România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Momente Blaga

Cum l-am cunoscut pe Marele Blaga

       În prima decadă a lunii noiembrie 1939, fiind student la Cluj, l-am cunoscut, din vedere (adică în mod public), pe Lucian Blaga, în Aula Universităţii clujene, unde, strălucit prezentat cu întreaga sa operă de până atunci, de profesorul Sextil Puşcariu şi-a ţinut lecţia inaugurală la Facultatea de Litere şi Filozofie, cu subiectul "Plenitudinea Istoriei".

     Marea sală festivă a devenit neîncăpătoare pentru numerosul public: profesori, invitaţi, studenţi, admiratori etc. care au ţinut să-l asculte pe noul profesor de filozofie.

     Conţinutul operei filozofice analizat de prezentator, mi-a trezit un viu interes, de aceea mi-am propus să cunosc această filozofie, cât mai curând posibil, dar n-am reuşit decât mult mai târziu, din motive obiectiv justificate.

     Din lecţia inaugurală mi-a rămas în memorie - în mod deosebit - o idee exprimată de Blaga în partea introductivă, prin care prevestea evenimentele de război (aşa cum s-au şi petrecut mai târziu). Această idee voi încerca să o reproduc din memorie, astfel: "Vin din viaţa diplomatică, unde am lucrat ca detaşat de presă, în mai multe capitale europene şi mărturisesc cu îngrijorare, că marile puteri se agită azi, preocupate de dorinţa extinderii orizontale, adică teritorială, pregătind mari forţe militare, în acest scop. Poporul nostru, fiind între naţiunile mai mici, nu-şi permite decât extindere spirituală, adică verticală, sub toate aspectele ei". De fapt această prevedere acoperea în mod corespunzător, firea paşnică a poporului nostru.

     Renumele de filozof a noului profesor m-a atras la câteva cursuri ţinute de el, în bună parte, inaccesibile, fiindcă îmi lipseau cunoştinţele de bază ale filozofiei blagiene, iar cursurile sale se adresau unor iniţiaţi în materie.

     Spre iniţiere am hotărât să citesc unele din tratatele scrise de filozof, dar evenimentele care s-au derulat, în vremurile următoare, m-au îndepărtat de Cluj şi de viaţa studenţească, încât n-am mai avut contact nici cu viaţa civilă obişnuită.

     Din luna martie 1939 şi până în luna decembrie 1945, am fost mereu în haina militară, la dispoziţia armatei, în atmosfera în care s-a clocit şi derulat războiul european şi apoi la efectiva participare în acest măcel.

     În luna ianuarie 1952, căsătorindu-mă - întâmplare benefică - a făcut ca soţia mea să fie una din fostele studente - foarte apreciate - ale filozofului Blaga (ceea ce am putut constata chiar din spusele lui, în relaţiile avute, împreună ulterior). Soţia mi-a povestit că în timpul studenţiei, la Sibiu, a locuit o perioadă, chiar în familia Blaga, în calitate de meditatoare a lui Dorli, fiica familiei, cu care a nutrit o intimă prietenie, toată viaţa ei.

     La fel mi-a mai povestit că vara anului 1944, toata familia Blaga a petrecut-o în casa părinţilor săi, din satul Căpâlna de Sebeş, în calitate de musafiri şi prieteni ai familiei, unde filozoful, în râvna sa de muncă şi profitând de splendidul peisaj, din grădina de munte a familiei, a scris piesa sa: Arca lui Noe.

     Soţia mi-a comunicat că se impune - în mod firesc şi cu necesitate - s-o însoţesc într-o vizită la familia Blaga, care se află în Cluj, pe strada Martinuzi, ca să mă cunoască şi ei, în calitatea mea de soţ al ei. Eu i-am spus soţiei că cerinţa sa mă impresionează, deoarece îmi vine greu să mă văd într-o astfel de intimitate cu marele filozof. Dânsa m-a asigurat că relaţiile dintre familiile lor sunt atât de strânse, încât îşi comunică şi cele mai neînsemnate evenimente familiale, mai ales prin corespondenţa dintre doamna Blaga şi mama sa. Aşa că este de neconceput să nu li se facă cunoscut - la propriu - un eveniment atât de important din viaţa ei şi a familiei sale.

     Am acceptat propunerea soţiei şi vizita am făcut-o într-o duminică, fiind primiţi, în mod familiar, cu toată afecţiunea prietenească, de întreaga familie Blaga. La început Blaga s-a întreţinut cu soţia mea asupra unui manuscris al său, asupra filozofiei religiilor, iar eu m-am întreţinut, foarte plăcut, în acest timp, cu doamna Blaga şi cu Dorly, studentă pe terminate. Blaga mi s-a părut interesat de evenimentele de război - pe care eu le-am văzut şi trăit direct - instigându-mă astfel la povestirea lor. Am fost reţinuţi şi la masă, cu deosebită insistentă, astfel că am petrecut împreună mai multe ore, timp determinat de plecarea mijlocului nostru de transport spre Alba Iulia, care avea loc după masă.

     La plecare, întreaga familie ne-a condus până pe terasă şi am rămas foarte impresionat când Blaga întinzându-mi mâna pentru despărţire, m-a întrebat foarte familiar, dacă îmi poate spune pe numele de botez, aşa cum îi spune şi soţiei mele. Am răspuns că propunerea mă onorează şi mă bucură foarte mult.

     De atunci am rămas pentru Blaga simplu "Ion" şi soţia "Puşa", aşa cum era de mai mulţi ani.

     În anii următori l-am vizitat pe Blaga de nenumărate ori, la locul său de muncă de la Biblioteca Universităţii, unde ne-am întreţinut, în mod prietenesc despre familiile noastre, despre evenimentele zilei, precum şi despre munca sa de creaţie, citindu-mi poeziile create de dânsul de la ultima noastră întrevedere. Mi-a citit aspecte din romanul său Luntrea lui Charon, a cărui acţiune se petrecea - în bună parte - în satul Căpâlna de Sebeş.

     În anul 1956, în timpul revoluţiei din Ungaria, dată fiind tensiunea din Universităţile noastre, s-a delegat câte un personaj, respectiv o personalitate politică, în special dintre membrii guvernului, sau ai comitetului central al P.C.R., în fiecare din centrele noastre universitare. La Cluj a fost delegat ministrul învăţământului Miron Constantinescu, care fiind profesor de filozofie, în cursul misiunii sale, a găsit de cuviinţă să-l viziteze şi pe Lucian Blaga, considerându-se profesional, pe profil. Bine înţeles că vizita i-a făcut-o la modestul său loc de muncă de la Biblioteca Universităţii. La prima vizită pe care i-am făcut-o, după acest eveniment, Blaga mi-a povestit, între altele, discuţii pe care le-a avut cu ministrul, care l-a întrebat de ce nu doreşte să dea o mână de ajutor celor de la revista nou înfiinţată la Cluj?, iar dânsul i-a răspuns că nu poate să scrie decât în stilul său blagian, care astăzi nu mai este agreat, în presă şi literatură. Ministrul l-a asigurat că puterea sa de creaţie se va bucura de aceeaşi înaltă apreciere, acuma şi întotdeauna. Stimulat de această discuţie, Blaga scrie, pentru început un articol în acea revistă, despre omologul său austriac Reiner Maria Rilke, genial poet, şi mare filozof, traducând din celebrele sale poezii, câte au încăput pe două pagini ale revistei respective. Articolul, cuprins într-o singură pagină a revistei, a fost scris în stil blagian: o scurtă introducere, tratarea clară a subiectului, urmat de o concludentă încheiere.

     După cca. o lună şi jumătate, a apărut într-o revistă principală din Bucureşti, un articol scris de romancierul Petre Dimitriu, care-l critica foarte vehement pe Blaga, pentru întregul său sistem filozofic, considerându-l negativ pentru acea vreme. Îmi amintesc şi acum un fragment din acest articol: "Noi ne străduim să împingem cât mai departe orizontul nostru despre Univers, cât mai departe, iar Blaga, prin filozofia sa primitivă, trăgea acest orizont peste noi". Citind acest articol, m-am înfuriat şi luând revista, am apucat drumul Clujului, la Blaga, unde mi-am revărsat toată revolta faţă de nemernicul denigrator, al marelui gânditor. Blaga m-a ascultat cu multă răbdare şi bunăvoinţă, asigurându-mă că nu este cazul "să-l dau în judecată", fiindcă articolul nu l-a surprins, ba chiar mai mult, l-ar fi neliniştit lipsa reacţiei, la ieşirea sa din tăcere. Se străduia să mă potolească, ca pe un copil să nu mai arunce cu pietre într-un câine.

     Elisabeta, Pusa, soţia mea, judeca la fel: "Nu Petre Dimitriu este în măsură să-l elogieze, sau să-l critice pe Blaga, acest mare filozof. El este prelungirea unei mâini criminale, la fel de nevăzută ca multe altele. Filozofia lui Blaga, sistemul său filozofic este un pisc singuratic, la care nu ajunge oricine care vrea să dea cu barda. Acesta este un atac politic şi ca orice politică trece, iar filozofia lui Blaga va rămâne veşnică.

     Mult mai târziu am aflat de la Blaga că autorul acestui articol a emigrat în Germania, de unde i-a adus intense elogii şi l-a susţinut la premiul Nobel, premiu care nu i-a fost decernat pentru simplul fapt că a fost preferat un poet spaniol nonagenar, pentru teama că nu va supravieţui, până la sesiunea următoare.

     În orice caz, pentru Blaga, Petre Dimitriu a rămas o enigmă.

     Blaga, însă, după cum mi-a spus dânsul, a nutrit o adevărată mândrie, fiind primul dintre români, vizat de acest premiu.

     Despre ultima boală a lui Blaga am fost informat, dar am greşit neconsiderând-o atât de gravă, încât să-i aducă prematurul sfârşit şi marea pierdere pentru cultura naţională.

     La înmormântarea lui Blaga am participat, cu soţia mea, care a fost susţinătoarea morală şi chiar fizică a lui Dorly, care s-a atârnat, frăţeşte, de braţul ei tot timpul cutremurătoarelor momente, în care au fost înhumate rămăşiţele pământeşti ale marelui său tată, în cimitirul din satul său natal, Lancrăm.

     Invitaţi, am participat la tradiţionala şi creştineasca pomană, în casa preotului, care îi era şi rudenie marelui defunct, unde am gustat o fărâmă de prescură sfinţită.

     Peste cca. o lună şi jumătate a venit la noi doamna Blaga şi mi-a adus cadou o cămaşă albă de-a marelui său soţ, cămaşă pe care o păstrez cu sfinţenie prietenească şi profundă admiraţie, în memoria marelui ei proprietar.

     Dorly ne-a vizitat de mai multe ori, cât timp a trăit soţia mea. Mai ales când venea cu o zi mai devreme la Festivalul Internaţional Lucian Blaga, de la Sebeş şi sălăşuia la noi o zi şi o noapte. Dar de mulţii şi triştii ani de când soţia mea a trecut la cele veşnice, această plăcută şi directă relaţie dintre familiile noastre, a trecut şi ea în noianul amintirilor.