România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cărţi româneşti vechi şi însemnări olografe despre cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea

Motto: "Cu fiecare bătrân care moare se

mai scufundă un mileniu de istorie"

             În munca de cercetare a izvoarelor trecutului nostru, atunci când se încearcă stabilirea locului pe care tipăriturile româneşti vechi îl ocupă în peisajul cultural medieval, se are în vedere, implicit însemnările de carte, acea zestre documentară pe care cărţile de căpătâi ale românilor au dobândit-o în timp, de cele mai multe ori prin intensa şi generoasa lor circulaţie.

Iată, de ce, captivanta "istorie scrisă de cei mici", cum inspirat a numit-o marele Iorga, revine mereu în atenţie fie, dobândind noi sensuri, oferind satisfacţii celor pasionaţi de istoria culturii, în genere.

Aşadar, consemnarea unor evenimente naţionale într-o viziune proprie, prin intermediul notelor manuscrise constituie o problematică în care aspectele inedite revin la tot pasul. Am considerat că prin această modalitate, indiferent de tematică, cunoaşterea istorică se poate îmbogăţi.

Cele câteva intervenţii manuscrise ce fac obiectul prezentelor consideraţii au fost culese din bogatul material documentar întâlnit în ani de investigaţii zonale, de pe un fond de carte aparţinând, îndeosebi, secolelor al XVIII-XIX. Notele conţin ecouri ale implicării efective sau doar prin scris a unor martori ai evenimentelor invocate.

             Alături de "grăitoare" cronici locale cu referire la confruntările paşoptiste surprinse pe aceste meleaguri, de mişcarea memorandistă a anilor 1892 - 1895, ce punea cu pregnanţă în relief consensul naţiunii române în lupta sa pentru unitate, am spicuit câteva crâmpeie ce ilustrează, pentru început pilde de sacrificiu şi jertfă umană cauzată de anii primului război mondial.

             Iată, de pildă, o notă de aceasta factură referitoare la privaţiunile de natură economică, cauzate de creşterea vertiginoasă a preţurilor precum şi pierderile umane înregistrate în acea perioadă în zona Apusenilor în localitatea Vidolm:

             "Înfricoşatul război a toata lumea s-a început în anul 1914 şi s-a continuat până astăzi, în urma căruia a fost o scumpete nemaipomenită: o litră de grâu - 40 de coroane, o pereche de opinci cu 100 de coroane, o pereche de boi buni 6000 coroane, o vacă 2.500 coroane, o oaie 100 coroane.

             Din comuna noastră au fost duşi la războiu 83 oamini dintră care până astăzi o murit 7 inşi.

             Însemnatu în 29 octombrie 1917".

             Pornind de la o reflecţie a lui I.G. Duca potrivit căreia atunci, când se va scrie istoria războiului pentru întregirea neamului, printre atâta glorie, istoricii nu vor şti dacă trebuie să laude mai mult vitejia ostaşului român sau admirabilul sau spirit de disciplină", alăturăm acestor consideraţii dorinţa unor modeşti anonimi ai evenimentului ca aceste fapte de arme sa nu fie uitate. Este, credem, motivul pentru care unele file ale "cărţilor bătrâne" cuprind amare consideraţii legate de aceste realităţi.

             Redăm, în continuare, o notă sugerând felul în care a fost receptat momentul începerii primului război, moment descris de un localnic din Hopârta, nota fiind consemnată pe unul din exemplarele Minologhionului de Blaj 1781.

             "În anul 1914... au început nefericitul Războiu European, chear mondialu, iar n'au fostu poate de când Dumnezeu a creiat Lumea şi care s-a isprăvit în 1918, adeca s-a finit. I. Docea".

             Un localnic din Sălişte, pe nume Ion Ursu, consemna pe coperta unui Octoih, Râmnic, 1750: În anulu 1914 s-au făcutu Mobilizarea în 20 iulie, au eşitu oamenii toţi din satu, care au fostu cătane, prin sunetu dobi(i), în ziua de Sfântu Ilie. Şi au trecutu anu, dară încă n-au mai urmatu pacie, încă până în 20 iulie. Anu 1915, s'aşteptăm ce va rândui D-zeu".

             O altă însemnare anonimă inserată pe fila unei Psaltiri de Bucureşti, 1756, provenind din localitatea Căpâlna, consemnează câteva aspecte de natură economică în strânsă relaţie cu starea de spirit a oamenilor, într-un context plin de privaţiuni: "În anu 1917 au fostu cucuruzu cu 34 coroane feldera şi grâu cu patruzeci coroane. Dară nu ştiu ce sa va mai întâmpla. Răzbelu mare, pe unele locuri răutatea nu să mai gată dintră oameni, şi au fostu timpu mestecat cu toate".

             În aceeaşi notă pesimistă continuă alte consemnări anonime desprinse de pe fila unui Antologhion, Râmnic, 1766 păstrat la biserica din aceeaşi localitate: "În anu 1915 au fost scumpete de bucate... şi au fostu forte greu la toţi din preună. Ce va mai urma, om vede, care o mai trăi cu vieaţă... au mersu la cătane tata şi ficioru şi aşia că până la 50 şi 18 ani".

             Emoţionantă şi surprinzătoare prin mesaj ni s-a părut mărturia unui soldat român ce relatează amănunte legate de o preocupare de bibliofie, în plin război. Dar să dam citire notei de pe fila unui Minei al lunii martie, Buda, 1804: "Subscrisul aflându-mă pe câmpul de luptă în Polonia rusească şi din grele suferinţe ce le-am suferit acolo, am strâns vro doi cruceri din cari au reparat aceste 2 Mineie, acesta şi a lunii november cu spese de 3 coroane. Ioan Cristea ... 25 iunie 1915".

             Este o pagină inedită de istorie, plină de semnificaţii, prin mesajul transmis, pagina asupra căreia se cuvine să reflectăm mereu. Dealtfel sentimentele de care erau stăpâniţi ostaşii români pe frontul de luptă şi-au găsit  ilustrare în însemnări modeste de versificaţie, materializate în parte în două tipărituri apărute la Orăştie în anii 1917 şi 1919, tipărituri purtând titlul "Calendarul interesant"

             Să spicuim câteva versuri, spre ilustrare:

"Maicuţă când m-ai făcut

Mai bine m-ai fi perdut

Într-o margine de rât.

Ploaia să mă năvălească

Neamţu să nu-mi poruncească.

Că de când îmi porunceşte

Nici mâncarea nu-mi ticneşte.

Ba, porunca neamţului

E ca glonţul tunului".

             Semnatarul acestor versuri este Nicolae Curea din Căstău.

 

             Acelaşi sentiment se regăseşte în câteva versuri anonime ale celui de-al doilea "Calendar" de Orăştie

"Frunză verde trandafir,

Mult mă-ntreb şi mult mă mir

Câtă vreme va dura

Războiul cu Antana?

Câtă moarte se va face,

Până se va pune pace?

Că pentru război stăm aici,

Noi, oameni, cu copii mici,

............................................

Şi vai, acasă la noi

Rămâne plugun'apoi

Ne stă plugu, ne stă grapa

Toate una peste alta.

Secera şi lopata

N'are cine le purta".

             Între cele două confruntări mondiale s-a interpus generosul şi mult aşteptatul moment al Unirii tuturor românilor, în unanimitate şi în mod irevocabil", moment ce a încununat roadele de jertfă ale primului război mondial.

             Despre contextul Marii Uniri cu toate implicaţiile avea să glăsuiască nota semnată de cantorul-învăţător Samuil Docea din Hopârta pe fila unui "Apostol" de Blaj din anul 1814:

"În anul 1919 a intrat România la noi în Transilvania a 2-a oară şi a cuprins toate părţile locuite de români, adecă Ardealul, Banatul, Maramureşul, Bucovina, Basarabia!"

Se reconfirmă, că prin acţiunea conjugată a tuturor forţelor politice, religioase, economice şi culturale româneşti, indiferent de confesiune s-a ajuns la  înfăptuirea marelui ideal al tuturor românilor.

Abordată cronologic, problematica însemnărilor manuscrise, devenite în prezentul context "sumare" cronici de campanie, poate fi extinsă şi asupra momentului declanşării marii mobilizări din anul 1939.

Iată cum a fost receptat acest moment de un localnic al satului Căpâlna, a cărui mărturie este inserată pe un "Triod"  de Râmnic, ediţia 1872:

"În anul 1939 în mercurea aciasta au fost Mobilizare mare, au chiemat pe oameni până la 50 ani, au adunat pe toţi oamenii şi cai şi căruţe, au fost în 22 Martie, ziua asta, n-au mai rămas în sat nici bărbaţi, nici cai, nici căruţe..."

Un eveniment ca Dictatul fascist de la Viena din august 1940 considerat "un atentat odios împotriva poporului şi statului român", prin care România a fost obligată să cedeze partea de nord a Transilvaniei cu o populaţie majoritară românească (50,2% români faţă de 37,1% maghiari) n-a putut trece neobservat şi necomentat de contemporani.

O notă anonimă de pe fila "Mineiului"... lunii septembrie, Buda, 1804 aflat în Lupşa glăsuieşte: "În anul 1940, luna august, ziua 30 VIII-a a fost cedată o bună parte din Ardeal, 11 judeţe care 8 au fost alipite la Ungaria.

Însă să nu se înţeleagă prin această cedare de teritoriu, ca noi am fost bătuţi prin lupte (vărsare de sânge), ci la porunca mare din ţările cari au primit alimente şi carburante de la noi şi care le era indispensabile la ducerea războiului contra Poloniei, Norvegiei, Danemarcei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Franţei şi Austriei. Se ştie că noi am făcut predarea de teritoriu la porunca Italiei şi Germaniei, Lupşa, 1 Sept. 1940"

Acelaşi eveniment avea sa fie consemnat cu tristeţe, dar deopotrivă cu speranţă, de învăţătorul Augustin Colceriu din Valea Sasului, pe un "Triod" tipărit în tipografia Blajului, la 1771:

"...În  acest an de încordări am pierdut prin verdictul de la Viena, Ardealul nostru drag. Însă avem nădejdea că D-zeu ne va ajuta sa ne refacem vechile graniţe. Fii preamărit Dumnezeule. Înv(ăţător) director Augustin Colceriu".

Finalizăm şirul acestor consemnări manuscrise cu o notă referitoare la momentul aprilie 1944, ce se află inserată pe un "Octoih", de Buda, 1811, provenind dinlocalitatea Reciu, notă scrisă de parohul locului, Ioan Popa:

"... 1944 începând cu ziua de 4-IV-1944 s-au început distrugerea oraşelor romaneşti de către bombardiere anglo-americane..., aşa s-au bombardat Bucureştiul, Piteştiul, Focşani, Turnu-Severin, Timişoara, Arad, Craiova, Valea Prahovei, Braşov, Bacău, Constanţa, Iaşu, Giurgiu, Piteşti şi chiar câteva sate româneşti, rămânând prunci, mame şi multă lume civila."

În pofida unor posibile şi inerente inexactităţi, dar din profund respect faţă de înaintaşi, am reprodus "ad liiteram" aceste secvenţe locale de război, cu credinţa că fiecare, în parte, poate îmbogăţi cu file inedite istoria acestor meleaguri, cunoaşterea istorică dobândind noi valenţe şi nebănuite sensuri.

prof. Doina DREGHICIU