România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Moţii şi şcoala

Motto :

“La carte române, la învăţătură,

 dacă voieşti o soartă în lume!”

Mitropolit Andrei Şaguna

     Munţii Apuseni ai României au luat naştere prin sudarea pe linia Arieşului a două părţi de relief distincte. Una - Apusenii nordici - venind de la NV şi alta - Apusenii sudici - din zona Vardar (Iugoslavia). Acest lucru s-a întâmplat la începutul senonianului. Au urmat alte faze geologice cu erupţii vulcanice şi depuneri flişoide. Aşa s-a format “muzeul mineralogic” natural numit Munţii Apuseni.1

     Când şi cum au ajuns oamenii să pună stăpânire pe culmile Apusenilor printre care curgeau ape limpezi, pe fundul cărora străluceau firicele de aur şi argint, nu se ştie precis.

     Locuitorii acestor meleaguri sunt români care îşi mai spun şi moţi. Originea acestui supranume a preocupat pe mulţi. Cele mai vechi ştiri le avem de la Homer (probabil între sec. XII-XIII î. Chr. care îi numeşte pe strămoşii noştri “moţaţi” sau cu moţ 3.

     Moţul din Cîmpeni, Rubin Patiţia, în cartea sa “Ţara Ţopilor” aduce dovezi că şi Constantin Porfirogenetul (913-959), în veacul al X-lea d. Chr. le zicea acestor locuitori ai Daciei “Tzopan” adică ţopi, oameni cu chică, nume folosit şi azi pentru unele zone ale Arieşului. 3

     Germanii colonizaţi în Munţii Apuseni i-au numit pe băştinaşi, după podoabele capilare “Zopfiger Walach” adică valahi cu chică. 4

     Toţi fac, deci, aprecieri şi îi definesc pe moţi după podoaba capilară (cu moţ) şi ignoră multe trăsături specifice acestor români din Munţii Apuseni.

     Ştiinţele secolului XX ne ajută să înţelegem modul de viaţă, comportamentul şi psihicul oamenilor din această zonă geografică.

     Pornind de la lucrările lui Descates (1635) asupra cristalizării fulgilor de zăpadă, Henri Coandă în urma a numeroase observaţii şi studii a creat o teorie cu privire la influenţarea structurilor biolgice aparţinând unor grupuri umane, de către apa din respectivele regiuni ale globului. Referindu-se la aceste cercetări, savantul român spunea: “Eu cred că ceea ce numim mimetism, în realitate, un fenomen datorat apei pe care individul o absoarbe sub diverse forme: băuturi, legume, fructe, carne - toate alcătuite din apă... Dar apa, compoziţia sa chimică (izotopică mai ales) diferă de la o regiune la alta şi conferă oamenilor caractere proprii zonelor în cauză... “Suntem fii ai acestui pământ, ai locului unde ne-am născut, noi şi părinţii noştri”. Studiile de biochimie ne-au dezvăluit realitatea ştiinţifică a acestei afirmaţii. Odată cu apa şi alimentele din solul care a nutrit fie plantele fie animalele, în organism trec infime cantităţi de substanţe anorganice: fier, zinc, magneziu etc.

     Se pare însă că nu numai “maşina” - trupul - se află sub incidenţa compoziţiei chimice a pământului, ci şi procesele psihice. 5

     Această descoperire a lui Heni Coandă încearcă să explice micile deosebiri dintre românii din Oltenia, Ţara Moţilor, Moldova ş.a.

     Munţii Apuseni au oferit, prin bogăţiile subsolului, condiţii de viaţă îmbelşugată pentru cei care le-au stăpânit. Din nefericire, nu moţii au avut parte de această zestre naturală, ci cotropitorii. Moţii s-au ales cu munca, suferinţa şi umilinţa.

     Experienţa tristă pe care au avut-o moţii de mai multe ori, cu cei pripăşiţi printre ei, i-au determinat să fie neîncrezători faţă de interlocutori şi de aici s-a tras concluzia eronată că moţii sunt inospitalieri. În realitate moţul e un om de omenie şi de îndată ce e câştigat pentru o idee, pentru a întreprinde ceva, se poate conta pe el până la sacrificiu.

     Când moţul a prins dragoste faţă de carte, faţă de şcoală a fost în stare de mari sacrificii. În multe comune bisericeşti (parohii) unde nu erau edificate încă şcoli, preotul sau cantorul aduna copiii în propria casă pentru a face şcoală cu ei.

     În Transilvania existau aproape 2000 de şcoli populare (la 1892) necuprinse în bugetul statului, ci întreţinute de români, care nu ezitau să-şi sacrifice ultimul bănuţ atunci când era vorba de cultura şi educaţia copiilor.

     “Atunci când un popor, asuprit cum suntem noi, după ce şi-a plătit toate impozitele către stat, mai susţine, absolut de bună voie, cu contribuţii private 3000 de şcoli, dovedeşte că setea de cultură a acestui popor este nelimitată şi că el ar fi atins gradul de civilizaţie mult mai ridicat dacă n-ar fi fost mereu împiedicat să-şi dezvolte aptitudinile”. 6

     În timp ce la Paris (1910) inventatorul român Henri Coandă realiza primul zbor din lume cu un avion cu reacţie, inventat şi construit de el, moţii din Mogoş-Mămăligani lansau (în 1911) un cutremurător apel (vezi fig.) către inimile române, pentru a fi ajutaţi să-şi facă şi ei şcoală din zid, fiindcă în cea de ramuri verzi de lemn nu mai aveau voie să facă lecţii. 7

     Potrivit legii lui Appanyi, clădirea şcolii trebuie să fie din zid (piatră, cărămidă) iar sala de clasă să aibă înălţimea de 3,80 m şi un spaţiu în care să încapă până la 100 de elevi, prevăzută cu geamuri mari. Biserica trebuia să facă dovada că are adunaţi de la credincioşi, cel puţin 600 de coroane pentru plata învăţătorului. La rândul său învăţătorul trebuia să ştie limba maghiară iar elevii să promoveze şi la această limbă.

     Neputând să îndeplinească toate aceste condiţii draconice, din cauza sărăciei bietului român, şcolile se închideau una după alta.

     Faţă de cele 6000 şcoli existente în 1899, în 1914 nu se mai desfăşura învăţământ în altă limbă decât cea maghiară decât în 3321.8

     Iată acum părerea unui american: “Prin faimoasa lege Appanyi destinată în intenţia legiuitorului din 1907 să sfărâme cea mai puternică redută a rezistenţei românilor din Transilvania: şcoala”.

     “Popor de ţărani, românii îşi păstrau fiinţa lor naţională prin menţinerea limbii materne. Şcoala primară constituia armătura întregii vieţi româneşti pe care se sprijinea întreg viitorul neamului românesc din Ardeal”. 9

 

Prof. Ilie FURDUIU

 

NOTE 

1. Marcian Bleahu şi colab, (1976), în “Geologia Munţilor Apuseni”. Ed. Academiei, Buc., pp. 577-596.

2. Mircea Muşat, (1980), “Izvoare străine despre strămoşii poporului român. Culegere de texte”, pp. 19. Ed. Academiei (îl citează pe N.S. Derjavin), “Istoria Bulgariei” (1945, p. 52. Ed. Acd. de Şt. Moscova).

3. Rubin Patiţia, (1912), “Ţara ţopilor”

4. Ioan Rusu Abrudeanu, (1928), “Moţii, calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit”, p. 123.

5. Daniel Cocoru, (1981), “20 de ştiinţe ale sec. XX”, Ed. Albatros, pp. 91-95.

6. I. Coja, (1990), “Transilvania invincibile argumentum”, p. 264 (citat din A.C. Popvici - 1892).

7. Fond: Protopopiatul ortodox Cîmpeni, dos. nr. 1/1911, fila 5; la Direcţia judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale.

8. Francisc Păcurariu, (1988), “Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor”. Ed. Minerva, Bucureşti, p. 298.

9. Milton G. Lehrer, (1991), “Ardealul pământ românesc - Problema Ardealului văzută de un american”, p. 308.