România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Discursul preşedintelui fundaţiei “Alba Iulia, pentru unitatea şi integritatea României” rostit cu prilejul întâmpinării în oraşul simbol al Unităţii Naţionale Româneşti a procesiunii comemorative “Mihai Viteazu” - 400 de ani de la moartea sa”

Onorată asistenţă,

     Ne aflăm în faţa clădirilor fostului palat al principilor Transilvaniei, palat în care şi-a avut reşedinţa, din păcate pentru prea scurta vreme, atâta timp cât a fost Domn al ţării Româneşti şi al Transilvaniei, iar, după luna mai 1600, şi al Moldovei, marele cititor de ţară care a fost Mihai Voievod Viteazul.

     Adevăratul restaurator al Daciei şi precursorul “României Mari” de mai târziu, aici şi-a stabilit capitala unităţii româneşti, aici şi-a continuat opera, până când avea să fie înlăturat prin forţă şi intrigă de cei care jurau credinţă oricui şi oricând fără a se gândi vreodată să-şi respecte jurămintele.

     Judecând bine calea spre viitor, el şi-a început opera prin realizarea unităţii instituţionale şi de cultură bisericească a românilor din Transilvania cu cei din ţara Românească, pentru ca, mai apoi, utilizând în mod inteligent arta sa politică, diplomatică şi militară, să o desăvârşească, prin unirea reală şi pentru prima dată în istoria noastră naţională, a celor trei ţări Româneşti.

     Stabilind la Alba Iulia capitala ţării unificate, Mihai Viteazul i-a dat acestui oraş bimilenar caracterul de simbol al unităţii româneşti, obiectiv ce va fi urmărit cu perseverenţă de generaţiile care i-au urmat, până la realizarea măreţei înfăptuiri de la 1 Decembrie 1918. Manifestarea de astăzi, tristă prin aspectul ei comemorativ, dar atât de plină de semnificaţii şi de nădejdi româneşti, care obligă să ne întrebăm: de ce a fost urât atât de mult Mihai Viteazul de către duşmanii săi încât să-i hotărască mişeleasca suprimare ?

     Motivele ies la iveală cu toată limpezimea pentru oricine se apleacă în mod cinstit şi obiectiv asupra surselor documentare ce ilustrează epoca sa. În primul rând este invidiat pentru arta sa militară, pentru marile sale izbânzi militare asupra oştilor turceşti, marea primejdie pentru marile ţări din estul şi centrul Europei, el devenind, fără să fi urmărit în mod intenţionat, principalul lider al creştinătăţii europene, nădejdea de eliberare de sub jugul turcesc a popoarelor cotropite. Era apoi urat, aici în Transilvania pentru că era, român, întrucât aici românii nu erau recunoscuţi de către cei privilegiaţi ca naţiune legiuită, ci erau doar cu statut de toleraţi avându-se în vedere ponderea lor nu, numerică covârşitoare şi nevoia de forţă de muncă gratuită a protipendadei. Or, în această situaţie, ca stăpân al ţării, Mihai va promova o politică de stimulare a elementului românesc, desigur în limitele permisibile ale timpului, în Sfatul Ţării, în Dietă, prin introducerea limbii române în cancelaria sa şi prin măsurile de uşurare a situaţiei iobagilor şi preoţilor români. Dar lucrul cel mai înspăimântător pentru privilegiaţii Transilvaniei a fost reuşita Domnului român de a include între religiile recunoscute oficial şi ortodoxa, un prim pas spre recunoaşterea şi a naţiunii române printre cele cu drepturi legiuite. Poate, dacă domnia lui s-ar fi putut prelungi, ar fi urmat şi acest al doilea pas.

     În acest sens, trebuie să subliniam faptul de importanţă covârşitoare că în sigiliul şi stema statului unificat românesc el introduce, ca semn heraldic care să-i reprezinte pe românii din Transilvania, cei doi lei bipezi, afrontaţi, care sprijină cu labele lor anterioare, pomul vieţii şi continuităţii româneşti, adânc înfipt în pământul strămoşesc. Faptul sporeşte în semnificaţiile sale dacă este adevărat ce susţin unii cronicari, că acest semn heraldic este de descendenţă dacică.

     Însă teama cea mai mare faţă de Domnul român rezidă din faptul că el se comportă ca un stăpân convins de dreptatea cauzei sale, cu o severitate nu atât de reală cât i-o arăta chipul său aspru şi cu aparenţă nu lipsită de temei, că atentează treptat la privilegiile protipendadei nobiliare şi ale coloniştilor aduşi aici dinspre răsărit şi dinspre apus. Căci, întradevăr, el le luase în stăpânire moşiile princiare, pe cele ale transfugilor şi trădătorilor, precum şi bogăţiile principale ale statului feudal, din care făcea dănii boierilor români şi altor persoane merituoase. De asemenea, lucru rar întâlnit sau nemaiauzit în acea vreme când marii proprietari de pământ erau atotputernici şi scutiţi de orice obligaţii, aceştia au fost supuşi la constrângeri şi chiar contribuţii materiale, determinate de condiţiile aproape permanente de război.

     Iată de ce fost atât de urât Mihai Viteazul, fiind considerat un tiran caracterizare care, printr-o perseverenţă demnă de o cauză mai bună în anumite cercuri îmbătate de ură, s-a transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Or, lăsând la o parte interesele stricte ale castei nobiliare şi ale altor privilegiaţi, şi judecând numai faptele sale concrete, se poate constata că marele Domn român a fost un om deosebit, credincios, cinstit, loial, cavaler, milos cu cei aflaţi în mizerie dar şi cu unii care nu meritau aceasta milă. Ca un corolar al cavalerismului său este episodul - ce ironie înfiorătoare a sorţii -uciderii fostului principe Andrei Bathory de către secui, prin tăierea capului şi abandonarea trupului în pădurile Carpaţilor Răsăriteni.

     Respectând tradiţia timpului şi funcţiile celui ucis, el pedepseşte pe făptaşi, aduce trupul principelui la Alba Iulia unde îi organizează funerarii corespunzătoare la care participă personal. Ce frumos ar fi fost dacă se poate spune aşa dacă asasinii săi; odată scăpaţi de teamă i-ar fi dat o replică pe măsură, respectându-i statutul de Domn. Desigur, în situaţii de mare criză, Mihai Viteazul a trebuit să acţioneze cu asprime, pedepsindu-i pe cei vinovaţi de uciderea ostaşilor săi din unele garnizoane, pe cei ce săvârşeau atrocităţi şi pe trădători, dar aceasta era un atribut al funcţiei sale supreme.

     Care a fost de fapt replica asasinilor săi morali şi faptici? După ce l-au trădat prin sperjur şi l-au ucis mişeleşte, în ura sălbatică i-au aşezat capul tăiat pe stârvul propriului cal, iar trupul martelat prin tăierea de fâşii de piele luate ca amintire de către asasinii lipsiţi de credinţă în Dumnezeu, i-a fost abandonat, timp de câteva zile, se spune, la marginea drumului. Epitaful care i-a fost consacrat putin mai târziu îl caracterizează ca "dac fioros şi adevărat Nerone".

     Lăsând la o parte impietatea şi batjocura, să remarcăm, totuşi, că duşmanii lui, nici acum împăcaţi, în furia lor oarbă, fără să-şi dea seama, recunoşteau, sub această formă, originea daco-romană a poporului român şi, implicit continuitatea sa pe meleagurile etnice străbune.

     Procesiunea comemorativă care a ajuns astăzi la Alba Iulia prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la moartea Domnului tuturor românilor, a încercat, şi credem că va reuşi pe deplin să reconstituie itinerariul stabilit pentru luna august 1920, de readucere de la Târgovişte la Iaşi, pe un traseu care să treacă şi prin Transilvania marii sale înfăptuiri, a capului său. Din păcate, atunci, în 1920, din motive obscure, cunoscute doar de guvernanţi, itinerariul stabilit şi comunicat tuturor celor interesaţi, nu s-a respectat, capul voievodului fiind adus la Mănăstirea Dealu, unde se odihneşte, pe un traseu mult mai scurt, care a parcurs doar Moldova şi Muntenia.

     Astăzi, din iniţiativa unor remarcabili patrioţi şi cu concursul organelor de Stat şi ai mai multor fundaţii şi asociaţii patriotice, se încearcă să se repare ceea ce s-a omis în trecut, transformând acţiunea comemorativă într-o acţiune de suflet, românească, pentru care îi felicităm din inimă. Şi totuşi, satisfacţia noastră nu poate fi deplină. Cortegiul comemorativ nu mai poartă cu el Capul Viteazului, ci un sicriu cu pământ, este adevărat, cu pământ amestecat din toate provinciile Româneşti. Din nou, este răscolită în inimile noastre durerea ca de-a lungul a patru secole, nu am fost în stare, un popor întreg, să descoperim oasele trudite ale trupului celui comemorat. Justificările de până acum nu se mai pot lua în considerare.

     Noi credem cu tărie că în România nu trebuie să mai existe o altă prioritate de cercetare documentară şi arheologică, care să tracă înaintea celei de regăsire a sfintelor oseminte ale ctitorului de ţară. De-ar fi să răscolim întreg pământul Patriei, noi trebuie să-l căutăm, să-l găsim şi să-l aşezăm la locul de cinste ce i se cuvine.

     În această privinţă, considerăm că nu sau exploatat toate posibilităţile de investigare.

     Trebuie reluată cercetarea arhivelor contemporane lui Mihai Viteazul, oficiale şi particulare, inclusiv ale lui Basta, ale principilor Transilvaniei, ale familiei Domnitorului, ale familiilor boiereşti implicate, ale bisericilor şi mănăstirilor ctitorite sau doar miluite de el şi a oricăror alte surse documentare din ţară şi străinătate, multe dintre acestea fiind, la aceasta oră memorate în computere. De asemenea, trebuie să se reia cercetarea arheologică cu mijloace moderne cei stau astăzi la îndemâna, precum şi cea antropologică, neglijată până în prezent.

     Să-l rugăm pe bunul Dumnezeu să ne lumineze minţile în această privinţă şi să ne ajute să-l aşezăm acolo unde poporul român crede că i se cuvine să fie aşezat, spre veşnica şi cinstita odihnă, iar viitorul cortegiu comemorativ să poarte într-un sicriu de aur moaştele celui mai bun dintre români.

Prof. Ion PLEŞA

5 august 2001, Alba Iulia