România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

MĂREŢIA MARII UNIRI

     Marea unire proclamată la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 cu cel mai profund democratism, prin folosirea dreptului la autodeterminare al poporului român din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, adică a imensei majorităţi a populaţiei acestor meleaguri, a constituit împlinirea unui vis multisecular şi biruinţa unei lupte de eliberare naţională şi socială care a cerut nenumărate jertfe, nenumăraţi martiri.

     Împlinirea acestui vis de aur, pentru neamul românesc a fost de la naşterea sa pe pământul vechii Dacii, izvor dătător de viaţă, de putere de a rezista şi de a crede în viitor, chiar şi în vremurile cele mai vitrege, când puhoaiele revărsate peste el păreau capabile să-l silească nu numai la vremelnica “retragere din istorie” (cum spunea Lucian Blaga) ci la dispariţie pe veci, sau când silnica şi asuprirea feudalilor îngâmfaţi erau atât de cumplite încât se înverşunau să-i răpească şi ultimul refugiu: limba strămoşească. Visul acesta al venirii unei Daco-Românii libere, independente şi puternice s-a hrănit din conştiinţa niciodată umbrită, pecetuită prin limba pe care poporul nostru şi-a păstrat-o sub asaltul tuturor viforelor istoriei şi de numele pe care n-a contenit să-l afirme cu mândrie atunci când i se aruncau în faţă numai nume de ocară, conştiinţa originii comune şi a unităţii prin grai, obiceiuri, mod de a gândi şi de a vedea lumea şi identitatea de năzuinţe. Această conştiinţă a dobândit temelie neclintită, de cremene, prin cercetările marilor noştri cărturari, de la Dimitrie Cantemir la corifeii Şcolii Ardelene sau la reprezentanţii străluciţi ai istoriei şi filologiei noastre moderne, care au dezvăluit lipsa sa de fundament ştiinţific al teoriilor (atât de ridicole, dar vânturate cu atâta râvnă şi astăzi) despre obârşii fantastice sau fantasmagorice ale poporului nostru şi ale limbii noastre.

     Dar visul Daco-României viitoare s-a întemeiat cu aceeaşi putere şi pe faptă. Cea dintâi a fost a lui Mihai Viteazul, din a cărui vrere sprijinită pe un geniu mare vizionar, s-a născut prima dată, chipul României, pe care avea s-o transforme în ireversibila Mare Unire din 1918. Din fapta lui Mihai Viteazul s-a întărit visul străvechi al neamului nostru şi s-a dovedit posibilitatea realizării lui depline, constituindu-se în obiectiv politic esenţial urmărit de românii din toate “ţările româneşti istoriceşte constituite, şi ridicat cu răbdarea şi perseverenţa cu care firişoarele de apă macină stâncile cele mai semeţe, pe trepte tot mai înalte de conştiinţă naţională. În 1733, când în Dieta feudală de la Cluj a pătruns primul român: Inocenţie Micu Clain şi a cutezat să ceară două lucruri atât de elementare şi fireşti ca pâinea şi apa: ca neamului oropsit să nu i se mai spună “plebs valahica” ci “naţio” sau “gens” şi să i se acorde egalitatea în drepturi cu “naţiunile recepte”, cutezătorul era să fie aruncat pe fereastră, iar în codicile Dietei s-a notat cu oroare: “el cere lucruri pe care nimeni nu le-a cerut niciodată de la strămoşii noştri şi pe care nu le vom putea cere nici de la duşmanii noştri”. În 1918 când “naţiunea română” din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a declarat solemn că nu mai recunoaşte nici o stăpânire străină şi înţelege să-şi hotărască singură soarta, împăratul de la Viena, apoi guvernul de la Budapesta nu mai ştiau ce promisiuni să facă odinioară despreţuitei “plebs valahica” pentru a o îndupleca să rămână în braţele lor ocrotitoare, venindu-le lor acum rândul să prezinte “suplicii” şi “memorandumuri” şi “apeluri” celor pe care timp de lungi veacuri au refuzat să-i asculte.

     În această dovadă a capacităţii unui popor asuprit şi vitregit timp de mai multe secole de a răsturna lumea şi de a dobândi dreptatea, constă măreţia Marii Uniri ! În sensul ei foarte profund este capacitatea poporului roman, dovedită prin Hotărârea de înaltă nobleţe de la Alba Iulia de a aplica faţă de toate naţionalităţile conlocuitoare învăţămintele dobândite de teribilele lor suferinţe şi de a refuza tentaţia de a deveni el însusi, la rândul său, asupritor al altora, proclamând, dimpotrivă, cu toată fermitatea, deplina egalitate în drepturi, cu el, a naţionalităţilor conlocuitoare, dreptul lor de a cultiva limba, cultura specifică, obiceiurile, de a se bucura de toate drepturile şi libertăţile pe care el era hotărât să le înfăptuiască.

     Aşadar, sensul Marii Uniri consistă în Omenie.

Gheorghe Jurcă