România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

ALBA IULIA - Alba lui Iuliu

     În numele Albei-Iulii sau Albei Iulia, cetate a spiritualităţii şi împlinirii noastre, se împletesc, semnificativ, două istorii: aceea a oraşului, ajuns capitala Unirii celei Mari a românilor în anii 1599-1600 şi 1918, şi istoria unificatorului, la jumătatea veacului X a primului stat românesc medieval de-sine-stătător - Transilvania.

     Apoulon, mare aşezare a traco-dacilor apuli, adică "cei puternici, cei viteji" care de la Piatra Craivei dominau podişul transilvan, Apulum pentru romani şi sediu al legiunii XIII Gemina care a durat aici, pe platoul "la Cetate", sub Traian (98-117 e.n.) cel mai mare castru de piatră din Dacii, pe o întindere de cca. 30 ha, localitatea s-a dezvoltat în secolele II-III pe două direcţii:

     1. centrul politico-militar, administrativ şi religios în jurul castrului, devenit, în 118, reşedinţă a guvernatorului Daciei Superioare, capitală a Daciei Apulensis în 124 e.n. şi în fine, din 168, detronând Sarmizegetusa Ulpia Traiana, capitala tuturor Daciilor, ca reşedinţă a guvernatorului celor trei Dacii - "Iegatus Augusti pro praetore III Daciarum", municipium sub Marcus Aurelius (161-180) şi colonia sub Commodus (180-192) şi

     2. centrul meşteşugăresc şi comercial, port la Mureş, dezvoltat, în paralel, în cartierul Partoş de astăzi, devenit sub Septimius Severus (193-211) Municipium Septimium Apulense, apoi Colonia Nova Apulense.

     Foarte întins, bogat, puternic, centru de iradiere a romanizării şi cel mai important oraş roman nord-dunărean, motiv pentru care a şi fost cunoscut, in toto orbe Romano, ca emblemă a Daciei Felix, sub numele de Chrysopolis - "Oraşul de aur", Apulum şi-a continuat dezvoltarea şi după retragerea strategică aureliană din 275. Zecile de inscripţii descoperite, multe de natură creştină, ca şi săpăturile arheologice întreprinse de Nicolae Gudea, regretatul Radu Heitel şi Mihai Blăjan, au demonstrat că, dacă legiunile şi administraţia imperială s-au repliat în sud, auxiliari indigeni au continuat să asigure garnizoana de pe platoul "Cetate" iar meşterii daco-romani şi negustorii şi-au continuat activitatea în cartierul Partoş şi în secolele IV-VI.

     Cetatea şi aşezarea civilă au trecut cu bine şi de epoca luptelor cu avarii, strămoşii secuilor, astăzi complet deznaţionalizaţi prin maghiarizare, epocă punctată arheologic prin urme de incendii, dezvoltându-se în veacurile VIII-X ale culturii unitare Dridu, ca un mare centru meşteşugăresc şi comercial românesc, legat de transportul sării pe Mureş spre Tisa şi oraşul port al sării Sala, din ducatul ducelui român-timocean, simbolic numit de gestele ungare "Salanus". Iar pe platoul "Cetate", fortificaţiile şi garnizoana au subzistat ca şi la Porolissum (Moigrad) adaptându-se vremurilor şi devenind, din "romane" - pe măsură ce mareea slavă, încununată de valul fino-turcic al lui Almus şi Arpad, i-a izolat pe băştinaşi de romanitatea occidentală anihilată în Pannonia istorică - româneşti.

     Până la cumpăna veacurilor XI/XII, când regii românocumani ai Budei se infiltrează pe urmele lui Voicu-Stefan cel Sfânt (997-1038) pe valea Mureşului, garnizoana românească a continuat să apere "Cetatea" de piatră de pe platou, o construcţie impresionantă, albă, în mijlocul câmpurilor verzi, ceea ce i-a făcut pe slavi să-i dea noul nume, care l-a detronat pe cel vechi: - "Bălgrad" - "Cetatea Albă". Românii l-au acceptat sau poate ei înşişi l-au sugerat, Bălgrad fiind doar traducerea, ca şi în cazul Cetăţii Albe de la Nistru, dar i-au zis întotdeauna simplu, în limba lor - ALBA, transformând adjectivul în substantiv-nume propriu. "- Un'e meri? - La Alba."

     Cât despre conducătorul care şi-a unit numele şi destinul cu acelea ale cetăţii, acesta face parte din galeria marilor noştri bărbaţi pe care istoria i-a ocolit sau chiar văduvit de identitate, din dorinţa de a fi mai "europeni" decât suntem, deşi mi-e greu să înţeleg cum poţi fi european prin maghiarizare, adică sub un stindard de sorginte asiatică. Astfel, am preluat şi utilizat pentru el un nume provenit din arsenalul propagandistic al omologilor unguri - Gyula. Un nume inexistent în gestele ungureşti de secol XII-XIV care, confundându-l, e drept, cu alte personaje omonime îl desemnează cu türcicul "Gyyla", originalele "Geula" cu sonoritate dacică, ori "Gelu", care ne duce cu gândul la martirul "Gelou ducem Blachorum" sau chiar cu românescul "Jula". Iar dacă n-au observat ca români, avem şi astăzi în onomastică "Jula", cu derivatul Julea şi derivatele din "Geula" - "Giulea", Giuliţă", "Giuleşti", cum de n-au remarcat ca, mai nou, francofoni, măcar, numele cronicăresc "Julius", indicându-l pe latinescul Iulius şi pe românescul Iuliu extrem de răspândit în Ardeal?

     Pentru al izola de celelalte personaje omonime pe acest "Geula"-Iuliu, cronicile ungureşti îl numesc şi "cel Bătrân" arătând că, spre deosebire de Arpad şi urmaşii săi maghiaro-români Zulta şi Toxun din stirpea lui. "Duca" de Ung şi al lui Menumorut", el nu era un simplu dux-duce" ci un mare duce. Un "dux magnus et potens", un duce mare şi puternic, apărut din interiorul Ultrasilvanei, pe care avea să o transforme, în prima jumătate a veacului X într-un "regnum latissimum et opulentissimum". Ascensiunea sa a început după ocuparea Albei "o mare cetate ce fusese construită mai demult de romani" şi pe care a descoperit-o cu ocazia unei vânători, consemnează "Cronica Pictată de la Viena".

     Predilectă în explicarea întemeierilor de state româneşti - a se vedea povestea întemeierii Moldovei prin Dragoş şi Bogdan - şi ascunzând lupte crâncene, tema vânătoarei maschează şi aici luarea prin luptă a Albei, fapt confirmat arheologic de distrugerile plasate în deceniile 2-3 ale secolului X. Cum tot arheologic, se constată absenţa oricăror urme de călăreţi maghiari în întreg veacul, este de presupus că afacerea a fost româno-română, marcând unificarea întregului spaţiu intracarpatic de către Iuliu, ridicat în vidul de putere creat după moartea lui "Gelu Românul", tocmai în ideea prevenirii agresiunii "unguarilor", adică a finotürcicilor stabiliţi la vest de Tisa. Este drept că, lucrând de douăzeci de ani la cele două necropole româneşti de sec. VIII-X şi XI-XII, Mihai Blăjan a descoperit scheletele unei duzini de războinici maghiari, înhumaţi separat, însuşite cândva de un academician rapace care, încă, nu a ştiut să le exploateze în susţinerea tezei existentei voievodatului de Alba, dar acestea, ca şi altele recent descoperite, pot întregi imaginea războiului de succesiune declanşat de Voicu-Ştefan cel Sfânt, împotriva celui de-al treilea dinast de la Alba "Geula", "Iuliu cel Mic" sau "cel Tânăr".

     Revenind la Iuliu cel Bătrân, bunicul beligeranţilor de la 1002, se pune întrebarea - de unde a pornit acesta campanie împotriva Albei? Răspunsul pare a fi oferit de numele atribuite, în lipsa cunoaşterii celor reale, de gestele ungureşti, celor două fiice ale sale: ortodoxa "Saroltha" (cea care scria cu litere chirilice) - viitoarea mamă a lui Voicu, devenit Ştefan prin rebotezare în rit catolic - un nume ce s-ar traduce prin "Pământul udat de apa Oltului" şi "Caroltha" sau "Oltul Negru". Simon de Keza şi Cronica pictată ar sugera astfel că "Geula" Iuliu "cel Bătrân", era un duce român din Ţara Oltului sau Făgăraşului, stăpânind şi la sud de munţi, unde, pe vremea gestelor, Oltul devenea "Negru", întrucât intra în teritoriul controlat de cumani, motiv pentru care se numea Cumania Neagra, iar locuitorii "karaulaghi" - "români negri" (Rasid-od-Din), ceea ce ar coborî pretenţiile viitorilor dinasti munteni asupra ducatului de Făgăraş mult sub Litovoi (c.1247 - c.1279), până la începutul veacului X.

     Important este faptul că, odată la Alba, "Geula"-Iuliu a întreprins o operă constructivă, transformând aşezarea în sediu arhiepiscopal ortodox, pe la anul 947, mărturie stând, după Radu Heitel, rotonda-baptisteriu, pe care, odată intrată în familia arpadino-română a lui Geysa (tatăl lui Voicu), Saroltha o va copia în catedralele de la Veszprem şi ... "Alba Regală", rivala ungară a Albei transilvane.

     Confirmând lipsa arheologică a urmelor maghiare, Cronica pictată atestă că vreme de o jumătate de veac "Geula"-Iuliu s-a vădit "duşman ungurilor care locuiau în Pannonia", deci dincolo de centura de mlaştină a Tisei, până la care şi-a lărgit însuşi stăpânirea "regatului" său "foarte întins şi foarte bogat". Un prim "regnum" medieval românesc, unificat aşadar la jumătatea veacului X ca stat de sine-stătător - Ultrasilvana, Ţara Ardealului sau, după Codex Latinus Parisinus (care pune emblematic denumirea de Făgăraş) "Valachia Tran Siuana". Întemeietorul stabilindu-şi capitala la Alba, în mod firesc oraşul i-a preluat numele devenind Alba lui Iuliu, Alba-Iulii, Alba Iulia.

     Pacea cu ungurii s-a încheiat pe la începutul deceniului 7, când, potrivit cutumelor medievale, Iuliu a pecetluit-o, ca odinioară "Menumorut", dând-o pe "Saroltha", "o fată foarte frumoasă, de a cărei frumuseţe vorbeau de multă vreme duci de prin provincii" (Chronicum Pictum Vindobonense) de soţie romano-maghiarului Geysa. Căsătorie aranjată de mama şi bunica acestuia, ambele creştine ortodoxe din Ardeal!

     FASTĂ pe termen scurt, fiindcă a permis consolidarea primului stat medieval românesc, această căsătorie s-a dovedit nefastă pe termen lung: rodul ei, Voicu, cel care şi-a vândut credinţa ortodoxă pe titlul regal, devenit catolic şi declanşând războiul de secesiune în 1002, a declanşat implicit ofensiva catolică, nicicând încheiată, împotriva latinilor ortodocşi de la este de Tisa - ROMÂNII.

     Odiseea lui Iuliu Întemeiatorul explică însă de ce principii independenţi ai Ardealului şi-au fixat capitala la Alba Iulia şi au apărat frontiera pe Tisa, şi de ce Mihai Viteazul a făcut din ea capitala României întregite, neuitând să revendice "Seghedinul care şi mai încoace a ţinut de Ardeal" şi celelalte teritorii până la Tisa - pentru că Alba a fost capitala fixată de Iuliu, întemeietorul primei Tări româneşti de sine-stătătoare - Valachia Tran Siuana - între Carpaţii Orientali şi Tisa. Se explică astfel şi de ce, revendicând la rândul său, prin tradiţie, moştenirea veche a lui Iuliu, naţiunea română din provinciile ocupate de Austro-Ungaria, a ţinut să-şi restabilească suveranitatea la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, neuitând să specifice că proclamă libertatea şi unirea cu România a locuitorilor şi teritoriilor lor cuprinse între Carpaţii Orientali şi Tisa, până la confluenta acesteia cu Dunărea.

     Ceea ce nu se poate explica însă, este de ce acest oraş, care a fost Capitala daco-romanilor, a primului stat românesc de sine-stătător şi, în fine, a tuturor românilor sub Mihai, domnul Unirii, pentru a consfinţi crearea României Mari la 1 Decembrie, nu este aşa cum în mod logic şi prin tradiţie ar trebui să fie, Capitala României contemporane! şi nici de ce, la 1 Decembrie 2001, dată legată nemijlocit de Alba Iulia, a fost serbată cu fast birocratic la Bucureşti, în timp ce Ţara şi reprezentanţii românilor de pretutindeni au adus un sincer omagiu Cetăţii şi pământului în care-şi doarme "somnul lin", având, atât cât ne-a rămas, "codrul aproape", pe nedrept uitatul nostru prim ctitor de Ţară românească, Iuliu cel Bătrân!

 Dr. Mircea Dogaru