|
Onorată
asistenţă,
Ne aflăm în faţa clădirilor fostului palat al principilor
Transilvaniei, palat în care şi-a avut reşedinţa, din păcate
pentru prea scurta vreme, atâta timp cât a fost Domn al ţării
Româneşti şi al Transilvaniei, iar, după luna mai 1600,
şi al Moldovei, marele cititor de ţară care a fost Mihai
Voievod Viteazul.
Adevăratul restaurator al Daciei şi precursorul “României
Mari” de mai târziu, aici şi-a stabilit capitala unităţii
româneşti, aici şi-a continuat opera, până când avea să
fie înlăturat prin forţă şi intrigă de cei care
jurau credinţă oricui şi oricând fără a se gândi
vreodată să-şi respecte jurămintele.
Judecând bine calea spre viitor, el şi-a început opera prin
realizarea unităţii instituţionale şi de cultură
bisericească a românilor din Transilvania cu cei din ţara Românească,
pentru ca, mai apoi, utilizând în mod inteligent arta sa politică,
diplomatică şi militară, să o desăvârşească,
prin unirea reală şi pentru prima dată în istoria noastră
naţională, a celor trei ţări Româneşti.
Stabilind la Alba Iulia capitala ţării unificate, Mihai Viteazul
i-a dat acestui oraş bimilenar caracterul de simbol al unităţii
româneşti, obiectiv ce va fi urmărit cu perseverenţă
de generaţiile care i-au urmat, până la realizarea măreţei
înfăptuiri de la 1 Decembrie 1918. Manifestarea de astăzi,
tristă prin aspectul ei comemorativ, dar atât de plină de
semnificaţii şi de nădejdi româneşti, care obligă
să ne întrebăm: de ce a fost urât atât de mult Mihai Viteazul
de către duşmanii săi încât să-i hotărască
mişeleasca suprimare ?
Motivele ies la iveală cu toată limpezimea pentru oricine se
apleacă în mod cinstit şi obiectiv asupra surselor documentare
ce ilustrează epoca sa. În primul rând este invidiat pentru arta sa
militară, pentru marile sale izbânzi militare asupra oştilor
turceşti, marea primejdie pentru marile ţări din estul
şi centrul Europei, el devenind, fără să fi urmărit
în mod intenţionat, principalul lider al creştinătăţii
europene, nădejdea de eliberare de sub jugul turcesc a popoarelor
cotropite. Era apoi urat, aici în Transilvania pentru că era, român,
întrucât aici românii nu erau recunoscuţi de către cei
privilegiaţi ca naţiune legiuită, ci erau doar cu statut de
toleraţi avându-se în vedere ponderea lor nu, numerică covârşitoare
şi nevoia de forţă de muncă gratuită a
protipendadei. Or, în această situaţie, ca stăpân al
ţării, Mihai va promova o politică de stimulare a
elementului românesc, desigur în limitele permisibile ale timpului, în
Sfatul Ţării, în Dietă, prin introducerea limbii române
în cancelaria sa şi prin măsurile de uşurare a situaţiei
iobagilor şi preoţilor români. Dar lucrul cel mai înspăimântător
pentru privilegiaţii Transilvaniei a fost reuşita Domnului român
de a include între religiile recunoscute oficial şi ortodoxa, un
prim pas spre recunoaşterea şi a naţiunii române printre
cele cu drepturi legiuite. Poate, dacă domnia lui s-ar fi putut
prelungi, ar fi urmat şi acest al doilea pas.
În acest sens, trebuie să subliniam faptul de importanţă covârşitoare
că în sigiliul şi stema statului unificat românesc el
introduce, ca semn heraldic care să-i reprezinte pe românii din
Transilvania, cei doi lei bipezi, afrontaţi, care sprijină cu
labele lor anterioare, pomul vieţii şi continuităţii
româneşti, adânc înfipt în pământul strămoşesc.
Faptul sporeşte în semnificaţiile sale dacă este adevărat
ce susţin unii cronicari, că acest semn heraldic este de
descendenţă dacică.
Însă teama cea mai mare faţă de Domnul român rezidă
din faptul că el se comportă ca un stăpân convins de
dreptatea cauzei sale, cu o severitate nu atât de reală cât i-o arăta
chipul său aspru şi cu aparenţă nu lipsită de
temei, că atentează treptat la privilegiile protipendadei
nobiliare şi ale coloniştilor aduşi aici dinspre răsărit
şi dinspre apus. Căci, întradevăr, el le luase în stăpânire
moşiile princiare, pe cele ale transfugilor şi trădătorilor,
precum şi bogăţiile principale ale statului feudal, din
care făcea dănii boierilor români şi altor persoane
merituoase. De asemenea, lucru rar întâlnit sau nemaiauzit în acea
vreme când marii proprietari de pământ erau atotputernici şi
scutiţi de orice obligaţii, aceştia au fost supuşi la
constrângeri şi chiar contribuţii materiale, determinate de
condiţiile aproape permanente de război.
Iată de ce fost atât de urât Mihai Viteazul, fiind considerat un
tiran caracterizare care, printr-o perseverenţă demnă de o
cauză mai bună în anumite cercuri îmbătate de ură,
s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele
noastre. Or, lăsând la o parte interesele stricte ale castei
nobiliare şi ale altor privilegiaţi, şi judecând numai
faptele sale concrete, se poate constata că marele Domn român a fost
un om deosebit, credincios, cinstit, loial, cavaler, milos cu cei aflaţi
în mizerie dar şi cu unii care nu meritau aceasta milă. Ca un
corolar al cavalerismului său este episodul - ce ironie înfiorătoare
a sorţii -uciderii fostului principe Andrei Bathory de către
secui, prin tăierea capului şi abandonarea trupului în pădurile
Carpaţilor Răsăriteni.
Respectând tradiţia timpului şi funcţiile celui ucis, el
pedepseşte pe făptaşi, aduce trupul principelui la Alba
Iulia unde îi organizează funerarii corespunzătoare la care
participă personal. Ce frumos ar fi fost dacă se poate spune aşa
dacă asasinii săi; odată scăpaţi de teamă
i-ar fi dat o replică pe măsură, respectându-i statutul de
Domn. Desigur, în situaţii de mare criză, Mihai Viteazul a
trebuit să acţioneze cu asprime, pedepsindu-i pe cei vinovaţi
de uciderea ostaşilor săi din unele garnizoane, pe cei ce săvârşeau
atrocităţi şi pe trădători, dar aceasta era un
atribut al funcţiei sale supreme.
Care a fost de fapt replica asasinilor săi morali şi faptici?
După ce l-au trădat prin sperjur şi l-au ucis mişeleşte,
în ura sălbatică i-au aşezat capul tăiat pe stârvul
propriului cal, iar trupul martelat prin tăierea de fâşii de
piele luate ca amintire de către asasinii lipsiţi de credinţă
în Dumnezeu, i-a fost abandonat, timp de câteva zile, se spune, la
marginea drumului. Epitaful care i-a fost consacrat putin mai târziu îl
caracterizează ca "dac fioros şi adevărat Nerone".
Lăsând la o parte impietatea şi batjocura, să remarcăm,
totuşi, că duşmanii lui, nici acum împăcaţi, în
furia lor oarbă, fără să-şi dea seama, recunoşteau,
sub această formă, originea daco-romană a poporului român
şi, implicit continuitatea sa pe meleagurile etnice străbune.
Procesiunea comemorativă care a ajuns astăzi la Alba Iulia
prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la moartea Domnului
tuturor românilor, a încercat, şi credem că va reuşi
pe deplin să reconstituie itinerariul stabilit pentru luna
august 1920, de readucere de la Târgovişte la Iaşi, pe
un traseu care să treacă şi prin Transilvania marii
sale înfăptuiri, a capului său. Din păcate,
atunci, în 1920, din motive obscure, cunoscute doar de guvernanţi,
itinerariul stabilit şi comunicat tuturor celor interesaţi,
nu s-a respectat, capul voievodului fiind adus la Mănăstirea
Dealu, unde se odihneşte, pe un traseu mult mai scurt, care a
parcurs doar Moldova şi Muntenia. |
|
|
Astăzi, din iniţiativa unor remarcabili patrioţi şi cu
concursul organelor de Stat şi ai mai multor fundaţii şi
asociaţii patriotice, se încearcă să se repare ceea ce s-a
omis în trecut, transformând acţiunea comemorativă într-o acţiune
de suflet, românească, pentru care îi felicităm din inimă.
Şi totuşi, satisfacţia noastră nu poate fi deplină.
Cortegiul comemorativ nu mai poartă cu el Capul Viteazului, ci un
sicriu cu pământ, este adevărat, cu pământ amestecat din
toate provinciile Româneşti. Din nou, este răscolită în
inimile noastre durerea ca de-a lungul a patru secole, nu am fost în
stare, un popor întreg, să descoperim oasele trudite ale trupului
celui comemorat. Justificările de până acum nu se mai pot lua
în considerare.
Noi credem cu tărie că în România nu trebuie să mai
existe o altă prioritate de cercetare documentară şi
arheologică, care să tracă înaintea celei de regăsire
a sfintelor oseminte ale ctitorului de ţară. De-ar fi să răscolim
întreg pământul Patriei, noi trebuie să-l căutăm, să-l
găsim şi să-l aşezăm la locul de cinste ce i se
cuvine.
În această privinţă, considerăm că nu sau
exploatat toate posibilităţile de investigare.
Trebuie reluată cercetarea arhivelor contemporane lui Mihai Viteazul,
oficiale şi particulare, inclusiv ale lui Basta, ale principilor
Transilvaniei, ale familiei Domnitorului, ale familiilor boiereşti
implicate, ale bisericilor şi mănăstirilor ctitorite sau
doar miluite de el şi a oricăror alte surse documentare din
ţară şi străinătate, multe dintre acestea fiind,
la aceasta oră memorate în computere. De asemenea, trebuie să
se reia cercetarea arheologică cu mijloace moderne cei stau astăzi
la îndemâna, precum şi cea antropologică, neglijată până
în prezent.
Să-l rugăm pe bunul Dumnezeu să ne lumineze minţile în
această privinţă şi să ne ajute să-l aşezăm
acolo unde poporul român crede că i se cuvine să fie aşezat,
spre veşnica şi cinstita odihnă, iar viitorul cortegiu
comemorativ să poarte într-un sicriu de aur moaştele celui mai
bun dintre români.
Prof.
Ion PLEŞA
5
august 2001, Alba Iulia
|
|
