|
Astăzi
popoarele care au dăruit lumii marile civilizaţii, ori au dispărut
(sumerienii, perşii, vechii egipteni, incaşii, ...) ori,
comparativ cu gloria trecută, vegetează (grecii, italienii,
olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.) NOI cei
născuţi din ciocnirea a două civilizaţii care au
modelat faţa Lumii Vechi, traco-dacă şi romană, nu am
avut încă momentul nostru de strălucire. Ba parcă, cel puţin
teritorial, trăim într-un regres continuu! Suntem un popor “născut
bătrân”, sau “neterminat”, spun unii, “popor
vegetal”, proclama altii ! “Străinii sunt de vină”
şi faptul că ne-am născut în “calea răutăţilor”,
proclamăm NOI ! Sau “greaua moştenire a trecutului” susţine
fiecare generaţie lamentându-se că “nu sunt vremurile sub
oameni, ci bietul om sub vreme” şi refuzând să priceapă
că omul nu poate fi “sub vremi” ci tot sub oameni, sub alţi
oameni care au avut tăria să-şi supună vremurile.
Şi niciodată nu ne-am pus întrebarea de bun simţ.. “Dar
NOI, NOI chiar nu avem nici o vină” ? Străinii ne resping
pentru că au ceva cu NOI, sau pentru că nu pot să ne înţeleagă
? Dar, NOI, NOI îi înţelegem oare ? Am făcut ceva concret să-i
înţelegem şi să ne facem înţeleşi ? Îi vorbim
străinului, adesea copilul său chiar nepotul nostru, la scara
istoriei, în limba lui şi pe coordonatele mentalului lui, sau în
limba noastră pe coordonatele gândiri, noastre întortocheate, de
griji bătrân şi sfătos chiar şi când cere ?.
Se împacă vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al
datoriei şi nu un Napoleon genial în toate, gata să găsească
soluţii şi să dea sfaturi oricui, la orice, oricând şi
în oricare împrejurare ? Se simte vreunul din NOI în stare să
primească lecţii, nu numai să dea ? Vrem cu adevărat să
învăţăm despre şi de la alţii şi să-i
învăţăm, la rândul nostru, câte ceva, despre NOI ?
ştim şi dacă ştim, recunoaştem oare cine suntem
cu adevărat ?
DE
CE?
Ne tragem seva, ca popor statornic, în această parte a Lumii Vechi,
dintr-o “seminţie” care era, pentru antici, “cea mai
numeroasă” după cea a “inzilor” considera
Herodot cu, două milenii şi jumătate în urmă, ar fi
putut fi “de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât
toate seminţiile pământului”! Ar fi putut fi, dar nu a
fost ! De ce ? Nu numai că înaintaşii noştri nu au
durat un imperiu care să supună lumea, dar si-au pierdut
treptat baştina! .
Spaţiul nord tracic, spaţiu al etnogenezei omeneşti,
cuprins, între Dunărea de mijloc şi Adriatica, Kosovo, Nordul
Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat în puzderie de
“insule” gravitând, de jur împrejurul “continentului nord-dunărean”
(Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit România
Mare. Şi "erodarea" a continuat: am pierdut "Tisa
cu Jula, Seghedinul şi Debreţinul, Timocul şi Vestul
Banatului în 1920, Moldova de Est şi de Nord, cu Ţara Herţei,
în 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot în 1940, după
fosta “Vlahie care este Ţara lui Asan”, Insula Şerpilor în
1948... De ce, dacă vitejia nu ne-a contestat-o niciodată
nimeni ? şi nici dreapta judecată! De ce, dacă înaintaşii
noştri au fost “cei mai viteji şi cei mai drepţi
dintre traci” (Herodot)?
În Evul Mediu românesc nici un proiect de cruciadă nu ne-a ocolit,
împăratul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216)
fiind încredinţat că românii erau “oamenii... cei mai
temuţi şi cei mai tari ai întregului imperiu, ba chiar ai pământului”
! şi nici un papă, rege ori împărat catolic n-a imaginat o
cruciadă anti-otomană fără “Magna Valahia”
(Marea Ţară a Românilor, Mapamondul Borgian), sec. XV,
sau “blocul dacic” ( 1595 Barton, agent englez la Poartă). De ce,
dacă “s-a temut însuşi Soliman (Magnificul, după Anton
Verancsics) să ne atace în 1526 când a desfiinţat Ungaria, sau
în 1526 când a îndrăznit să asedieze Viena, de ce, când în
fata Plevnei, în 1877 ruşii ne-au cerut disperaţi ajutor, de
ce, când în prima conflagraţie mondială, Occidentul, prin
Georges Clemenceau declara “în faţa poporului român îmi scot
respectuos pălăria”, am pierdut treptat aproape totul ? De
ce am câştigat bătălii, dar am pierdut de fiecare dată,
războiul ? De ce vitejii traco-daci şi-au pierdut rând pe rând
pământurile în faţa legiunilor Romei, în 146 î. Chr. şi
106 p.Chr ? De ce, dacă erau “superiori aproape tuturor popoarelor
şi aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) şi-au pierdut limba,
mare parte din obiceiuri şi tradiţii, într-un cuvânt cultura,
capotând în faţa civilizaţiei romane ? şi dacă tot
şi-au împletit destinul cu al seminţiilor mediteraneene, de
limbă şi cultură latină, venite în dacii “ex
toto ni orbe Romano” (Eutropius), de a ce poporul rezultat din împletire
n-a moştenit de la români tenacitatea, disciplina, acceptarea
ordinei, şi “supunerii faţă de porunci” (Strabon)
care, racordate calităţilor lor naţionale, aceştia ca
şi ale românilor, iar fi făcut stăpânii lumii ? De ce
i-au influenţat ei pe cuceritori, odată deveniţi cetăţeni
ai republicii şi militari, legiune după legiune proclamându-si
comandantul împărat şi îndreptându-se de la Dunăre spre
Roma, cu vechea “netemere de moarte” a “poporului
nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).
De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducător pe care să-l
urmăm ? De ce inteligenţi fiind şi autori individuali de
planuri perfecte, niciodată aproape duse la bun sfârşit, n-am
durat o putere care să înfrunte veacurile ? De ce împăraţii
basmelor noastre, Roş Împărat, Verde Împărat etc. sunt
simpli cnezi de sate în realitate, de ce Feţii noştri Frumoşi
au alergat după himere şi “tinereţe fără bătrâneţe”
sau “viaţă fără de moarte” nu după
concret, chiar dacă fetele noastre l-au preferat pe Cătălin,
“Luceafarului” ? De ce ţăranii noştri şi-au spus
pruncilor “coconi”, adică fii de împăraţi şi
nevestelor “cocoane”, voievozii s-au numit “dominus -domn”, purtând
mantia de purpură şi coroana imperială? De ce, având ca
indivizi toate calităţile şi stăpânind un pământ
atât de bogat, a cărui “dulceaţă” l-am preschimbat în
Eden pentru “latrones gentium” din toate timpurile, am fost şi
suntem condamnaţi să fim veşnic “popor sărac din
ţara bogată ? De ce, dârzi şi războinici” ?
“adevărată întruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit
în popoarele moderne vecine, constituite pe pământul nostru, cu sângele
nostru curgându-le prin vene, cu trăsăturile noastre, dar cu
alte apucături în spatele pavezei ridicată de limbi străine
nouă, pe care le-am însuşit uitându-ne stirpea ? De ce suntem
români, dar şi, în parte, unguri, secui, ceangăi, bulgari, sârbi,
croaţi, sloveni, slovaci, cehi, huţuli, şi de foarte curând
"ucrainieni"? De ce buciumele şi doinele noastre plâng? De
ce întotdeauna eroul moare acceptându-şi cu fatalism destinul? De
ce, la trei români, doi se întorc întotdeauna împotriva celui de-al
treilea? De ce, beneficiind de uriaşul bagaj de cunoştinţe
tehnice şi inventivitate moştenit de la înaintaşii
traco-romani, am durat o civilizaţie a lemnului, în “Ţara de
piatra”? De ce NOI, “urmaşii cetăţenilor Romei” care
au clădit Europa, NOI artefact al istoriei suntem astăzi invitaţi
să intrăm, alături de urmaşii “barbarilor” în
“casa comună” care a fost de fapt CASA NOASTRĂ ? De ce, din
bagajul de înţelepciune moştenit ne-am făcut lozinci doar
din proverbele ce acceptă fatalitatea: “Apa trece, pietrele rămân”!
“Capul plecat sabia nu-l taie”! “Fă-te frate cu, dracul până
treci puntea”! s.c.l., sugrumându-ne în numele lor, în faşă,
eroii? şi fără să ne gândim că, apa trecând
roade piatra care, se tot micşorează, că nu e nevoie ca
sabia să desprindă capul care va fi strivit de cizma străină
pusă pe grumaz şi că o dată pe punte, diavolul ne va
arunca de fiecare dată în hău ! De ce ne-am împiedicat eroii să-şi
urmeze destinul ? Din “pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis
şi pe Domnul Unirii? Ca nu cumva să sară “cizmarul peste
calapod”? De ce ne place să ne punem în frunte proşti, pentru
a, putea să-i batjocorim apoi cum ne vine la gură, arătându-ne
superioritatea doar prin vorbe? şi de ce vedem întotdeauna doar
“paiul din ochii altora” şi niciodată “bârna” din
proprii ochi ? De ce la NOI, “prostul moare” întotdeauna “de grija
altuia”? De ce n-am acceptat niciodată principiul “omul potrivit
la locul potrivit”? De ce clamăm nevoia de Ţepeş, dar
admitem ca “hoţul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem
transformarea hoţilor în negustori cinstiţi şi a trădătorilor
în eroi, gratulându-i cu invidie cu un “bravo lui, băiat deştept
! Cine poate, oase roade”? De ce, generaţie după generaţie,
ne confruntăm în sărăcie cu lustru, exact cu aceleaşi
probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, când soluţia era moştenită?
De ce sfârşim la bătrâneţe prin a deveni exact ceea ce
uram mai mult în tinereţe, pentru ca generaţia următoare să
o ia de la capăt, cu speranţa că, dacă, “strânge un
pic cureaua”, o să-i fie mai bine, cândva, “la pastele cailor”
sau, mai curând pe lumea cealaltă? “Vulturii nu vânează muşte”!,
ne-au lăsat diata moşii şi exact asta facem, născându-ne
şi murind, generaţie după generaţie, în una şi
aceeaşi veşnică reformă, care ne scoate periodic
gunoaiele la suprafaţă, ca furtuna ce răscoleşte
fundul apelor adânci, fiindcă mândria ne-a împiedicat de fiecare
dată, să începem cu începutul cu acel strop de înţelepciune
care spune “Cunoaşte-te pe tine însuţi”! Şi, cunoscâdu-ne,
ne-am fi dat seama că tragedia noastră încape în cinci vorbe -
“Să moară şi capra vecinului”!
Avem tot ce ne trebuie să clădim piramide dar conştiinţa
noastră nu depăşeşte stadiul de plan, fiindcă de
mii de ani ne amăgim cu minciuna că “Pe-al nostru steag e
scris Unire/ Unire-n cuget şi-n simţiri”! Noi cei care sărim
întotdeauna cu uşurinţa nevăstuicii, dintr-o extremă
în cealaltă ! De ce scăpaţi de marxism, de patriotardism,
ne aruncăm astăzi, cu bucuria prostului într-un nou tip de “înternaţionalism”
la fel de antiuman ca şi cel “proletar”? Chiar nu putem trăi
fără “isme”?
CE NE LIPSEŞTE
?
Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu stă în suma defectelor
noastre care, trecând pe plan la elite, ne sabotează INTERESUL NAŢIONAL,
aceleaşi defecte sesizate de Herodot în veacul V a.Chr., de
Mauricius în veacul VI. P. Chr., de Kekaumenos în 1078, de mii de tineri
reformatori ai naţiei sau de observatori străini pe care ne grăbim
să-i huiduim şi chiar de NOI înşine, atunci când ne
analizăm la rece clasa, politică, în cuvinte identice pe
parcursul a două milenii şi jumătate: “umblă pe toţi
să-i înşele şi minte straşnic şi fură mult,
jurându-ne zilnic cu jurăminte înfricoşate şi îşi
calcă uşor jurămintele şi făcând şi frăţii
de cruce şi de cumetrii, închipuindu-şi că prin aceasta va
înşela pe cei mai simpli ! Cheia se află în cuvintele lui
Herodot - “sub o conducere unitară”! “Sub o conducere unitară”,
seminţia înaintaşilor noştri şi a noastră ar fi
putut deveni “de neînfrânt şi cu mult mai puternică decât
toate seminţiile pământului”!
Dar de câte ori au acceptat înaintaşii noştri şi noi înşine
unitatea în istorie? - “De ce ăla şi nu EU” ? De circumstanţă
l-au acceptat pe Burebista în faţa asaltului Romei şi, când
Cezar a pierit, de “Maur” n-a mai fost nevoie ! Porniţi pe un
drum uniţi în interes naţional s-au găsit întotdeauna,
de-a doua zi, unii cu idei, care au acţionat independent şi
contrar, din poziţie subalternă. Decebal trădat şi părăsit,
Vitalian trădat şi ucis, Gelu părăsit şi uitat,
Ahtum trădat şi ucis şi aşa mai departe, Vlad Dracul,
Vlad Ţepes, Ion Vodă, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu,
Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la
români cei foarte norocoşi şi cei ce au ştiut să-i
scurteze de cap pe “hicleni”. Mircea cel Bătrân, Ştefan cel
Mare, Petru Rareş s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de “degrabă
vărsătoriu de sânge nevinovat”. Ţara a rămas aceeaşi
şi a îndurat şi mai departe, suportându-şi fatalist
boierii pe care Macarie îi definea la 1538, pentru eternitate, drept
“minţi oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar să-şi
însuşească averile altora, iar pe ale lor să le înmulţească
cu mijloace nedrepte”, prea rar săturându-se de reformă
şi sculându-se împotriva “balaurilor ce ne înghit de vii”
(Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptând periculoasa idee că nu am
fost şi nu suntem în stare să facem nimic decât “sub
bici”!
Soarta noastră ar fi fost alta şi va putea fi alta dacă am
fi înţeles ori vom înţelege că, în numele INTERESULUI NAŢIONAL
ar fi trebuit sau va trebui, odată decizia luată şi liderul
ales, să acţionăm uniţi nu numai prin vorbe, de la
“opincă la vlădică”, pentru ţelul propus, fără
să acordăm prioritate intereselor personale sau de Dovada că
două milenii de istorie de experienţe catastrofale, de pierderi
irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea conştiinţei naţionale,
n-au schimbat într-adevăr nimic, stă în plângerea “reformiştilor”
de la 1769, care-şi doreau exact ce ne dorim şi NOI astăzi:
"În cele patru părţi ale lumii
Prea numiţi erau românii
Ca sunt escusiţi la fire
Dar n-au între ei unire.
Şi dintr-a lor neunire
Va veni a ţării pieire”
(Istoria
ţării Româneşti dă la let 1769)
Iar dacă cei ajunşi, cel mai adesea pe nemerit, în fruntea
bucatelor, au subordonat aproape întotdeauna INTERESUL NAŢIONAL, lăcomiei:
setei de putere, ambiţiilor lor meschine, poporul sa făcut în
egală măsură vinovat de a se fi complăcut, adaptându-se
fără ambiţii oricărei situaţii şi făcând
din complăcere şi adaptabilitate un modus vivendi. În
1736-1739, unul din cumplitele războaie ruso-austro-turce, decise să
rezolve “Chestiunea Orientală” (nerezolvată nici astăzi
cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au însângerat pentru a mia oară
ţara, excese deosebite petrecându-se în Banat, acolo unde românii
luptau atât în armata romano-germană, cât şi în armata turcă
si, cei mai mulţi pe cont propriu, ca haiduci împotriva coloniştilor
catolici. Cu stupoare notau agenţii imperiali că, la hore,
duminica, jucau alături de ţărani, haiduci şi soldaţi
români în uniforme nemţeşti sau otomane chiuind “Ţine
Doamne tot aşa, nici cu turcu nici cu neamţu ! Ţine Doamne
tot aşa!” Haosul devenise stare naturală, iar urmaşii
cuceritorilor Lumii Vechi-un popor de supravieţuitori !
Trădările şi ambiţiile personale, lipsa de unitate au
făcut ca planul unirii tuturor românilor, conceput atunci, la jumătatea
veacului XVIII, să tot fie amânat, până Europa s-a încăierat,
miza fiind tocmai bogăţiile noastre, şi - Războiul
Crimeei a pus capăt celei de-a “n-“ a “Noi Ordini”
continentale introdusă cu tunul de “Sfânta Alianţă”.
Condusă de tineri cu pregătire militară, dar şi şcoliţi
în revoluţiile europene, generaţia paşoptistă a reuşit
să-şi impună voinţa vechilor “boieri” şi să
realizeze, dintr-o ficţiune numită “Principatele Unite ale
Moldovei şi Valahiei”, printr-o luptă tenace, în perioada 24
ianuarie 1859 - 11 decembrie 1861, unirea reală, într-un singur stat
numit ROMÂNIA. Ne va dezvălui secretul scrisoarea din 13 ianuarie
1856 a lui Mihail Kogălniceanu către C.A. Rosetii: “am îndemnat
pe toată lumea şi sper să fi reuşit, ca fiecare să
lase deoparte orice duşmănie, orice părere de mâna a doua
şi să ne ţinem hotărât şi uniţi sub marele
şi nobilul steag al Unirii”!
Printr-un efort de voinţă surprinzător, care a dovedit că
se poate, unitatea a rezistat atunci până la împlinirea
obiectivului Unirii având deci ca liant camarazii de arme şi idei,
dar a capotat ulterior în faţa magicului cuvânt “Reformă”.
Proiectul de reformă agrară din 1862 i-a făcut pe cei ce
purtau în suflet germenul parvenirii şi demonul lăcomiei, să
devină peste noapte, din “marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C.
Brătianu, dacă nu artizanul, cel putin sufletul “Monstruoasei
coaliţii” care a dus la răsturnarea ctitorului României
moderne, Alexandru Ioan Cuza, punând sub semnul întrebării însăşi
Unirea în perioada 11 februarie - 10 mai 1866 !
În locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NAŢIONAL,
a fost adus un străin şi inoculată criminala idee că
nu suntem în stare să ne guvernăm singuri. Că, ne trebuie
un mediator străin pentru a realiza ceva ! Nemaivorbind de faptul că
NOI cei născuţi într-o Republică devenită “imperium
mundi” am acceptat reîntoarcerea de la democraţie la barbarie prin
“regalitatea” reintrodusă într-o Europa unită şi
civilizată de germanici (franci, ostrogoţi, vizigoţi,
vandali, saxoni) la începuturile evului întunecat!
Uităm adesea, datorită meritelor minore incontestabile ale lui
I.C. Brătianu, în continuarea operei cuziştilor, de
modernizarea structurilor statale, uităm că, la apusul carierei,
el a fost alături de Carol I, partizanul şi semnatarul unui
tratat secret de alianţă a României cu Austro-Ungaria-Viena,
18/30 octombrie 1883) îndreptat nu numai şi împotriva Franţei,
Marii Britanii şi Rusiei, dar şi a INTERESULUI NAŢIONAL
care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de români supuşi
de Ungaria dualistă genocidului etnic şi cultural şi Unirea
lor cu ţara! Ca o ironie a sorţii însă, cel ce va relua
munca lui Mihail Kogalniceanu şi Cuza, în perspectiva primei mari
conflagraţii mondiale, avea să fie tocmai fiul său, Ionel
Brătianu, adevăratul artizan, alături de Regina Maria, a
Marii Uniri din 1918. Cu diplomaţie dar şi cu duritate, el a
explicat generaţiei sale că “În chestiunile cele mari, în
acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt
legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu
pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca
să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul
înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor
şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii!”
De ce era necesara o astfel de punere la punct ? Pentru că adevărul
în privinţa elitei noastre politice din primele decenii ale veacului
trecut, elita idealizată de “urmaşii” săi întru totul
de astăzi, diferă ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a înoculat
prin educaţie, şi fără cunoaşterea acestui adevăr,
am ajuns să facem scump plătita greşeală din 1996, când
ne-am dat pe mâna celor “15.000 de specialişti”, adică
propriilor noastre himere! În cuvinte cumplit de actuale, unul dintre
analiştii politici lucizi, făcea din interior, radiografia
elitei politice româneşti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn
Babel... în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi
facă locul la adăpostul declaraţiilor patriotice... Toată
lumea făcea politică europeană şi nimeni românească,
adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni
de a României.
Românii se împărţeau în francofoni şi germanofili şi
cereau intrarea noastră imediat în război, după cum
simpatiile lor se îndreptau spre unii sau alţii din beligeranţi,
fără să se ocupe de interesele româneşti. Nimeni nu
mai simţea româneşte"! (C. Argetoianu).
Dacă am fi cunoscut şi acceptat acest adevăr am mai fi fost
oare nevoiţi să o luăm iarăşi de la capăt
sau să suportăm orăcăiala bicisnică a unor falşi
profeţi botezaţi “analişti politici”? Fiindcă
Europa nu a permis Unirii celei Mari, plătită cu un milion de
martiri, cărora, în loc de Rememberance Day, le dăm astăzi
Valentine's Day, să existe decât 20 de ani, după care, în anul
trădării generale 1940, când diplomaţii leşinară
ca midinetele, semnându-i decesul, când regele, politicienii şi
generalii, şi-au pus limba în ghips ne primind ordinul de luptă,
armata ţării s-a retras de la toate fruntariile fără să
fi tras (suprema umilinţă) un foc de armă! Cu o singură
excepţie - maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care
s-a jertfit INTERESULUI NAŢIONAL, oprindu-i pe ruşi cu foc în
faţa Putnei! Iar răsplata ia fost pe măsură! Proclamat
de Rusia “criminal de război” figurează încă pe lista
infamiei, în ţara în care, o justiţie chioară i-a
declarat eroi pe spionii “defectori”, care, văzând secrete
economice şi militare “n-au trădat poporul român, ci pe
Ceausescu” ( ! ! ! !)
În aceeaşi situaţie se afla Reintregitorul, militarul care a reînviat
virtutea română, angajându-i pe români într-un RĂZBOI NAŢIONAL
FĂRĂ ALIAŢI CONSFINŢIŢI PRIN TRATATE! şi a făcut-o
ridicând prin proclamaţia “Către români” din ianuarie
1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza şi Ionel Brătianu:
“Fii om, fii drept şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor
şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului
şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna chiar dacă
nu înţelegem de fiecare dată”! (Ion Antonescu). Pentru că
nu Unirea pământurilor noastre într-un tot a fost “cheia de
bolta” a edificiului nostru naţional ci “unirea în cuget şi-n
simţiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape întotdeauna şi ne
lipseşte şi astăzi când suntem pe cale să cedăm
pentru eternitate, parţi din teritoriul rămas, fără se
ne punem, orbi la colapsul spre care ne îndreptăm că neam, întrebări..
Ai
voie ?
Ai voie în dispreţul majorităţii, urmând doar propriul
interes, să calci în picioare jertfa generaţiilor trecute
şi viitorul generaţiile nenăscute? Ai voie să te
substitui lui Dumnezeu, decizând unilateral ca binele general nu ţine
de voinţa majorităţii dispreţuite, ci de voinţa
celor puţini şi (auto) “aleşi”, despre a căror
moralitate şi calităţi reale ar fi multe de spus? Ai voie să
vinzi în detrimentul INTERESULUI NAŢIONAL suflete de români, pământ
românesc, păduri, păşuni, ape, fabrici, holde, mine,
drumuri, flote, bănci? Gândeşte-te, spunea geniul naţional
şi el hulit astăzi de epigoni, că “Ţara este rodul
muncii unor zeci de generaţii şi aparţine altor zeci de
generaţii care vor veni” (Mihai Eminescu). Iar INTERESUL NAŢIONAL
este liantul fără de care ne-am înceta existenţa ca fiinţă
etnică, este coloana noastră vertebrală, este ceea ce ne
face demni şi egali în rândul celorlalte naţiuni, amintindu-le
că avem, NOI “o misie a împlini în lume” (Nicolae Bălcescu).
Cu singura condiţie de a ne ţine “hotărât uniţi”
sub steagul lui! Cine s-a săturat de România este liber să
plece unde o vedea cu ochii! Dar fără pământul morţilor
noştri şi al pruncilor noştri nenăscuţi, pe tălpi
! Pentru că nimeni nu are dreptul să ia decizii pentru alţii
!
De mii de ani ne lamentăm! De mii de ani clădim scenarii şi
ne ucidem, din indolenţă sau invidie visele. De mii de ani sperăm
că, poate o nouă generaţie va avea curajul să se
privească sincer în oglinda sufletului şi să extirpeze, în
sfârşit cancerul din NOI! Românul... duşmanul românului!
Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranţa că generaţia
copiilor noştri va fi poate cea aleasă, aceea care va găsi
soluţia nu în “isme”, nu pe pământ străin, ci în
sine! Să fii sosit oare clipa? Să se fi născut în sfârşit
o generaţie de români soldaţi, după atâtea generaţii
de români - Napoleoni şi “împăraţi”? O generaţie
unită, capabilă să-i schimbe mentalul, genetic moştenit,
de supravieţuitor”, într-unul de “cuceritor”? Şi, dacă
aceasta este generaţia, va întelege ea, oare, că nu Canada
trebuie cucerită, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMÂNIA
Dr.
Mircea DOGARU
|
|
