente privind istoria României, Introducere”, vol. I, p. 505

10. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond: Asociaţia foştilor grăniceri din Teiuş, doc. nr. 71/1828 care are în transumpt diploma regelui Matei Corvin.

11. “Istoricul bisericii reformate din Teiuş” existent la Protopopiatul reformat din Alba Iulia, Virgil Vătăşianu, “Istoria artei feudale în Ţările Române”, vol. I, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959, pp. 250-251; 546; 566-567; “Istoria artelor plastice din România”, vol. II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 158 şi fig. 257, “Sematismul veneratului cler al Arhidiecesei Metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900. De la Sânta Unire 200”, Blaj, 1900, p. 131.

12. “Istoria artelor plastice din România”, vol. II, p. 158 şi fig. 257; Virgil Vătăşianu, op. cit., pp. 250, 546.

13. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond cit., doc. nr. 10/1770

14. Ibidem, doc nr. 2/1665.

15. George Bariţiu, “Părţi alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani din urmă”, vol I, Sibiu, 1889, p. 63.

16. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond cit., doc. nr. 12/1771.

17. “Istoria României în date”, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 147.

18. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond cit., doc. nr. 12/1771.

19. “Sematismul veneratului cler al Aarchidiecesei Metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900. De la Sânta Unire 200”, Blaj, 1900, p. 131.

20. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond cit., doc. nr. 10/1770 şi 12/1771.

21. George Bariţiu, op. cit., p. 376.

22. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond cit., doc. nr. 12/1771.

23. Ioan Pleşa şi Ioan Munteanu, “Evoluţia administrativ-teritorială” (a judeţului Alba), în “Alba Iulia - 2000”, Alba Iulia, 1975, p. 15.

24. Ioan Pleşa şi Liviu Palihovici, “Administratura comitatului Alba Inferioară - organ al administraţiei româneşti din timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania”, în “Apulum”, vol. XVII, Alba Iulia, 1979, pp. 235.

25. George Bariţiu, “Istoria regimentului alu II românescu graniţiariu transilvanu”, Braşov, 1874, p. 61.

26. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond. cit., doc. nr. 13/1771 până la 73/1829 şi altele.

27. Ioan Pleaş, Ioan Munteanu, op. cit., p. 16.

28. Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale, fond, cit., doc. nr. 89/1859.

29. Ibidem, doc. nr. 95/1866 la nr. 137/1898-1917.

30. Ibidem, doc. nr. 150/1912-1926

31. Ibidem, doc. nr. 146/1908; 147/1909; 148/1911; 149/1912; 151/1916; 153/1918.

32. Ibidem, doc. nr. 138/1901; 140/1903.

33. Ibidem, doc. nr. 131/1885.

34. Ibidem, doc. nr. 142/1905-1918; nr. 145/1907, nr. 153/1918.

35. “Gazeta Transilvaniei” din mai-iulie 1877; Muzeul Unirii Alba Iulia, doc. nr. 416/1894; Ioan Pleşa, “Contribuţia maselor din judeţul Alba la realizarea actului Unirii Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918”, în “Alba Iulia - 2000”, Alba Iulia, 1975, pp. 377-439.

36. Ioan Pleşa, Ioan Munteanu, op. cit., p. 18.