România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Societatea academică “Petru Maior” a studenţilor Români de la Budapesta, şi ideea naţională

Organizarea societăţii studenţeşti către mijlocul secolului XIX a dat expresie activităţii tineretului studios pe linia ideii naţionale, aşa cum sublinia marele poet Octavian Goga.(1)

     Societatea Academică “Petru Maior” constituită la Budapesta în anul 1862 ca societate de lectură a studenţilor, era locul de adunare a studenţilor români, iar membri componenţi - tineri veniţi din toate colţurile Transilvaniei şi din multe alte părţi locuite de români, erau într-o strânsă legătură cu colonia românilor din capitala Ungariei. Cum era şi firesc societatea avea trainice legături cu “cei de-acasă”, cu personalităţi deosebit de valoroase din toate domeniile de activitate, unele având calitatea de membri onorifici. Poate fi amintit, în această situaţie, Partenie Cosma, cel care în anul 1862, când s-au pus bazele societăţii, a fost ales de membrii fondatori ca preşedinte şi care, mai târziu, în calitate de Director Genera al "Albinei” din Sibiu, a continuat să sprijine societatea. Mai pot fi enumeraţi ca membrii onorifici, Coriolan Brediceanu, avocatul din Lugoj, şi cunoscut om politic, Gheorghe Pop de Băseşti, marele proprietar, Paul Rotariu, avocatul din Timişoara generalul Traian Doda s..a. Toţi aceştia aveau merite incontestabile în lupta naţională a românilor transilvăneni. Să nu omitem faptul că printre membrii onorifici era şi Ioan Slavici, pe care Huszar Antal îl considera “cel mai fanatic duşman al statului ungar şi al naţiunii maghiare.

     Alte nume ilustre care de-a lungul timpului şi-au adus contribuţia la această societate a tinerimii române, au fost: Iosif Vulcan, Alexandru Roman, Octavian Goga Ion Agârbiceanu, Ilarie Chendi, Traian Vuia Nicolae Drăganu, Valeriu Branişte, Victor Stanciu, Valeriu Moldovan, Elie Dăianu, Alexandru Ciura, Enea Hodos, Victor Vlad Delamarina, Vasile Goldiş, Ioan Lupaş s.a. Toţi au activat pe vremea studenţiei în cadrul societăţii iar în anii următori au recunoscut în această societate “o scoală” formativă pe linia luptei naţionale.

     “Universitarii noştri de la Budapesta spune mai târziu Octavian Goga -acolo în inima unei ţări străine, plimbau cu ei le fiecare pas o psihologie particulară bine îngrădită faţă de orice influenţă dinafară. Studenţi ai universităţilor ungureşti, strânşi laolaltă, noi, de noi, într-o numeroasă familie ... am eliminat, consecvent otrava disolvantă a educaţiei străine... la societatea “Petru Maior” unde ne adunam zilnic, retraşi după obiceiurile şi glumele noastre de acasă, perpetuând acolo departe spiritul local al Transilvaniei cu toate particularităţile lui” (3).

     Dacă în primii ani ai societăţii a existat o unitate de acţiune, după anul 1867 au apărut o seamă de divergenţe, mai ales în condiţiile apariţii noi situaţii politice rezultate prin realizarea dualismului austro-ungar.

     În anul 1868 preşedintele e tot profesorul universitar Alexandru Roman: În următorii ani se schimbă “statutele” şi este ales preşedinte Iosif Vulcan. Existau aşadar două “statute”, care produc sciziunea societăţii. Pe tema modificării articolului 5 care stipula ca “membrii ordinari pot fi tineri români de la Universitatea din Budapesta, şi absolvenţii", guvernul maghiar a atenţionat că cei care au terminat studiile nu mai pot face parte din societate”. Discuţiile din şedinţele periodice ale societăţii au aprins spiritele între cei ce nu admit restricţia cerută de guvernul maghiar şi ceilalţi, care cer să fie respectată. Cele două fracţiuni pretind, fiecare că ea este, adevărata societate “Petru Maior". Virgil Onişor, făcând istoricul primilor 10 ani ai societăţii, spunea că “dacă ne uităm cine era într-o parte şi cine într-alta observăm că tinerii români au făcut chestiune de provincialism, făcând deosebire între Transilvăneni şi Bănăţeni”(4).

     O analiză mai atentă conduce la ideea că în fond sciziunea din sânul studenţimii române de la Budapesta era o reflectare a bifurcării luptei românilor din Transilvania în gruparea “pasivistă”(5).

     Un punct de vedere care încerca a lămuri cauzele acestei dezbinări este oferit de scrisoarea adresată centrului “Petru Maior” la Cluj, în anul 1926, de Francisc Hossu Longin. Iată cum explica el starea de lucruri din cadrul societăţii: “Când am ajuns şi eu Pesta, în toamna anului 1869, era epoca multor diferenţe şi discursuri între bărbaţii noştri, care atunci figurau în fruntea afacerilor politice naţionale; de care nu putea să rămână pe deplin scutită nici tinerimea naţională. Din ziare, apoi din contactul cu politicienii şi deputaţii români de e atunci, dar cu deosebire din disputele tinereşti cu colegii şi contemporanii mei, am aflat că deja în anii de mai înainte, întocmai ca la Viena tinerimea româna din Pesta încă era împărţită în două tabere marcante, adică în aderenţii lui George Bariţiu şi ai ziarului “Gazeta Transilvaniei”, şi în aderenţii familiei Mocsony de la care unii primeau ajutoare, dar mai ales din adoratorii lui Vincenţiu Babaş cu ziarul Albina. Mai pe scurt, în partidul ardelenilor la care a aparţineau şi tinerii români din aşa zisele părţi ungureşti şi în partidul bănăţenilor, adică cei din părţile bănăţene. Între aceste două partide existau mai mult tainic, şi motive specific confesionale"(6).

      Autorul scrisorii remarca şi faptul că e posibil, ba chiar verosimil, că unii politicieni de pe atunci au încercat să-şi găsească aderenţi şi în grupările tinerimii română universitare. Un lucru este cert: existau două curente, destul de bine definite care reflectau acolo la Budapesta ecoul de acasă dintre activişti şi pasivişti: Disputele au afectat societatea, eficienţa activităţilor ei scade, şedinţele se ţin în condiţii improprii, într-o cafenea, într-o cameră întunecoasă, strâmtă şi umedă”. Se ajunge la situaţia în care vizita lui Ioan Slavici la societate să nu fie acceptată, unii membri (destul de mulţi) să-l considere chiar un “spion literar” al celor de la “direcţia nouă”. Din cauza acestor neînţelegeri ca şi faptului că autorităţile ungureşti au interzis, nici un student de la societatea “Petru Maior” n-a luat parte, în anul 1871, la marile serbări organizate la Mănăstirea Putna una din cele mai grandioase manifestări patriotice la care au participat reprezentanţii studenţilor români de pretutindeni.

     Treptat disputele se calmează şi cele două fracţiuni ale societăţii se unesc. Transilvănenii ajunşi în minoritate primesc “sacrificiul” şi cedează fără însă ca “frecările” să înceteze.

     Din anul 1871 societatea îşi schimbă localul propriu. De aici încolo tinerii studenţi români se simt, în localul lor, ca acasă. În mijlocul capitalei străine aveau şi ei un colţişor care era numai al lor. Aici veneau aproape în fiecare seară spre a citi gazete şi pentru lecturarea cărţilor din bibliotecă. Când aveau vreo neplăcere şi îi cuprindea deznădejdea, în casa lor găseau vorba bună a unui coleg. Acolo se adunau duminicile după masă şi în şedinţe se citeau şi se criticau “operatele” lucrate peste săptămână. Discuţiile se încingeau şi se prelungeau de multe ori peste durata şedinţelor. Acolo însă îşi uitau animozităţile şi cu toate că discuţiile erau aprinse tinerii români se înţelegeau foarte bine.

     Activitatea Societăţii “Petru Maior” nu trebuie căutată în procese verbale, zice un fost membru, ci în ceea ce nu este scris în ele, fiindcă nu se putea scrie niciodată. Tinerii veneau din satele Transilvaniei dezorientaţi, unii dintre ei trecuseră prin şcoli româneşti dar cei mai mulţi erau absolvenţi ai şcolilor ungureşti. În ei se zbăteau două lumi, lumea de acasă, din Transilvania, cu limba pe care o învăţaseră de la mama, şi lumea şcolii, cu limba ungurească, cu profesorul de istorie care vorbea despre trecutul şi viitorul unguresc, dar nu avea cuvinte decât de milă şi ironie pentru neamul de ciobani săraci, care era tolerat.

     Aşadar după o scurtă perioadă de tensiuni şi dezbinare în cadrul societăţii se produce împăcarea celor două tabere “rivale” şi cam de pe la anul 1873 ele strâng rândurile. Un prim succes este obţinut prin demersurile reuşite către autorităţi, care recunosc oficial societatea.

     Din întrunirile zilnice şi citirea "operatelor particulare se naşte ideea unei reviste literare. În anul 1876, urmare unor strădanii deosebite apare primul număr al revistei “Roza cu ghimpi” al cărei redactor era Lazăr Petrovici. În “programa” primului număr se spunea: Cultura va salva românimea. Junimea română pătrunsă de acest adevăr necontestabil s-a decis a edita o foaie, un mijloc destul de puternic pentru a rupe uşor valul întunecimii ce desparte pe om de câmpul cel mângâitor al adevăratei şi folositoarei culturi.

     Revista apărea de două ori pe lună într-un singur exemplar scris cu mâna publicând cele mai reuşite “operate” ale membrilor societăţii. În conţinutul ei revista avea un pronunţat caracter umoristic dar ea furniza, şi informaţii despre preocupările studenţilor din Budapesta, fiind o adevărată arhivă a societarii.

     Un moment de vârf în activitatea societăţii “Petru Maior” este tipărirea lucrării lui Petru Maior, “Istoria pentru începutul românilor în Dacia”. Tipărirea se face la Gherla, în 2000 de exemplare însă ediţia nu este prea îngrijită. Revista “Roza cu ghimpi” şi-a continuat apariţia până în 1894-1895 având ca redactori personalitati ca: Amos Frâncu, V. Onitiu etc. Prin conţinutul său, fără o evidentă continuitate de preocupări, revista stabileşte un “contact” viu între membrii săi şi stăruie să încadreze activitatea tinerimii române din, Budapesta în mişcările culturale a tuturor românilor. 

Prof. Ioan MUNTEAN

Note:

1. Octavian Goga, Ideea naţională, în vol “Precursori”, Edit. Minerva Bucureşti, 1989, p. 47

2. Ion Bulei, Atunci când veacul se naşte, Edit Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 221

3. Andrei Radu, Cultura franceză la românii din Transilvania până la unire, Edit. Dacia Cluj-Napoca, 1982, p. 200

4. Almanahul Societăţii Academice “Petru Maior”, Cluj, 1929, p. 111.

5. V. Curticeanu; Mişcarea culturală românească pentru unire din 1918 Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 143

6. Dan Berindei, Cultura naţională româna Edit. Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 51

7. Istoricul Societăţii "Petru Maior", în Almanahul Societăţii "Petru Maior" din Budapesta, Gherla, 1901 , p.31

8. Desăvârşirea unificării Statului naţional român; Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p 328.

9. V. Curticăpeanu, idem, nota 12.

10. Idem, nota 14 p. 329