România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Carnet de călătorie

     România este o ţară extraordinară cu un relief uluitor. Dar geografia cea mai interesantă şi cea mai nobilă este cea a inimii oamenilor. Peste tot unde mi-am pus piciorul, în fiecare etapă a periplului meu prin Transilvania, de la Cluj la Orşova, am fost primit de oameni afabili, plini de curtuazie, curioşi şi de o extremă gentileţe. Vă asigur că în ciuda barierei lingvistice, după "Noroc şi la mulţi ani!" toţi se înţelegeau.

     Am fost surprins, în mod agreabil, ca scriitor, de a-mi da seama că românii nu au uitat spiritul povestirii şi al frescelor metaforice. La fiecare lansare (de carte), un profesor de literatură sau un scriitor al regiunii îmi comenta opera într-un fel puternic elogios. Mulţi găseau în ea calităţile care se apropiau cel mai mult de propriile lor sensibilităţi ca specialişti sau autori. Eu mi-am extras din această memorabilă experienţă forţa de a-mi continua munca şi de a-mi redubla ardoarea. Construcţia psihologică a personajelor şi punerea lor în mişcare, în experienţă, aventură şi univers, elemente pe care doresc să le dezvolt în cartea mea viitoare, se vor inspira desigur din bogăţia descoperită în timpul acestei călătorii.

     Itinerarul. Prima vizită, la Alba Iulia unde am avut o scurtă întrevedere la televiziunea locală. Într-adevăr, Domnul Nelu Moldovan a avut gentileţea de a mă primi în emisiunea sa culturală "Taifas matinal"; mulţumesc Domnului Moldovan de a mă fi primit în studiourile voastre în ciuda programului vostru încărcat. Apoi, am făcut cunoştinţă cu doi oameni fantastici; Ioan Străjan şi Cloşca Băluţă. Am vizitat oraşul în compania acestor doi ghizi care ei de la sine ar fi putut scrie istoria regiunii în mai multe volume, de la Imperiul roman la cele trei revoluţii. După vizitarea muzeului şi a cetăţii ziua s-a terminat la masa Domnului Străjan unde am avut un lung şi plăcut ospăţ, bine stropit.

     A doua zi, la Blaj... Acolo, reţin istoria oraşului: Câmpul Unităţii Naţionale. Busturile aliniate în semilună de fiecare parte a estradei, dovedind dragostea oamenilor pentru naţiunea lor. Academia, vecină de asemenea cu vechiul stejar, într-un loc comun: cel al studenţilor visând la o mie şi una de proiecte, refugiindu-se sub aceste simboluri protectoare, la adăpostul anotimpurilor şi a timpului care trece. Prima lansare (de carte) modestă dar călduroasă unde lucrarea mea a fost prezentată cu mult respect de Domnul profesor dr. Ioan Buzaşi. Trebuie de asemenea să le mulţumesc lui Emil şi Elena Bochiş pentru vocile lor magnifice care au înveselit atmosfera serii.

     Am călătorit mult cu maşina, ceea ce mi-a permis să brăzdez mai profund spaţiile dintre fiecare sat, pe drumuri strâmte pe care toate vehiculele (B.M.W., 4/4, Dacia şi căruţe) păreau a încăpea printr-un miracol!

     Arad, primul mare oraş al călătorie mele. Lansarea a avut loc la librăria din centrul oraşului. Profesorul Ioan Biriş, de la Universitatea din Timişoara, mi-a prezentat cartea într-un fel riguros şi elocvent. În acest moment al călătorie, încep într-adevăr să cred că eu n-am scris decât prostii. În fiecare zi, întâlnesc oameni fantastici, în fiecare seară o voce cântă memoria sufletului românesc şi aproape nimeni nu vrea să plece. Salut maestre Biriş!

     Apoi drum în spre şcoala maritimă din Orşova. Aici superlativele nu mai au sens. Dunărea, fluviu de smarald, parcurge acest ţinut ca un covor întins între munţi. Altădată şi de cealaltă parte, erau românii. E posibil! La şcoala maritimă sunt întâmpinat ca un invitat de marcă. Nu am obiceiul! O clasă arhiplină mă aştepta. Încă o dată mi se prezintă opera iar eu îmi citesc discursul în limba română; un text care subliniază marile idei ale inspiraţiei mele în universul metafizic al povestirii. Mă ascultă, cu politeţe, miraţi că un canadian vorbeşte limba română. Mi se pun întrebări despre autorii mei favoriţi, despre credinţele mele. Răspund mai bine decât pot. O întrebare mă surprinde: ce le urez eu tinerilor români? Tânăra fată mă studiază. Acolo toate contradicţiile urcă la suprafaţă, ca un balon ţâşnind din valuri. De câteva zile, contemplu frumosul şi urâtul, bogăţia şi mizeria, coşmarul istoriei şi un viitor încă obscur, incertitudinea pentru mase, pentru popor. Sunt trist. Îi răspund fetei: curaj. Nu pot spune nimic altceva. Sfârşitul întrebărilor, ţuică şi cafea în biroul directorului. Hopa! Plecarea la Herculane fără escală până la Casa de cultură.

     Plutesc peste scobiturile munţilor, mă simt bine eu, care iubesc natura. Contemplu vârfurile pietroase şi mă văd deja atingând norii, conectat la sursa întregii inspiraţii. voi rămâne acolo câteva zile bune pentru a scrie şi a contempla. Fără răgaz, se începe repede. Directorul, Mihail Tudose mă întâmpină. Acelasi grup pe care-l formaserăm este din nou prezent. Noi suntem trubadurii unui eveniment deosebit, fiecare îşi cunoaşte rolul şi se prezintă unui public nou. Oraşul este superb şi plin de istorie. Este Europa impregnată de vis şi energia oamenilor, origine a atâtor lucruri. Alaltăieri a fost momentul cel mai emoţionant al călătoriei mele: Petnic.

     Dimineaţa sunt încă mirat că stomacul meu rezistă bine. Nici o tulburare, nici măcar o migrenă. Sărbătoresc, şi mă scol proaspăt ca un trandafir; totul e normal, se spune, încep a crede; atunci continui să mă îngrijesc! Cum nu înţeleg perfect limba, mă las dus şi mă bucur să examinez peisajul. Se vorbeşte despre Petnic şi eu înţeleg "picnic". De ce nu - îmi zic, ziua e radioasă. Atunci descopăr satul. Pârâu şi rate, drum de pământ, vite în destrăbălare, poartă mare în două canaturi din fier forjat şi casă cu faţadă rudimentară. Dacia îşi găseşte drumul printre gropi. Sosim într-o mică insuliţă de verdeaţă, şcoala. Acolo, inima mea se dă peste cap. Copii îmbrăcaţi în costum popular îmi urează bun venit. Sunt emoţionat până la lacrimi în faţa căldurii şi simplităţii întâmplării. Această surpriză în cinstea mea! După fotografieri cu copii, trecem la lansare. Domnul Petniceanu mi-a prezentat opera copiilor şi am simţit o oarecare agitaţie la lectura discursului meu... A, copiii!

     După şedinta de autografe, copiii costumaţi au jucat o piesă de teatru în care au cântat, comedie şi dans. Ce spectacol magnific! Seara s-a sfârşit la Reşita. Acolo a fost o succesiune nesfârşită de oameni de-a lungul unei bune părţi a nopţii. Fiecare cânta şi dansa (eu însumi!), povestea întâmplării în jurul mesei. Le mulţumesc tuturor pentru această zi memorabilă, cea mai emoţionantă a călătoriei mele.

     Apoi, am retraversat Transilvania (sic!) până la Timişoara. Am vizitat oraşul în compania Doamnei Rodica Opreanu, traducătoarea romanului meu, care a fost gazda noastră în această etapă a călătoriei. Oraşul simbolurilor şi al culturii, Timişoara îmi inspiră un oarecare misticism. Poate din cauza multiplelor biserici de confesiuni diferite, dar de asemenea din cauza întrebărilor la care a trebuit să răspund la lansare; ce este Dumnezeu? Totul şi Nimic. Îmi amintesc că am fost luat din scurt. Mi-ar fi plăcut să răspund din nou, de vreme ce ocazia se pretează. După mine, cu propria mea experienţă şi cu lecturile mele, Dumnezeu (sau Creatorul sau Unicul sau nu are importanţă cum îl numim) este Viaţa sub toate formele sale incluzându-le pe a mea şi pe ale voastre; Dumnezeu este Calea, de vreme ce ea este singura experienţă a libertăţii totale pe care pot să o resimt în conştiinţa mea; Dumnezeu este Adevărul de vreme ce atunci când îmi ascult inima, niciodată El nu mă minte. O altă întrebare mi-a fost pusă pe parcursul unei serate; credeţi că anticristul există? Nu, bineînţeles, decât numai pentru cei care îi lasă o şansă.

     Încep să simt oboseală deoarece fiecare seară este diferită şi bogată în noi întâlniri, dar trebuie să te mişti în fiecare dimineaţă, uf! Trenul de ora 6 dimineaţa ne duce în directia Cluj-Napoca. Acolo mă simt ca acasă. Poate din cauza primirii familiei soţiei mele, nu ştiu, dar când merg pe străzile Clujului nu mă simt un străin. Cluj, numele acestui oraş răsună bine. Nimic nu s-a schimbat de la ultima mea trecere, din 1993. În speranţă cel putin, căci de data aceasta, observ un tineret dinamic, în fierbere. Cartea mea este în vitrina Librăriei Universitare din colţul marii pieţe publice. În faţă, biserica şi statuia ecvestră la parter; este Europa, este istoria. Lansarea se desfăşoară minunat. Se prezintă cartea cu sensibilitate, eu accept totul. Apoi, o întâlnire la salonul scriitorilor. Sale este plină de artişti, nu mulţi tineri. Contactul este facil şi conversaţiile călduroase. Petrec încă putin timp în familie, apoi plecarea cu trenul la Alba Iulia.

     Etapa ultimă a periplului meu, la Colegiul Naţional "Horea, Cloşca şi Crişan" din Alba Iulia. Ne-au primit Directorul colegiului, Valer Cerbu şi directoarea adjunctă, Rodica Andronescu. Nelu Moldovan este prezent cu camera sa, duo-ul inseparabililor Străjan şi Băluţă este, de asemenea, în rândul organizatorilor. Evenimentul a avut loc în sala de sticlă, care dă o imagine inexpugnabilă a spatelui Colegiului şi a curţii de recreaţie, unde o echipă de tineri joacă fotbal. Masa este pusă şi cărţile bine aranjate. Suntem gata să începem dar toate privirile se întorc în spre exterior. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în robă neagră, înaintează spre clădire. Cel mai în vârstă tine un baston arhiepiscopal. Fetele îşi sting ţigările. Prezenţa personajului dă un aer solemn evenimentului. Ioan Mărginean, inspector şef al Inspectoratului pentru cultură şi culte, şi scriitor, tine un discurs cu o voce tunătoare. Cred că l-am speriat. Cu reculul său găsesc amuzant ca ultima mea lansare să se termine în Oraşul Alba, ca o concluzie, cu discursul arhiepiscopului Andreicuţ, într-un fel el nu era oare scopul real al călătoriei mele; sensul sufletului în speranţa umană?

     Iată, v-am spus tot? Desigur că nu. Este imposibil de a traduce în câteva linii o călătorie atât de bogată. N-am trasat decât un portret grosier, un fel da caricatură a evenimentului. Sunt foarte fericit că am trăi această experienţă, căreia îi păstrez o amintire vie. Niciodată această călătorie n-ar fi fost posibilă fără aceea pe care am botezat-o Tigroaica din Carpaţi, scriitoarea Mia Pădurean. Ea a fost pentru mine mâinile unui înger şi eu nu găsesc nici un cuvânt care să poată descrie întreaga gratitudine pe care o am pentru ea. Doresc să-mi regăsesc lectorii în timpul trecerii mele viitoare, pentru cortegiul viitorului meu roman, care va încreţii aventura eroului meu. Cei care au idei bine ancorate în credinţele lor spirituale riscă să fie bulversaţi, v-am avertizat. Pe curând.

Benoit Hébert

(Traducerea textului din limba franceză a fost făcut de dr. Gabriela Mircea, de la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia).