Începuturile învăţământului
istoric românesc au fost însoţite de preocupări metodice
vizând: scopul predării istoriei în şcoală,
elaborarea programelor şi manualelor, folosirea metodelor şi
mijloacelor de învăţământ etc.
Astfel, în anul 1870 S. Bărnuţiu
a elaborat “Pedagogia” în cadrul căreia un capitol i-a fost
rezervat învăţământului istoric şi geografic.
Istoria era considerată sufletul unei naţiuni, iar geografia
trupul acesteia.
După redobândirea
independenţei absolute, Spiru Haret, îndemna cadrele didactice,
printr-o circulară, să transforme predarea istoriei într-o
sursă de exemplaritate: “Căutaţi a face pe copii să
preţuiască evenimentele mari ale istoriei noastre mai mult
decât pe acelea ale istoriei altor popoare, să se convingă
că strămoşii lor au fost eroi ce au luptat şi
şi-au vărsat sângele ca să conserve ţara care îi
adăposteşte astăzi; redeşteptaţi în inimile
lor aceeaşi iubire aprinsă de ţară pe care ei
trebuie să o aibă ca urmaşi ai acestor eroi”.
În acest context rămâne
mereu actuală constatarea lui Nicolae Iorga, potrivit căreia
pentru scrierea, dar şi pentru predarea istoriei era necesară
o adâncă documentare, un sever discernământ în selecţia
materialului şi mare şi cald talent în expunerea lui.
Mutaţiile de după
Marea Unire din 1918 au creat noul cadru istoric. Astfel, Parlamentul
interbelic a făcut din limba română, istorie şi
geografie axa învăţământului şcolar.
În acea perioadă au
existat preocupări serioase privind elaborarea unor lucrări
de metodică a predării istoriei. Printre autorii unor astfel
de lucrări se numără: I. Gh. Biber şi I.I. Biber
care au dat îndrumări referitoare la înnoirea cunoştinţelor,
familiarizarea elevilor cu lecturi istorice, la folosirea materialului
didactic. Merită reţinute ideile privind valorificarea
educativă a conţinutului ştiinţific al lecţiei
dezvoltând la elevi conştiinţa de cetăţean
“simbolul de solidaritate umană şi încrederea în
vitalitatea poporului nostru (...)”. Pilda personalităţilor
mai trebuie să trezească şi să întărească
dragostea şi spiritul de jertfă faţă de patrie,
iar judecata istorică ce se dezvoltă la elevii mai mari
trebuie să le dea convingerea că interesele unuia sunt
legate de întreaga naţiune şi de statul din care face
parte, şi că soarta individului depinde de soarta acestui
stat”.
La şcoala unor istorici
ca B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol. V. Pârvan, N. Iorga, C.I. Giurescu,
Ghe. Brătianu, I. Lupaş ş.a. s-au format profesori care
prin harul şi pregătirea lor profesională au ridicat
prestigiul istoriei, situând-o printre obiectele de învăţământ
de elită din perioada interbelică.
Dispunem de o experienţă
naţională valoroasă în predarea istoriei în şcoală,
punctul culminant înregistrându-se la sfârşitul perioadei
interbelice. Aruncarea României în braţele zonei de influenţă
sovietică, cu un statut de ţară învinsă şi
ocupată precum şi reforma învăţământului
din anul 1948 au încercat să devieze predarea-învăţarea
istoriei din albia experienţei naţionale spre preluarea
modelului sovietic impunându-se metodicile de predare a istoriei,
traduse din limba rusă, care aveau la bază concepţia
materialismului istoric.
Totuşi, tradiţia
studierii istoriei a avut suficiente resurse de vitalitate izvorâte
din opera marilor istorici români pentru a reuşi să străbată
vitregiile timpului, asigurându-i continuitate şi originalitate.
Revoluţia din decembrie
1989 a readus abordarea istoriei ca disciplină şcolară
în spiritul înnoirii dar şi al continuităţii tradiţiei
învăţământului istoric românesc, destinatarii
acestor schimbări fiind elevul, profesorul, societatea.
Vom încerca în cele ce
urmează să prezentăm câteva aspecte care vizează
modernizarea predării-învăţării istoriei în
şcoală şi totodată consecinţele elaborării
manualelor alternative, îndeosebi de istoria românilor. Modernizarea
învăţământului impune intervenţii atât în
reorganizarea obiectului de învăţământ, pentru a
realiza o apropiere a logicii didactice de logica ştiinţei,
cât şi pentru găsirea celor mai bune metode care să
corespundă unui dublu scop: pe de-o parte prelucrarea informaţiei
pentru a realiza o accesibilitate maximă în raport cu
particularităţile de vârstă ale elevilor şi pe de
altă parte pentru dezvoltarea capacităţilor
intelectuale ale acestora ca instrumente de însuşire a informaţiei.
Instrucţia fiind, prin
esenţa ei, un proces social, este supusă unei continue
dezvoltări istorice. În procesul instructiv-educativ elevul este
pregătit, modelat în raport cu cerinţele societăţii.
Istoria este o ştiinţă a adevărului înfăptuit,
a vieţii comunităţilor umane. Astfel, sinteza experienţei
lor devine un izvor de cunoaştere şi formare a elevului.
Toate faptele istoriei sunt tot atâtea strădanii, sacrificii,
aspiraţii, înfrângeri şi victorii ale popoarelor, ale
oamenilor. Prin natura sa istoria trezeşte şi cultivă
sentimente, creează acele stări raţionale şi
afective de care are nevoie orice fiinţă umană, pentru
a trăi şi a se manifesta în direcţia cerinţelor
logice ale progresului, în conformitate cu interesele fundamentale
ale omenirii.
Argumentele desprinse din
istorie servesc şi astăzi pentru menţinerea ideii de
independenţă şi integritate, pentru o viaţă
statală suverană, pentru raporturi de bună vecinătate
şi respect între popoare.
Pentru că rolul
formativ al istoriei se exercită îndeosebi asupra tineretului,
profesorii de istorie trebuie să se preocupe şi să găsească
mereu forme noi de prezentare a istoriei, modalităţi variate
de a trezi şi întreţine interesul pentru istorie. În
şcoală se impun lecţii bine documentate, dar în acelaşi
timp calde şi dinamice.
Aceste aspecte presupun
stabilirea unor noi modalităţi de structurare a conţinutului
cunoştinţelor şi face necesară renunţarea la
faptele nesemnificative, adaptarea unei selecţii riguroase pentru
ca elevul să ia cunoştinţă prin orele de istorie
nu numai despre acele experimente şi detalii care sunt esenţiale
pentru înţelegerea procesului istoric şi ajută la
explicarea proceselor, a valorilor, pentru progresul omenirii.
În corelaţie cu acest
concept în jurul căruia se poartă dezbateri în întreaga
lume şi care câştigă tot mai mult teren, numeroşi
istorici se pronunţă pentru predarea pe probleme care
comportă un grad mai mare de generalizare şi au valoare de
sinteză. Acest mod de studiere a istoriei se poate folosi cu
succes doar la clasele de liceu unde cunoştinţele acumulate
de elevi în anii anteriori îi pot ajuta să înţeleagă
fenomenele, să le coreleze şi să le interpreteze. Nu poţi
face lecţii de sinteză la elevii claselor V-VIII pentru că
însuşirea şi înţelegerea lor nu au o bază
anterioară.
Mai există o altă
orientare care consideră că accentul trebuie să cadă
pe predarea-învăţarea unor cunoştinţe de civilizaţie
şi cultură, având la bază convingerea că studiul
evoluţiei civilizaţiei şi culturii oferă o imagine
concludentă asupra societăţii omeneşti din toate
timpurile. La elevii claselor V-VIII acest mod de prezentare a
istoriei ar fi poate mai indicat, dar cu o condiţie: informaţia
să fie în aşa fel prezentată în manuale încât să
atragă curiozitatea elevilor, să le trezească interesul
şi să fie accesibile din punctul de vedere al cronologiei
şi al vocabularului.
Numeroase şcoli
istorice preconizează şi adoptă principiul organizării
în spirală, ceea ce presupune reluarea pe o treaptă
calitativ superioară a cunoştinţelor predate, în
vederea adâncirii fenomenului istoric şi al integrării lui
în ansamblul global al sistemelor de cunoştinţe dobândite
de elev. Această modalitate de predare a istoriei se practică
şi la noi iar elaborarea noilor programe de manuale de istorie
s-a făcut în acest sens. Astfel, istoria antică pe care o
învaţă elevii clasei a V-a se reia, pe o treaptă
avansată, în clasa a IX-a.
Elaborarea manualelor
alternative şi la obiectul istorie s-a înscris într-o arie mai
largă de modernizare a învăţămâtului românesc.
Ideea nu este nouă, în România au existat manuale altenative
şi în perioada interbelică. Vom insista, în cele ce urmează,
în mod special, asupra manualelor de istorie a românilor pentru
clasa a VIII-a, manuale după care elevii se pregătesc pentru
examenul de capacitate. Desigur, că pentru elaborarea lor,
Ministerul Educaţiei şi Cercetării a elaborat o programă,
de altfel foarte generoasă. Numai că noţiunile,
procesele istorice, evenimentele fiind menţionate la modul
general, fiecare autor a conceput şi realizat manualul în felul
său: unele manuale sunt mai sintetice, mai sistematizate dar
lipsite de un mesaj care să trezească sentimente sau să
formeze atitudini, comportamente; altele sunt mai generoase în
informaţii, chiar abundă tot felul de amănunte lăsând,
uneori, la o parte fapte, evenimente importante, dar nici acestea nu
au un mesaj mai grăitor. Oricât le-ai răsfoi, le-ai studia
şi le-ai analiza nu vei găsi nicăieri acel minunat
mesaj adresat de Spiru Haret profesorilor de istorie, acela de a redeştepta
“aceiaşi iubire aprigă de ţară pe care ne-au lăsat-o
strămoşii”.
Dorind să realizeze lecţii
sintetice autorii au îngrămădit pe o pagină de manual
evenimente care în manualele vechi se prezentau pe zeci de pagini.
Selecţia datelor esenţiale, a faptelor şi proceselor
istorice s-a făcut la întâmplare iar elevul se află în
imposibilitatea de a şti ce este semnificativ şi ce nu. Întâlnim
adesea exprimări greoaie, fraze alambicate, definiţii greu
de reţinut pentru elevul de 14-15 ani, de nivel mediu.
Informaţia din manuale
este aparent puţină, dar în realitate este foarte vastă,
cronologie foarte bogată, vocabular greoi, biografii, studii de
caz, texte de analizat, hărţi de interpretat. Din păcate,
aceste materiale “ajutătoare” în loc să contribuie la
consolidarea cunoştinţele le supraîncarcă sau elevul
evită să le folosească.
Pentru că aceste
manuale sunt sursa de studiu a elevului pentru examenul de capacitate,
unde se cer nişte bareme exacte ar fi fost de preferat să se
fi ţinut seama de un minim de informaţie, care să apară
în toate manualele alternative. Aceste carenţe îngreunează
procesul de predare-învăţare şi se pot răsfrânge
în mod negativ asupra rezultatelor elevilor la acest examen.
Istoria nu trebuie doar
memorată ci şi simţită, altfel ea nu-şi va
atinge toate obiectivele. Ea trebuie să contribuie activ şi
eficient la educare tinerilor. pentru a fi mai toleranţi, omenoşi,
curajoşi, îndrăzneţi, să nu repete greşelile
altora, să poată, la nevoie să-ţi apere ţara
şi să ştie de ce fac acest lucru, să nu le fie ruşine
că sunt români, să militeze pentru demnitate şi
onoare. Altfel elevii vor studia istoria doar pentru a lua o notă
bună la examenul de capacitate, rezolvând zeci de texte grilă,
întrebări de genul “cauză-consecinţă” etc.
şi nu vor înţelege niciodată că istoria se
studiază pentru a şti de unde ne tragem, cine suntem şi
încotro vrem să ajungem.
În condiţiile actuale,
considerăm că mesajul marilor noştri istorici privind
studierea acestei discipline în şcoală nu-şi mai găseşte
menirea. Poate că nici predarea-învăţarea istoriei nu-şi
mai are rostul într-o societate modernă care transformă
omul într-un rob al televizorului sau al calculatorului, în care
nici nu va mai trebui să ştim că avem o identitate
şi că aparţinem unui anumit popor.
Ca un avertisment, în
special pentru cei tineri, am dori să încheiem cu cuvintele unui
mare patriot român, care a fost poetul naţional Mihai Eminescu:
“Să ne ferim de indiferenţă ca de răul cel mai
mare mai ales în instrucţiune, fiindcă nimic nu ucide un
popor decât indiferenţa pentru instituţiile sale”
prof. Floarea CRISTEA
Bibliografie
Elena Ene, Georgeta Smeu, Rea Silvia Bărbulescu, Gloria Ceacalopol,
“Metodica predării istoriei României”, Ed. Didactică şi
Petagogică, Bucureşti, 1981, p. 5-12; 16-20; Gh. Tănasă,
“Metodica predării-învăţării istoriei în şcoală”,
Ed. Spiru Haret, Iaşi 1996, pp. 12-16; 21. |
|