|
Organizarea
societăţii studenţeşti către mijlocul secolului
XIX a dat expresie activităţii tineretului studios pe linia
ideii naţionale, aşa cum sublinia marele poet Octavian Goga.(1)
Societatea Academică “Petru Maior” constituită la Budapesta
în anul 1862 ca societate de lectură a studenţilor, era locul
de adunare a studenţilor români, iar membri componenţi - tineri
veniţi din toate colţurile Transilvaniei şi din multe alte
părţi locuite de români, erau într-o strânsă legătură
cu colonia românilor din capitala Ungariei. Cum era şi firesc
societatea avea trainice legături cu “cei de-acasă”, cu
personalităţi deosebit de valoroase din toate domeniile de
activitate, unele având calitatea de membri onorifici. Poate fi amintit,
în această situaţie, Partenie Cosma, cel care în anul 1862, când
s-au pus bazele societăţii, a fost ales de membrii fondatori ca
preşedinte şi care, mai târziu, în calitate de Director Genera
al "Albinei” din Sibiu, a continuat să sprijine societatea.
Mai pot fi enumeraţi ca membrii onorifici, Coriolan Brediceanu,
avocatul din Lugoj, şi cunoscut om politic, Gheorghe Pop de Băseşti,
marele proprietar, Paul Rotariu, avocatul din Timişoara generalul
Traian Doda s..a. Toţi aceştia aveau merite incontestabile în
lupta naţională a românilor transilvăneni. Să nu
omitem faptul că printre membrii onorifici era şi Ioan Slavici,
pe care Huszar Antal îl considera “cel mai fanatic duşman al
statului ungar şi al naţiunii maghiare.
Alte nume ilustre care de-a lungul timpului şi-au adus contribuţia
la această societate a tinerimii române, au fost: Iosif Vulcan,
Alexandru Roman, Octavian Goga Ion Agârbiceanu, Ilarie Chendi, Traian
Vuia Nicolae Drăganu, Valeriu Branişte, Victor Stanciu, Valeriu
Moldovan, Elie Dăianu, Alexandru Ciura, Enea Hodos, Victor Vlad
Delamarina, Vasile Goldiş, Ioan Lupaş s.a. Toţi au activat
pe vremea studenţiei în cadrul societăţii iar în anii următori
au recunoscut în această societate “o scoală” formativă
pe linia luptei naţionale.
“Universitarii noştri de la Budapesta spune mai târziu Octavian
Goga -acolo în inima unei ţări străine, plimbau cu ei le
fiecare pas o psihologie particulară bine îngrădită faţă
de orice influenţă dinafară. Studenţi ai universităţilor
ungureşti, strânşi laolaltă, noi, de noi, într-o numeroasă
familie ... am eliminat, consecvent otrava disolvantă a educaţiei
străine... la societatea “Petru Maior” unde ne adunam zilnic,
retraşi după obiceiurile şi glumele noastre de acasă,
perpetuând acolo departe spiritul local al Transilvaniei cu toate
particularităţile lui” (3).
Dacă în primii ani ai societăţii a existat o unitate de acţiune,
după anul 1867 au apărut o seamă de divergenţe, mai
ales în condiţiile apariţii noi situaţii politice
rezultate prin realizarea dualismului austro-ungar.
În anul 1868 preşedintele e tot profesorul universitar Alexandru
Roman: În următorii ani se schimbă “statutele” şi este
ales preşedinte Iosif Vulcan. Existau aşadar două
“statute”, care produc sciziunea societăţii. Pe tema modificării
articolului 5 care stipula ca “membrii ordinari pot fi tineri români de
la Universitatea din Budapesta, şi absolvenţii", guvernul
maghiar a atenţionat că cei care au terminat studiile nu mai pot
face parte din societate”. Discuţiile din şedinţele
periodice ale societăţii au aprins spiritele între cei ce nu
admit restricţia cerută de guvernul maghiar şi ceilalţi,
care cer să fie respectată. Cele două fracţiuni
pretind, fiecare că ea este, adevărata societate “Petru
Maior". Virgil Onişor, făcând istoricul primilor 10 ani ai
societăţii, spunea că “dacă ne uităm cine era
într-o parte şi cine într-alta observăm că tinerii români
au făcut chestiune de provincialism, făcând deosebire între
Transilvăneni şi Bănăţeni”(4).
O analiză mai atentă conduce la ideea că în fond sciziunea
din sânul studenţimii române de la Budapesta era o reflectare a
bifurcării luptei românilor din Transilvania în gruparea
“pasivistă”(5).
Un punct de vedere care încerca a lămuri cauzele acestei dezbinări
este oferit de scrisoarea adresată centrului “Petru Maior” la
Cluj, în anul 1926, de Francisc Hossu Longin. Iată cum explica el
starea de lucruri din cadrul societăţii: “Când am ajuns
şi eu Pesta, în toamna anului 1869, era epoca multor diferenţe
şi discursuri între bărbaţii noştri, care atunci
figurau în fruntea afacerilor politice naţionale; de care nu putea să
rămână pe deplin scutită nici tinerimea naţională.
Din ziare, apoi din contactul cu politicienii şi deputaţii români
de e atunci, dar cu deosebire din disputele tinereşti cu colegii
şi contemporanii mei, am aflat că deja în anii de mai înainte,
întocmai ca la Viena tinerimea româna din Pesta încă era împărţită
în două tabere marcante, adică în aderenţii lui George
Bariţiu şi ai ziarului “Gazeta Transilvaniei”, şi în
aderenţii familiei Mocsony de la care unii primeau ajutoare, dar mai
ales din adoratorii lui Vincenţiu Babaş cu ziarul Albina. Mai pe
scurt, în partidul ardelenilor la care a aparţineau şi tinerii
români din aşa zisele părţi ungureşti şi în
partidul bănăţenilor, adică cei din părţile
bănăţene. Între aceste două partide existau mai mult
tainic, şi motive specific confesionale"(6).
Autorul scrisorii remarca şi faptul că e posibil,
ba chiar verosimil, că unii politicieni de pe atunci au încercat să-şi
găsească aderenţi şi în grupările tinerimii română
universitare. Un lucru este cert: existau două curente, destul de
bine definite care reflectau acolo la Budapesta ecoul de acasă dintre
activişti şi pasivişti: Disputele au afectat societatea,
eficienţa activităţilor ei scade, şedinţele se
ţin în condiţii improprii, într-o cafenea, într-o cameră
întunecoasă, strâmtă şi umedă”. Se ajunge la situaţia
în care vizita lui Ioan Slavici la societate să nu fie acceptată,
unii membri (destul de mulţi) să-l considere chiar un “spion
literar” al celor de la “direcţia nouă”. Din cauza acestor
neînţelegeri ca şi faptului că autorităţile
ungureşti au interzis, nici un student de la societatea “Petru
Maior” n-a luat parte, în anul 1871, la marile serbări organizate
la Mănăstirea Putna una din cele mai grandioase manifestări
patriotice la care au participat reprezentanţii studenţilor români
de pretutindeni.
Treptat disputele se calmează şi cele două fracţiuni
ale societăţii se unesc. Transilvănenii ajunşi în
minoritate primesc “sacrificiul” şi cedează fără
însă ca “frecările” să înceteze.
Din anul 1871 societatea îşi schimbă localul propriu. De aici
încolo tinerii studenţi români se simt, în localul lor, ca acasă.
În mijlocul capitalei străine aveau şi ei un colţişor
care era numai al lor. Aici veneau aproape în fiecare seară spre a
citi gazete şi pentru lecturarea cărţilor din bibliotecă.
Când aveau vreo neplăcere şi îi cuprindea deznădejdea, în
casa lor găseau vorba bună a unui coleg. Acolo se adunau
duminicile după masă şi în şedinţe se citeau
şi se criticau “operatele” lucrate peste săptămână.
Discuţiile se încingeau şi se prelungeau de multe ori peste
durata şedinţelor. Acolo însă îşi uitau animozităţile
şi cu toate că discuţiile erau aprinse tinerii români se
înţelegeau foarte bine.
Activitatea Societăţii “Petru Maior” nu trebuie căutată
în procese verbale, zice un fost membru, ci în ceea ce nu este scris în
ele, fiindcă nu se putea scrie niciodată. Tinerii veneau din
satele Transilvaniei dezorientaţi, unii dintre ei trecuseră prin
şcoli româneşti dar cei mai mulţi erau absolvenţi ai
şcolilor ungureşti. În ei se zbăteau două lumi, lumea
de acasă, din Transilvania, cu limba pe care o învăţaseră
de la mama, şi lumea şcolii, cu limba ungurească, cu
profesorul de istorie care vorbea despre trecutul şi viitorul
unguresc, dar nu avea cuvinte decât de milă şi ironie pentru
neamul de ciobani săraci, care era tolerat.
Aşadar după o scurtă perioadă de tensiuni şi
dezbinare în cadrul societăţii se produce împăcarea celor
două tabere “rivale” şi cam de pe la anul 1873 ele strâng rândurile.
Un prim succes este obţinut prin demersurile reuşite către
autorităţi, care recunosc oficial societatea.
Din întrunirile zilnice şi citirea "operatelor particulare se
naşte ideea unei reviste literare. În anul 1876, urmare unor strădanii
deosebite apare primul număr al revistei “Roza cu ghimpi” al cărei
redactor era Lazăr Petrovici. În “programa” primului număr
se spunea: Cultura va salva românimea. Junimea română pătrunsă
de acest adevăr necontestabil s-a decis a edita o foaie, un mijloc
destul de puternic pentru a rupe uşor valul întunecimii ce desparte
pe om de câmpul cel mângâitor al adevăratei şi folositoarei
culturi.
Revista apărea de două ori pe lună într-un singur exemplar
scris cu mâna publicând cele mai reuşite “operate” ale
membrilor societăţii. În conţinutul ei revista avea un
pronunţat caracter umoristic dar ea furniza, şi informaţii
despre preocupările studenţilor din Budapesta, fiind o adevărată
arhivă a societarii.
Un moment de vârf în activitatea societăţii “Petru Maior”
este tipărirea lucrării lui Petru Maior, “Istoria pentru începutul
românilor în Dacia”. Tipărirea se face la Gherla, în 2000 de
exemplare însă ediţia nu este prea îngrijită. Revista
“Roza cu ghimpi” şi-a continuat apariţia până în
1894-1895 având ca redactori personalitati ca: Amos Frâncu, V. Onitiu
etc. Prin conţinutul său, fără o evidentă
continuitate de preocupări, revista stabileşte un “contact”
viu între membrii săi şi stăruie să încadreze
activitatea tinerimii române din, Budapesta în mişcările
culturale a tuturor românilor.
Prof.
Ioan MUNTEAN
Note:
1.
Octavian Goga, Ideea naţională, în vol “Precursori”, Edit.
Minerva Bucureşti, 1989, p. 47
2.
Ion Bulei, Atunci când veacul se naşte, Edit Eminescu, Bucureşti,
1990, p. 221
3.
Andrei Radu, Cultura franceză la românii din Transilvania până
la unire, Edit. Dacia Cluj-Napoca, 1982, p. 200
4.
Almanahul Societăţii Academice “Petru Maior”, Cluj, 1929, p.
111.
5.
V. Curticeanu; Mişcarea culturală românească pentru unire
din 1918 Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 143
6.
Dan Berindei, Cultura naţională româna Edit. Eminescu, Bucureşti,
1986, p. 51
7.
Istoricul Societăţii "Petru Maior", în Almanahul
Societăţii "Petru Maior" din Budapesta, Gherla, 1901 ,
p.31
8.
Desăvârşirea unificării Statului naţional român;
Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Editura Academiei, Bucureşti,
1968, p 328.
9.
V. Curticăpeanu, idem, nota 12.
10. Idem, nota 14 p. 329
|
|
