România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Culte şi secte neoprotestante

(continuare din numărul precedent)

 

3. Penticostalii

     Denumirea oficială: CULTUL PENTICOSTAL sau BISERICA LUI DUMNEZEU CEA APOSTOLICĂ.

     Scurt istoric: Cadrul istoric şi religios în care apar penticostalii coincide cu începutul secolului XX şi mediul baptist. Întemeietorul penticostalismului modern a fost Carol Parham, un pastor baptist din California. El a început să predice o “nouă revărsare a Duhului Sfânt” sau o nouă Cincizecime (Pentecostes = Cincizecime, momentul pogorârii Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după învierea Domnului, de unde şi numele de pentiscostali).

     Astfel susţinea că Duhul Sfânt s-a şi pogorât deja peste 13 persoane la 3 ianuarie 1901.

     Destul de rapid, secta s-a răspândit şi în Europa, mai întâi în Norvegia, apoi în Germania, prin pastorul luteran Johann Paul, convertit la noua doctrină şi care a devenit conducătorul sectei în Germania.

     Penticostalii îşi revendică originea în însăşi întemeierea Bisericii creştine la Pogorârea Duhului Sfânt, mai ales prin practicarea “vorbirii în limbi”.

     În funcţie de locul unde se află, de numărul de membrii sau de tradiţii locale, penticostalii sunt cunoscuţi sub mai multe denumiri: Credinţa apostolică, Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Penticostală a Sfinţilor, Biserica Evangheliei Depline, Biserica Salem şi altele. Prima publicaţie “Vestitorul Evangheliei” a fost editată la Akron, în statul Ohio. În momentul de faţă sunt răspândiţi în toată lumea, au comunităţi destul de mari în America Latină şi în Africa. Desfăşoară o misiune foarte  activă prin mijloace moderne, au peste tot locaşuri de cult moderne, se ocupă cu educaţia copiilor şi tineretului, au înfiinţat orfelinate, case pentru bătrâni, institute de dezalcoolizare, tipăresc reviste, cărţi, iar “misionarii” desfăşoară un intens prozelitism, penticostalii fiind astăzi una dintre cele mai active şi mai agresive mişcări religioase pe plan mondial.

     Apariţia în România: Ideile penticostale au pătruns în ţara noastră din Ungaria. Primul român, considerat întemeietorul penticostalilor la noi, a fost arădeanul Pavel Budeanu, plecat înainte de 1910 în America, unde a ajuns în contact cu penticostalii şi a îmbrăţişat doctrina lor. Întors în ţară, cu sprijinul unor maghiari mai înstăriţi a întemeiat prima comunitate. Un alt personaj important a fost pastorul baptist Ioan Bododea din Brăiliţa, care, atras de “vorbirea în limbi”, abandonează baptismul şi se intitulează “şeful” Bisericii lui Dumnezeu cea Apostolică. Traduce o profesiune de credinţă penticostală intitulată “Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu”, iniţiază două tipărituri “Glasul adevărului” şi “Ştiinţa sfinţilor”.

     În 1925, prin decizia Ministerului Cultelor şi Artelor, au fost interzişi în România, dar, cu toate acestea, au funcţionat clandestin; au fost scoşi în afara legii şi în anul 1942. O parte din ei s-au organizat în cadrul cultului baptist, în timp ce alţii, în ascuns, îşi ţineau adunările noaptea. În 1945, într-o conferinţă la Arad, s-a decis înfiinţarea Asociaţiei Religioase Penticostale şi reeditarea revistei “Vestitorul Evangheliei”. În fruntea asociaţiei a fost ales Gheorghe Bradin, ca preşedinte.

     În 1949 existau trei organizaţii: Asociaţia “Biserica lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală”, asociaţia “Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi asociaţia “Ucenicii Domnului Iisus Hristos”. În 1950 au primit recunoaşterea juridică sub numele de Cultul Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea Apostolică.

     După 1989, prin reîntoarcerea unor penticostali plecaţi în Apus şi prin înlocuirea capilor “compromişi”, mişcarea penticostală a devenit mult mai activă.

     Doctrina: Între cele mai importante învăţături ale penticostalilor, pe lângă cele menţionate la început şi care sunt comune tuturor cultelor neoprotestante, putem aminti: traducerea penticostală a Bibliei singura admisă, Duhul Sfânt ca temelie a concepţiei penticostale şi Botezul în Duhul Sfânt care se poate primi şi prin punerea mâinilor; atunci când botează cu apă practică o singură afundare. Cina Domnului se oficiază cu azimă şi must. Practică “spălarea picioarelor”, conducătorii sunt pastorii şi diaconii, respectă duminica şi alte sărbători, mântuirea se realizează prin Harul lui Dumnezeu, faptele bune nu au valoare mântuitoare, cred în împărăţia de 1000 de ani pe care Hristos o va întemeia împreună cu aleşii săi penticostali. Practică glossolalia sau “vorbirea în limbi” şi “tălmăcirea limbilor”, momente de delir şi extaz în timpul adunărilor, o bolboroseală de cuvinte neînţelese, un amestec de halucinaţie şi exaltare fanatică nu rareori asociată cu afecţiuni psihice. Interzic căsătoria unui penticostal cu un nepenticostal (necredincios).

     Grupări dizidente: Şi în cultul penticostal există grupări dizidente, unele acoperite de cultul oficial, altele în conflict direct cu acesta.

     Din “Biserica lui Dumnezeu cea Apostolică”, ce funcţiona la Arad, s-a despărţit gruparea numită Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt, condusă de maghiarul Soday Alexandru, venit din Ungaria şi Isbaşa Alexandru din Lugoj, Bodor Eugen şi G. Cojocaru din Bucureşti.

     Ucenicii Domnului Iisus Hristos, conduşi de Ioan Popa din Sebiş (Arad) şi Ioan Crişan, practică rugăciunile de noapte insistente şi “vorbirea în limbi”.

     Biserica Apostolică de Ziua a Şaptea sau Pentiscostalii de Ziua a Şaptea grupare apărută în satul Valea Florilor (Cluj), al cărei lider a fost Ioan Boer. Au reimpus practici din Vechiul Testament şi regimul alimentar.

     Biserica lui Dumnezeu cea Apostolică Botezată cu Duhul Sfânt sau Universaliştii, întemeiată de Victor Chirilă, practică Botezul nu în numele Sfintei Treimi ci în numele lui Iisus Hristos şi numai în apă curgătoare. Refuză orice fel de legătură cu statul, căruia îi contestă orice drept de control.

     Penticostalii negri, sau gruparea “Al treisprezecelea apostol” apare prin anii ’70 în judeţul Timiş. Pe lângă intensificarea “vorbirii în limbi”, aceştia pretind că Duhul Sfânt le transmite prorociri şi descoperiri noi, refuză căsătoria iar celor căsătoriţi le interzic relaţiile conjugale, se numesc apostoli şi poartă barbă.

     Creştinii liberi şi Misiunea populară liberă cu mulţi adepţi în oraşul Cugir, promovează cel de-al doilea botez pentru toţi credincioşii (penticostali). Fiinţa supremă este Dumnezeu şi neagă rolul lui Iisus Hristos şi al Duhului Sfânt.

     Biseriva Nouapostolică (Penticostală) Internaţională, are în frunte un “patriarh”. Din anul 1988 este Richard Fehr din Lundra. La noi în ţară au apărut după 1900 şi au sediul la Constanţa.

 

4. Pocăiţii sau Creştinii după Evanghelie

     Denumirea oficială: CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE

     Scurt istoric: Această grupare de orientare calvinistă a apărut în Elveţia în sec XIX şi se numea la început simplu “chrétiens”. Un amestec de învăţături ale lui Zwingli dar şi ale baptiştilor sau ale lui George M. Müller. Creştinii după Evanghelie nu au practic un întemeietor, ei consideră că fondatorul mişcării este însuşi Mântuitorul, a cărui învăţătură este cuprinsă în Evanghelie.

     Importanţa acestai grupări neoprotestante pentru România este dată de unirea pe care secta lui Tudor Popescu (Tudoriştii) au încheiat-o cu mişcarea Creştinilor după Evanghelie.

     Apariţia în România: La sfârşitul sec. XIX, primii misionari sosiţi în România au fost: englezul E.H. Broadbent, urmat de învăţătorul elveţian Francois Brenay, care a început să ţină adunări la Bucureşti şi să predice în limba franceză pentru “bonjuriştii” societăţii bucureştene. Sora institutorului elveţian Sarah Brenay a sosit şi ea în România prin anii 1902-1903 şi a început evanghelizarea în limba germană printre saşii de la Râşnov, Codlea şi Braşov iar mai apoi la Sibiu şi Cisnădie, unde predica şi se adresa şi românilor prin asociaţia religioasă “Crucea Albă”, condusă de pastorul luteran, ajutat de bănăţeanul Victor Kolle.

     În 1909 Francois Brenay a plecat din România iar conducerea mişcării a fost încredinţată lui Ioan Petrescu. După 3 ani a sosit în România arhitectul elveţian Buhrer, membru al Adunării Creştinilor Liberi din Apus, care s-a stabilit la Ploieşti unde înfiinţează “Adunarea” şi a întocmit primul statut. Grigore Fotino Constantinescu, fiul unui ofiţer, trimis în Elveţia pentru a învăţa ceasornicăria se întoarce în ţară şi se intitulează “prim predicator” evanghelist, în preajma izbucnirii Primului Răzbi Mondial. Plecat la Iaşi, răspândeşte învăţăturile sale în Moldova şi deschide o casă de rugăciuni la Iaşi. Întors la Bucureşti organizează o Uniune a Comunităţilor, scoate broşura “Buna Vestire” şi, împreună cu colaboratorul său Gheorghe Teodorescu, revista “Viaţa şi lumina”.

     În 1937 Creştinii după Evanghelie fuzionează cu secta lui Tudor Popescu. Acesta fusese preot la Biserica “Sf. Ştefan” din Bucureşti, cunoscută şi sub numele de “Cuibul cu Barză”. Tudor Popescu a fost atras spre ideile sectare şi eretice de bogata Raluca Calimachi şi de Dimitrie Cornilescu, fost cântăreţ la Cuibul cu Barză, care sfătuit de aceiaşi “patroană” spirituală, pentru a scăpa de serviciul militar, a intrat în monahism, stabilindu-se nu la o mănăstire ci la moşia acesteia de la Stănceşti-Botoşani. Aici a început traducerea Bibliei într-o nouă variantă, care se editează şi astăzi la Societatea Britanică, Biblia fiind folosită de sectele şi grupările neoprotestante. Pentru practici şi învăţături eretice, Tudor Popescu a fost caterisit în 1924, dar cu sprijinul Ralucăi Calimachi, a reuşit să cumpere o casă în Bucureşti, pe care a transformat-o în casă de rugăciune, actualul loc de adunare din Str. Carol Davilla.

     Fuziunea între “tudorişti” şi Creştinii după Evanghelie a foat oficializată de stat în anul 1946 ca o uniune a două asociaţii creştine însă între cele două ramuri există deosebiri pe care le vom expune mai jos.

     Doctrina: Folosesc numai Biblia britanică (USB), traducerea lui Cornilescu, tendenţioasă şi cu multe expresii menite să justifice doctrina neoprotestantă. Botezul este pentru ei de trei feluri: cel cu apă, care nu este decât un ritual ce nu mântuieşte; Botezul Duhului care poate fi primit împreună cu cel al apei şi Botezul în “moartea Domnului” sau cea mai înaltă treaptă la care poate ajunge un “pocăit”. Cina Domnului este doar o comemorare şi se face cu pâine şi vin. Despre sfârşitul lumii, creştinii după Evanghelie afirmă că domnia de 1000 de ani a lui Iisus Hristos va începe la a doua venire ce va avea loc la 7 ani după venirea “tainică”, în care numai Biserica Îl va vedea. Ziua de rugăciune este duminica, la care se adaugă şi alte sărbători. În rest, elementele comune ale doctrinei neoprotestante prezentate în numărul trecut sunt valabile şi pentru creştinii după Evanghelie.

5. Iehoviştii

     Denumirea oficială: MARTORII LUI IEHOVA;  se mai numesc şi Studenţi în Biblie, Milenişti, Russelişti (după numele lui Russell, unul dintre fondatorii sectei) sau Calculatorii serioşi ai mileniului.

     Scurt istoric: Charles Taze Russell (1852-1916), întemeietorul iehovismului, a fost contemporan cu Hellen With (mentorul adventiştilor) şi a fost preocupat şi el, în egală măsură, de stabilirea datei sfârşitului lumii. Pentru a se deosebi de falşii calculatori ai mileniului, şi-a format un grup de “calculatori serioşi” ai celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos. Se pare că era de origine germană, dintr-o veche familie mozaică, sau, după unii, dintr-o familie de presbiterieni irlandezi. S-a născut în 1852 la Pittsburg, în Pensylvania, într-o familie adventistă foarte înstărită, dar nesupusă rigorilor sectei, ci mai degrabă practicanţi ai unui libertinaj incompatibil cu normele susţinătorilor adventului.

     Russell a călătorit mult, a ajuns şi în Ţara Sfântă unde s-a interesat de locul bătăliei finale (Armaghedonul, Apoc. XVI, 16). În 1872, cu un grup de adepţi s-a despărţit de gruparea adventistă şi a pus bazele “studenţilor în Biblie”. Au calculat data venirii Domnului în anul 1874, despre care a scris şi o carte “Scopul şi modul venirii a doua a Domnului”. După ce prevestirea nu s-a împlinit, au recurs la aceeaşi metodă adventistă arătând că Hristos a venit “în duh” nevăzut de nimeni, iar venirea cea reală va avea loc după 40 de ani, adică în 1914. A trecut şi 1914 iar iehoviştii europeni au mai adăugat alte date: 1975 în Austria sau 1995 în Ungaria.

     Adventiştii l-au declarat pe Russell “eretic”. Averile lui au crescut, iar din anul 1879 a publicat revista “Turnul de veghere” tradusă în foarte multe limbi şi şi-a fixat sediul la Brooklin. După Russell, la conducerea mişcării iehoviste a urmat J. R. Rutherford (1869-1942) unul dintre cei mai bogaţi americani din perioada interbelică, judecător şi scriitor iehovist de origine mozaică. Acesta a publicat o broşură intitulată “Miloane care trăiesc acum nu vor muri niciodată”, a calculat anul veniri Domnului în 1925, apoi 1948.

     Important pentru perioada Rutherford este că a dat iehovismului o nouă orientare sau statut de mişcare politică, în ideea unui stat unic Regatul sau Împărăţia lui Iehova. Lui i-a urmat Nathan H. Knorr (1906-1978) şi el de origine mozaică, iar actualul conducător este J. Wilkinson.

     Apariţia în România: Pătrunderea sectei iehoviste în ţara noastră se leagă de numele ardeleanului Ioan Sima, care l-a cunoscut pe Russell, iar acesta l-ar fi sfătuit să se întoarcă în România şi să propovăduiască mesajul lui Iehova. Venind în Ardeal şi beneficiind de mijloace materiale primite de la “fraţi”, a organizat primul “grup” de iehovişti. “John-profetul” se declară profet-lider şi a cerut chiar autorizarea şi recunoaşterea din partea statului pentru iehovişti, cerere evident respinsă din cauza doctrinei iehoviste care nu recunoşte nici autoritatea nici instituţiile fundamentale ale statului.

     În 1927, după un timp de judecată sănătoasă, în mediul românesc, Ioan B. Sima se convinge de erorile şi rătăcirile iehoviste şi părăseşte secta, revenind la Biserica Ortodoxă. A rămas neclintit cu toate ameninţările şi presiunile iehoviştilor menite să-l recupereze pe “profet”.

     Conducerea grupării iehoviste a fost preuată de unguri, care a continuat editarea atât a revistei “Turnul de veghere” cât şi a altor broşuri. De la Cluj, unde era centrul, mişcarea iehovistă se răspândeşte în Maramureş, Crişana, Banat apoi în Moldova şi Muntenia. Abia după 1989, printr-o neînţeleasă şi iresponsabilă decizie s-a îngăduit organizarea şi funcţionarea Martorilor lui Iehova, fapt nepermis în multe din statele occidentale.

     Doctrina: Între punctele importante ale doctrinei iehoviste se află:

     - nerecunoaştere Sf. Treimi; Dumnezeu Iehova este unul singur, Iisus Hristos nu este Dumnezeu adevărat ci o creatură a lui Iehova iar Duhul Sfânt este numai o putere a aceluiaşi Iehova. De aceea ei nu sunt creştini pentru că temelia creştinismului este credinţa în Hristos-Dumnezeu;

     - nu există suflet nemuritor, omul este o simplă fiinţă raţională, iar învierea este un dar pe care Iehova îl va face martorilor lui;

     - pretind cunoaşterea exată a datei celei de-a doua veniri şi a întemeierii împărăţiei de 1000 de ani din care vor face parte numai cei aleşi de Iehova (iehovişti);

     - nu există nici iad nici chinuri veşnice;

     - nu acceptă nici o sărbătoare, ziua de odihnă fiind sâmbăta.

     Iehoviştii practică un prozelitism agresiv, anunţând Războiul universal al Armaghedonului din care vor ieşi biruitoare doar forţele aliate iehoviştilor şi se va instaura guvernul “mondial” al lui Iehova. Principiile şi practicile iehoviste sunt violente, revanşarde şi deosebit de periculoase pentru orice societate. Prin respingerea statului, a serviciului militar, a justiţiei, asistenţei medicale, transfuziei de sânge, interzicerea consumului de carne, practicarea zeciuielii (plată către sectă a 10 % din toate veniturile), controlarea şi ameninţarea membrilor sectei care nu-şi fac datoria de “misionari” supuşi la o adevărată teroare, dincolo de forma amabilă în care se prezintă pe la uşile tuturor, au obligat multe state democratice din lume să interzică secta Martorii lui Iehova pe teritoriul lor, deşi aceasta nu înseamnă că ei nu există în clandestinitate. Majoritatea sunt persoane ignorante deşi nu rareori se pot întâlni şi iehovişti de un anumit nivel care însă au trecut printr-un real proces de spălare a creierului.

Redacţia

(va urma)