România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Predarea istoriei, între tradiţie si modernitate

     Începuturile învăţământului istoric românesc au fost însoţite de preocupări metodice vizând: scopul predării istoriei în şcoală, elaborarea programelor şi manualelor, folosirea metodelor şi mijloacelor de învăţământ etc.

     Astfel, în anul 1870 S. Bărnuţiu a elaborat “Pedagogia” în cadrul căreia un capitol i-a fost rezervat învăţământului istoric şi geografic. Istoria era considerată sufletul unei naţiuni, iar geografia trupul acesteia.

     După redobândirea independenţei absolute, Spiru Haret, îndemna cadrele didactice, printr-o circulară, să transforme predarea istoriei într-o sursă de exemplaritate: “Căutaţi a face pe copii să preţuiască evenimentele mari ale istoriei noastre mai mult decât pe acelea ale istoriei altor popoare, să se convingă că strămoşii lor au fost eroi ce au luptat şi şi-au vărsat sângele ca să conserve ţara care îi adăposteşte astăzi; redeşteptaţi în inimile lor aceeaşi iubire aprinsă de ţară pe care ei trebuie să o aibă ca urmaşi ai acestor eroi”.

     În acest context rămâne mereu actuală constatarea lui Nicolae Iorga, potrivit căreia pentru scrierea, dar şi pentru predarea istoriei era necesară o adâncă documentare, un sever discernământ în selecţia materialului şi mare şi cald talent în expunerea lui.

     Mutaţiile de după Marea Unire din 1918 au creat noul cadru istoric. Astfel, Parlamentul interbelic a făcut din limba română, istorie şi geografie axa învăţământului şcolar.

     În acea perioadă au existat preocupări serioase privind elaborarea unor lucrări de metodică a predării istoriei. Printre autorii unor astfel de lucrări se numără: I. Gh. Biber şi I.I. Biber care au dat îndrumări referitoare la înnoirea cunoştinţelor, familiarizarea elevilor cu lecturi istorice, la folosirea materialului didactic. Merită reţinute ideile privind valorificarea educativă a conţinutului ştiinţific al lecţiei dezvoltând la elevi conştiinţa de cetăţean “simbolul de solidaritate umană şi încrederea în vitalitatea poporului nostru (...)”. Pilda personalităţilor mai trebuie să trezească şi să întărească dragostea şi spiritul de jertfă faţă de patrie, iar judecata istorică ce se dezvoltă la elevii mai mari trebuie să le dea convingerea că interesele unuia sunt legate de întreaga naţiune şi de statul din care face parte, şi că soarta individului depinde de soarta acestui stat”.

     La şcoala unor istorici ca B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol. V. Pârvan, N. Iorga, C.I. Giurescu, Ghe. Brătianu, I. Lupaş ş.a. s-au format profesori care prin harul şi pregătirea lor profesională au ridicat prestigiul istoriei, situând-o printre obiectele de învăţământ de elită din perioada interbelică.

     Dispunem de o experienţă naţională valoroasă în predarea istoriei în şcoală, punctul culminant înregistrându-se la sfârşitul perioadei interbelice. Aruncarea României în braţele zonei de influenţă sovietică, cu un statut de ţară învinsă şi ocupată precum şi reforma învăţământului din anul 1948 au încercat să devieze predarea-învăţarea istoriei din albia experienţei naţionale spre preluarea modelului sovietic impunându-se metodicile de predare a istoriei, traduse din limba rusă, care aveau la bază concepţia materialismului istoric.

     Totuşi, tradiţia studierii istoriei a avut suficiente resurse de vitalitate izvorâte din opera marilor istorici români pentru a reuşi să străbată vitregiile timpului, asigurându-i continuitate şi originalitate.

     Revoluţia din decembrie 1989 a readus abordarea istoriei ca disciplină şcolară în spiritul înnoirii dar şi al continuităţii tradiţiei învăţământului istoric românesc, destinatarii acestor schimbări fiind elevul, profesorul, societatea.

     Vom încerca în cele ce urmează să prezentăm câteva aspecte care vizează modernizarea predării-învăţării istoriei în şcoală şi totodată consecinţele elaborării manualelor alternative, îndeosebi de istoria românilor. Modernizarea învăţământului impune intervenţii atât în reorganizarea obiectului de învăţământ, pentru a realiza o apropiere a logicii didactice de logica ştiinţei, cât şi pentru găsirea celor mai bune metode care să corespundă unui dublu scop: pe de-o parte prelucrarea informaţiei pentru a realiza o accesibilitate maximă în raport cu particularităţile de vârstă ale elevilor şi pe de altă parte pentru dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale acestora ca instrumente de însuşire a informaţiei.

     Instrucţia fiind, prin esenţa ei, un proces social, este supusă unei continue dezvoltări istorice. În procesul instructiv-educativ elevul este pregătit, modelat în raport cu cerinţele societăţii. Istoria este o ştiinţă a adevărului înfăptuit, a vieţii comunităţilor umane. Astfel, sinteza experienţei lor devine un izvor de cunoaştere şi formare a elevului. Toate faptele istoriei sunt tot atâtea strădanii, sacrificii, aspiraţii, înfrângeri şi victorii ale popoarelor, ale oamenilor. Prin natura sa istoria trezeşte şi cultivă sentimente, creează acele stări raţionale şi afective de care are nevoie orice fiinţă umană, pentru a trăi şi a se manifesta în direcţia cerinţelor logice ale progresului, în conformitate cu interesele fundamentale ale omenirii.

     Argumentele desprinse din istorie servesc şi astăzi pentru menţinerea ideii de independenţă şi integritate, pentru o viaţă statală suverană, pentru raporturi de bună vecinătate şi respect între popoare.

     Pentru că rolul formativ al istoriei se exercită îndeosebi asupra tineretului, profesorii de istorie trebuie să se preocupe şi să găsească mereu forme noi de prezentare a istoriei, modalităţi variate de a trezi şi întreţine interesul pentru istorie. În şcoală se impun lecţii bine documentate, dar în acelaşi timp calde şi dinamice.

     Aceste aspecte presupun stabilirea unor noi modalităţi de structurare a conţinutului cunoştinţelor şi face necesară renunţarea la faptele nesemnificative, adaptarea unei selecţii riguroase pentru ca elevul să ia cunoştinţă prin orele de istorie nu numai despre acele experimente şi detalii care sunt esenţiale pentru înţelegerea procesului istoric şi ajută la explicarea proceselor, a valorilor, pentru progresul omenirii.

     În corelaţie cu acest concept în jurul căruia se poartă dezbateri în întreaga lume şi care câştigă tot mai mult teren, numeroşi istorici se pronunţă pentru predarea pe probleme care comportă un grad mai mare de generalizare şi au valoare de sinteză. Acest mod de studiere a istoriei se poate folosi cu succes doar la clasele de liceu unde cunoştinţele acumulate de elevi în anii anteriori îi pot ajuta să înţeleagă fenomenele, să le coreleze şi să le interpreteze. Nu poţi face lecţii de sinteză la elevii claselor V-VIII pentru că însuşirea şi înţelegerea lor nu au o bază anterioară.

     Mai există o altă orientare care consideră că accentul trebuie să cadă pe predarea-învăţarea unor cunoştinţe de civilizaţie şi cultură, având la bază convingerea că studiul evoluţiei civilizaţiei şi culturii oferă o imagine concludentă asupra societăţii omeneşti din toate timpurile. La elevii claselor V-VIII acest mod de prezentare a istoriei ar fi poate mai indicat, dar cu o condiţie: informaţia să fie în aşa fel prezentată în manuale încât să atragă curiozitatea elevilor, să le trezească interesul şi să fie accesibile din punctul de vedere al cronologiei şi al vocabularului.

     Numeroase şcoli istorice preconizează şi adoptă principiul organizării în spirală, ceea ce presupune reluarea pe o treaptă calitativ superioară a cunoştinţelor predate, în vederea adâncirii fenomenului istoric şi al integrării lui în ansamblul global al sistemelor de cunoştinţe dobândite de elev. Această modalitate de predare a istoriei se practică şi la noi iar elaborarea noilor programe de manuale de istorie s-a făcut în acest sens. Astfel, istoria antică pe care o învaţă elevii clasei a V-a se reia, pe o treaptă avansată, în clasa a IX-a.

     Elaborarea manualelor alternative şi la obiectul istorie s-a înscris într-o arie mai largă de modernizare a învăţămâtului românesc. Ideea nu este nouă, în România au existat manuale altenative şi în perioada interbelică. Vom insista, în cele ce urmează, în mod special, asupra manualelor de istorie a românilor pentru clasa a VIII-a, manuale după care elevii se pregătesc pentru examenul de capacitate. Desigur, că pentru elaborarea lor, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a elaborat o programă, de altfel foarte generoasă. Numai că noţiunile, procesele istorice, evenimentele fiind menţionate la modul general, fiecare autor a conceput şi realizat manualul în felul său: unele manuale sunt mai sintetice, mai sistematizate dar lipsite de un mesaj care să trezească sentimente sau să formeze atitudini, comportamente; altele sunt mai generoase în informaţii, chiar abundă tot felul de amănunte lăsând, uneori, la o parte fapte, evenimente importante, dar nici acestea nu au un mesaj mai grăitor. Oricât le-ai răsfoi, le-ai studia şi le-ai analiza nu vei găsi nicăieri acel minunat mesaj adresat de Spiru Haret profesorilor de istorie, acela de a redeştepta “aceiaşi iubire aprigă de ţară pe care ne-au lăsat-o strămoşii”.

     Dorind să realizeze lecţii sintetice autorii au îngrămădit pe o pagină de manual evenimente care în manualele vechi se prezentau pe zeci de pagini. Selecţia datelor esenţiale, a faptelor şi proceselor istorice s-a făcut la întâmplare iar elevul se află în imposibilitatea de a şti ce este semnificativ şi ce nu. Întâlnim adesea exprimări greoaie, fraze alambicate, definiţii greu de reţinut pentru elevul de 14-15 ani, de nivel mediu.

     Informaţia din manuale este aparent puţină, dar în realitate este foarte vastă, cronologie foarte bogată, vocabular greoi, biografii, studii de caz, texte de analizat, hărţi de interpretat. Din păcate, aceste materiale “ajutătoare” în loc să contribuie la consolidarea cunoştinţele le supraîncarcă sau elevul evită să le folosească.

     Pentru că aceste manuale sunt sursa de studiu a elevului pentru examenul de capacitate, unde se cer nişte bareme exacte ar fi fost de preferat să se fi ţinut seama de un minim de informaţie, care să apară în toate manualele alternative. Aceste carenţe îngreunează procesul de predare-învăţare şi se pot răsfrânge în mod negativ asupra rezultatelor elevilor la acest examen.

     Istoria nu trebuie doar memorată ci şi simţită, altfel ea nu-şi va atinge toate obiectivele. Ea trebuie să contribuie activ şi eficient la educare tinerilor. pentru a fi mai toleranţi, omenoşi, curajoşi, îndrăzneţi, să nu repete greşelile altora, să poată, la nevoie să-ţi apere ţara şi să ştie de ce fac acest lucru, să nu le fie ruşine că sunt români, să militeze pentru demnitate şi onoare. Altfel elevii vor studia istoria doar pentru a lua o notă bună la examenul de capacitate, rezolvând zeci de texte grilă, întrebări de genul “cauză-consecinţă” etc. şi nu vor înţelege niciodată că istoria se studiază pentru a şti de unde ne tragem, cine suntem şi încotro vrem să ajungem.

     În condiţiile actuale, considerăm că mesajul marilor noştri istorici privind studierea acestei discipline în şcoală nu-şi mai găseşte menirea. Poate că nici predarea-învăţarea istoriei nu-şi mai are rostul într-o societate modernă care transformă omul într-un rob al televizorului sau al calculatorului, în care nici nu va mai trebui să ştim că avem o identitate şi că aparţinem unui anumit popor.

     Ca un avertisment, în special pentru cei tineri, am dori să încheiem cu cuvintele unui mare patriot român, care a fost poetul naţional Mihai Eminescu: “Să ne ferim de indiferenţă ca de răul cel mai mare mai ales în instrucţiune, fiindcă nimic nu ucide un popor decât indiferenţa pentru instituţiile sale”

prof. Floarea CRISTEA