România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Până când ?

Redăm în întregime, în cele ce urmează, articolul editorial “Până când?”, apărut la 8 septembrie 1928 (în preajma aniversării unui deceniu de la Marea Unire din anul 1918) în ziarul “Unirea” din Blaj, “foaie bisericească-politică”, pentru aprecierile de atunci asupra politicienilor noştri şi comparaţiile ce se pot face cu ceea ce s-a întâmplat în societate românească în ultimul deceniu

Redacţia revistei

Până când?

      Fraude... Zilnic fraude proaspete, multe, mari, senzaţionale. La petrol, la păduri, la domenii, la C.F.R., la regimente, şcoală, prefecturi, pretutindeni, fără întrerupere. Le aşteptăm în fiecare dimineaţă, cum aşteptăm cornurile calde. De zece ani ne-am obişnuit cu narcoza lor naţională, încât ne-a devenit necesitate patriotică.

      Şi - în ciuda strămoşilor cari au decretat imprudent că : quotidiana vilescunt - le aşteptăm zilnic cu frică şi înfrigurare nouă. Atât este de inepuizabil talentul nostru, încât zi de zi ştie să împrumute forme noue, nebănuite, aceleaşi invariabile şi inexorabile legi ale jafului universal. Unele tâlhării impun prin grandoarea proporţiilor, altele prin îndrăzneala lor, prin uşurinţa cu care ar fi putut fi descoperite; prin ingeniozitatea ticluirii, prin admirabilul spirit de organizaţie, care înşiruie serii întregii de funcţionari, de la acar şi portar până sus la vârful scării valorilor jefuitoare, în slujba aceluiaşi gând de furt sistematic; prin virtuositatea cu care se atacă chiar irealul şi inexistentul: împrumutul din străinătate, de pildă.

      Prins în această furtunoasă horă naţională, ca contribuabil uluit, nu ai vreme să mai calculezi căt s-o fi furat, în definitiv, în cei zece ani din urmă; uiţi să te mai întrebi, de ce umblă cerşind la porţi închise ţara, care şi-ar putea acoperi întreg bugetul din bogăţiile ei naturale, fără a cere o lăscaie de la cetăţeni; nu mai auzi vaietele mizeriei în care se zbat milioane de robi ai gliei, pe cel mai mănos pământ al Europei; dimpotrivă, te bucuri aflând măcar în felul acesta de existenţa atâtor bogăţii pe cari tu nici nu le-ai bănuit şi aştepţi cu nerăbdare ziua de mâine, ca să vezi dacă - mai ales după certarea ce ne-a trimis Dumnezeu cu seceta mistuitoare - tot mai se găseşte ceva de furat în mândra noastră ţară?!

      Nu uita, să admiri şi neîntrecutul talent al generaţiei de cărturari, care dă lumii acest spectacol fără pereche. Este talent numai în parte moştenit din Fanar. S-a cultivat şi a ajuns la desăvârşire în şcoala fără Dumnezeu a lui Haret! Grăbeşte deci, de felicită pe dl. Anghelescu, vrednicul urmaş, care în loc de religie şi morală a sporit în şcoală sportul, pentru ca viitorii eroi ai tâlhăriilor să-şi câştige isteţime suficientă la evadarea din Văcăreşti, devenit loc de vilegiatură foarte apreciat în “lumea bună”. De-acum poţi dormi liniştit: neamul marilor pungaşi nu se va stinge şi rubrica fraudelor din gazete este asigurată pe decenii!

      Să nu te întrebi, însă, contribuabil amărât, până când va dăinui această sarabandă a jafului. Până când o va mai răbda Dumnezeu? Până când o va mai îndura nenorocitul scurmător al gliei? Căci s-ar putea întâmpla să ai visuri rele: să vezi, în zare, o pădure de pluguri transformate în furci şi de ele atârnând tot câte un ucenic al şcolii fără Dumnezeu!

      Cărturari ai neamului, revizuiţi-vă cunoştinţele!