România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Făuritori ai marii Uniri - VASILE GOLDIŞ

Motto: “E interes obştesc să-i cunoaştem pe bărbaţii care vin din Ardeal cu atmosfera răcoritoare a munţilor lui, cu voinţa oţelită în luptele dârze pentru viaţa naţională, cu concepţia lor de moralitate austeră”.

(Vasile Goldiş, Autobiografie)

Vasile Goldiş s-a remarcat ca un neobosit luptător şi patriot ataşat neamului său şi intereselor acestuia. Îndelungata şi rodnica sa activitate în beneficiul ţării şi al poporului a fost în acelaşi timp lupta susţinută pe plan politic şi cultural pentru afirmarea idealului de libertate naţională al românilor din Transilvania El a avut un rol remarcabil în marile probleme naţionale şi naţional culturale în calitatea sa de sfătuitor şi conducător, ascultat şi urmat datorită prestigiului pe care l-a obţinut, prin învăţătura şi înţelepciunea sa, prin ideile şi faptele sale, ca un profesor de înaltă ţinută, ca preşedinte al “Astrei”, ca un ministru al învăţământului, culturii şi cultelor, ca personalitate în cel mai bun înţeles al cuvântului.

     Patriei i-a închinat gândurile şi năzuinţele sale, iar libertatea şi unitatea românilor au devenit pentru Vasile Goldiş noţiuni cu valoare de simbol, dar şi de program politic.

     Patriot cinstit şi sincer, s-a identificat permanent cu poporul. “Nu revendic nimic pentru mine...” obijnuia să spună atunci când apăra interesele poporului său.

     Cei care l-au cunoscut, ca şi cei care i-au cercetat viaţa şi activitatea, l-au considerat şi îl consideră ca fiind un strălucit reprezentant al mişcării naţionale a românilor din Transilvania din acea epocă.

     Vasile Goldiş s-a născut în satul Lunca Teuz, în judeţul Arad, la 12 noiembrie 1862 în casa bunicului său, Teodor Goldiş.

     A primit o educaţie aleasă datorată bunicului său şi tatălui său, care i-a insuflat dragostea pentru cele mai nobile tradiţii naţionale ale românilor ardeleni.

     Ca elev, a studiat la mai multe şcoli, ajungând la vârsta adolescenţei la liceul maghiar din Arad. S-a dovedit a fi un elev eminent, cu aptitudini deosebite pentru istorie, literatură şi filosofie, terminând în anul 1881 cele 8 clase de liceu ca şef de promoţie cu nota excepţională şi luânduşi bacalaureatul cu distincţia “Eximio modo”.

     Din anul 1881 a intrat student la Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Budapesta, pe care a terminat-o în anul 1886, studiind între timp, din anul 1882 până în 1884, la Viena. Şi-a început cariera didactică la Preparandia din Caransebeş, apoi din anul 1889 s-a mutat la Braşov, unde a lucrat până în anul 1901, ca profesor de liceu. Printre colegii de la Braşov s-au aflat Valeriu Branişte şi Virgil Oniţiu, iar printre elevi, străluciţii intelectuali de mai târziu: Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş s.a.

     A fost un dascăl strălucit, fiind foarte apreciat de elevii săi atât pentru cunoştinţele sale cât şi pentru calităţile deosebite de pedagog. A avut alte preocupări în afara celor legate de învăţământ. A scris articole pe teme de literatură, fiind socotit un talentat gazetar. El a excelat şi în domeniul oratoriei. Dovezi în acest sens sunt numeroasele sale discuri şi cuvântări remarcabile.

     După o lungă carieră didactică desfăşurată la Braşov, în anul 1901, s-a mutat la Arad, din motive de sănătate. Aici îsi va relua această activitate ca director al şcolii de fete, între anii 1901-1905.

     Un loc important în viaţa lui Vasile Goldiş l-a ocupat participarea sa, sub diferite forme, la viaţa politică. A fost membru marcant al Partidului Naţional Român din Transilvania. Încă din 1905 alături de alţi membri ai acestui partid, ca Aurel Vlad, Ioan Suciu, Aurel Lazar, a propus să fie abandonată vechea tactică pasivistă faţă de politica oficială promovată de Budapesta şi Viena. Aceştia s-au pronunţat pentru o politică mai activă. Tactica noului activism, preconizată de Vasile Goldiş, deşi nu a fost adoptată principal la Conferinta Naţională a P.N.R. din Transilvania (1905) va fi urmată totuşi, de aproape toţi conducătorii partidului. În anul 1906 a devenit deputat în parlamentul de la Budapesta unde a desfăşurat până în anul 1910, o activitate deosebit de rodnică.

     În această calitate el s-a pronunţat pentru acordarea de drepturi politice largi, democratice, pentru români şi pentru recunoaşterea P.N.R. din Transilvania. Într-o serie de discursuri Vasile Goldiş a cerut respectarea libertăţii naţionale şi a apărat învăţământul românesc de faimoasa lege şcolară a ministrului Appony, a criticat legea electorală preconizată de contele Andrassy Gyula. Datorită intransigenţei ideilor sale, precum şi modului de a pune diferite probleme, el va deveni în Parlamentul de la Budapesta un adversar de temut.

     Activitatea sa politică nu a fost întreruptă de eşecul înregistrat în anul 1910, când a candidat din nou pentru parlamentul de la Budapesta şi nu a obţinut voturile necesare. El a continuat să apere interesele românilor şi în perioada următoare, folosind alte căi şi mijloace. În urma unor conflicte din sânul P.N.R. din Transilvania, privind forma de tratat pe ca trebuiau să o aleagă românii din Imperiul austro-ungar, Vasile Goldiş, alături de alţi militanţi, va încerca să reintroducă disciplina şi să refacă unitatea partidului.

     Începând din anul 1911 el a primit să conducă ziarul “Românul” din Arad. Datorită talentului său de gazetar, acest ziar va deveni un important instrument de luptă al românilor pentru înfăptuirea unirii. Ca director al ziarului, a refuzat, în martie 1916, să subscrie la “Declaraţia de fidelitate” cerută de contele Tisza, imediat după intrarea României în război. Ca urmare, ziarul “Românul” va fi suspendat, dar va reapărea la 7 noiembrie 1918, în preajma pregătirii evenimentelor de la Alba Iulia.

     În anul 1913, P.N.R. din Transilvania a acceptat reluarea tratativelor (eşuate în 1910) cu guvernele ungare, dar nu s-a ajuns la un compromis datorită cercurilor şoviniste ale aristocraţiei şi a marii burghezii maghiare reprezentate de ultranaţionalistul conte Tisza Istvan. Acestea dovedeau că guvernele de la Budapesta nu s-au străduit să satisfacă nici măcar cele mai elementare drepturi ale populaţiei româneşti. În pofida unei atitudini moderate, imprimată de conducerea P.N.R. în timpul primului război mondial, Vasile Goldiş a criticat politica oficială care continua deznaţionalizarea românilor din Transilvania. El a protestat împotriva abuzurilor faţă de români, împotriva internării unor români în lagărele de concentrare, consideraţi suspecţi “necredincioşi” şi “ elemente periculoase” Această atitudine s-a manifestat până la sfârşitul războiului.

     Ca urmare a înfrângerii totale a monarhiei austro-ungare pe fronturile primului război mondial, membrii Comitetului Executiv al P.N.R. s-au întrunit, din iniţiativa lui Mihai Veliciu şi a lui Aurel Lazăr, în casa acestuia, la Oradea, la 12 octombrie 1918 şi au hotărât redactarea unei declaraţii care urma să fie prezentată în camera deputaţilor a parlamentului de la Budapesta. Declaraţia a fost concepută de Vasile Goldiş. Acest moment a însemnat începutul acţiunilor P.N.R. care au precedat Marea Unire din 1918. Iată un fragment a ceea ce doreau conducătorii politici ai românilor transilvăneni: “Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărâ singură şi liberă de soarta ei - un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei - naţiunea română din Ardeal şi Ungaria doreşte să se folosească de acest drept ca, liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură plasarea (aşezarea) ei printre naţiunile libere...”

     Deoarece evenimentele s-au amplificat a avut loc la Budapesta, la 17/30 octombrie 1918 constituirea Consiliului Naţional Român Central (CNHL) ce urma să aplice în practică măsurile preconizate în Declaraţia de la Oradea din 1 octombrie. În comunicat se arăta: “Românii din Ungaria şi Transilvania şi-au constituit Comitetul Naţional Român, ca unicul for care reprezintă voinţa poporului român şi se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii şi de voinţa popoarelor libere”. CNRC era alcătuit din şase reprezentanţi ai PNR şi şase reprezentanţi ai PSD. Între cei şase membri ai PNR se afla şi Vasile Goldiş. Acest organism politic şi-a stabilit sediul la Arad, unde reapare ziarul “Românul” (7 noiembrie 1918). În urma acestui eveniment au fost constituite gărzile şi consiliile naţionale române. Ele au fost create conform indicaţiilor date prin manifestul “Către Naţiunea Română”, redactat de Vasile Goldiş.

     La 18 noiembrie 1918 a urmat un alt manifest intitulat “Către popoarele lumii” redactat în limbile română şi franceză care exprimă hotărârea nestrămutată a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România indiferent de ceea ce s-ar hotărâ la Conferinţa de pace a popoarelor, aceasta fiind singura soluţie firească şi logică totodată. Manifestul, semnat de Ştefan Cicio Pop în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române, se încheia astfel: “Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă ca în năzuinţa ei spre libertate o va ajuta întreg neamul românesc cu care una voim a fi de aici înainte în veci”.

     La sfârşitul lunii noiembrie s-au amplificat acţiunile privind convocarea unei adunări reprezentative a românilor din Transilvania pentru a fi consultată în privinţa unirii cu România. Vasile Goldiş s-a aflat din nou în valoarea evenimentelor, redactând textul convocării acestei adunări, pe care a conceput-o ca pe un forum al întregii naţiuni române a cărei voinţă trebuia să fie lege. El are meritul de a fi ales, pentru desfăşurarea acestei adunări naţionale, oraşul Alba Iulia, cetatea de scaun a voievodului Mihai, pentru rezonanţa şi simbolică şi încărcătura de istorie ce cuprinde numele acesteia.

     Ca un omagiu adus marelui luptător şi patriot Vasile Goldiş, acestuia i s-a încredinţat misiunea de a rosti cuvântarea solemnă şi de a reprezenta Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Într-o expunere de înaltă ţinută patriotică Vasile Goldiş a subliniat faptul că poporul român nu-şi revendică de fapt nu cere nimănui dreptul la autodeterminare şi la existenţă naţională de sine stătătoare, ci “decretează” unirea sa cu România, ca un drept natural, sacru al oricărei naţiuni. Rezoluţia din 9 puncte a Adunării Naţionale de la Alba Iulia prevedea unirea pentru veci a Transilvaniei cu România. Această hotărâre a consacrat astfel, pentru totdeauna, un ideal al românilor.

     După 1 Decembrie 1918, Vasile Goldiş va ocupa, pe rând, diferite funcţii cum au fost: ministru al cultelor şi instrucţiunii publice în Consiliul Dirigent; vicepreşedinte al acestui guvern; vicepreşedinte al delegaţiei care la 12 decembrie 1918 a prezentat la Bucureşti, regelui Ferdinand, actul unirii adoptat la Alba Iulia la 1 decembrie; ministru în guvernul central (1918-1919); deputat la Radna (1919); membru de onoare al Academiei Române; ministru al artelor şi cultelor (1926), preşedinte al "Astrei" (1923-1932).

     Vasile Goldiş şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii la Arad, slăbit de vârstă şi bolnav. Până la sfârşit a dus o viaţă modestă şi austeră. S-a stins din viaţă la 10 februarie 1934, în localitatea Arad.

     Datorită prestigiului deosebit de care s-a bucurat, autorităţile i-au organizat funerarii naţionale.

     A fost înmormântat în cimitirul "Eternitatea".

     Gânditor şi om politic remarcabil, Vasile Goldiş a fost în acelaşi timp un mare patriot, un luptător neobosit pentru desăvârşirea unităţii politice a tuturor românilor, pentru apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României. Pentru toată opera sa Octavian Goga îl numise, în semn de suprem omagiu, “părinte al patriei”.

    Prof. Floarea Cristea -Şcoala generală “Vasile Goldiş” Alba Iulia

Bibliografie

1 Vasile Goldiş, Corespondentă (1888-1934), Scrisori trimise, vol. I, Editura Dacia. Cluj-Napoca, 1992, pag. 195-198, 293-296.

2 Gheorghe Sora, Vasile Goldiş - militant pentru desăvârşirea idealului naţional. Edit. Facla, Timişoara, 1980, pag. 17-43

3. 1918 la români. Documentele unirii (Unirea Transilvaniei cu România - 1 Decembrie 1918, vol. II, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti , p 1989, pag. 38-40; 57-58; 394-395.