România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

100 de ani de la naşterea academicianului 

David Prodan

     În lucrarea "Memorii", publicată în anul 1993, Academicianul David Prodan scria despre primii ani ai copilăriei sale: "N-am avut o viaţă de suferinţe, de mizerii care să impresioneze, nici o viaţă de aventură care să stârnească vreun interes deosebit. N-am făcut nici eforturi spectaculare pentru a deveni. Am avut o viaţă ca nenumărate altele, fără nimic excepţional, o viaţă care spune prea puţin altuia, îi poate trezi puţin interesul. Desigur am pornit de jos, dar am urcat scara destul de normal, treaptă de treaptă, potrivit dotaţiei fireşti şi împrejurărilor, mai mult favorabile decât nefavorabile. Nu mă socotesc deci îndreptăţit nici să-mi confecţionez o biografie care să reclame vreo compasiune sau vreo admiraţie. N-am avut, ce-i drept, o viaţă uşoară - viaţa în genere nu este uşoară - dar nici grea ca să mă plâng funciar de ea. N-au lipsit nici umilirile, murdăriile chiar, şi încă multe, mai ales în noua viaţă "liberă", din partea oamenilor "liberi", dar acestea s-au petrecut pe planul meschin al vieţii de toate zilele, pe care le înduri, anonim, ca mulţi alţii, şi cauţi să te ridici deasupra lor, deplasând accentul pe planul superior al vieţii. N-am fost scutit nici de duşmănii, de invidii în viaţa ştiinţifică, dar poate ele au fost şi omagiul calităţii. Privind pe această treaptă înapoi văd că am străbătut un urcuş remarcabil de la punctul de pornire, mă găsesc pe o treaptă pe care n-as fi îndrăznit să o visez, nici măcar târziu. Am urcat încet, fără să văd ţinta finală. De altfel nu mi-am închipuit nici această longevitate. Am fost în genere slab dotat fizic, bolnăvicios, bolile din tinereţe mi-au scăzut speranţele în viaţă lungă, nu îndrăzneam nici să mă gândesc la vârsta de azi".

     S-a născut la 13 martie 1902, în satul Cioara, Săliştea de azi, din judeţul Alba, sat iobăgesc, în trecut, al familiei Borcsay, care până în 1918 a avut moşie şi "castel". Părinţii, Ilie Prodan şi Ana Moţu erau ţărani mijlocaşi în raport cu condiţiile economice din sat. A avut 2 surori, Ana şi Saveta, şi un frate, Ion, care a murit de timpuriu. Ca băiat şi primul născut s-a bucurat totdeauna de anumite avantaje.

     Primele clase le-a făcut la şcoala confesională din sat. În acest răstimp a încercat cea dintâi mare durere, i-a murit mama la numai 28 de ani. La îndemnul preotului şi a învăţătorului din sat s-a hotărât să continue şcoala la un liceu. Dar pentru aceasta trebuia să cunoască limba maghiară, urmând să repete clasa a IV-a la o astfel de şcoală. S-a optat pentru cea din Sebeş, la care au plecat din sat doar trei elevi. La terminare se înscrie, pentru anul şcolar 1913-1914, la Liceul maghiar Kun, din Orăştie, vechi colegiu reformat, frecventat de mulţi români, unde a făcut clasa întâia. Cea următoare l-a găsit în război, iar sfârşitul lui, în clasa a VI-a. La Marea Unire din Alba Iulia n-a participat, era bolnav. În anul următor îl găsim elev în clasa a VII-a la Liceul românesc "Aurel Vlaicu" din Orăştie, liceu care şi-a început activitatea la 15 iulie 1919, cu 14 profesori şi 410 elevi. Clasele VII şi VIII au "echivalat cu o adevărată transfigurare, cu deschiderea orizontului larg al culturii şi mai ales al literaturii române". După absolvirea examenului de maturitate a plecat la Cluj, şi pentru că nu avea mijloace materiale de întreţinere a intrat translator la Directia generală a Cărţii funduare (registru cadastral). În toamnă s-a înscris la Facultatea de litere, secţia limba română şi istorie, a Universităţii Daciei Superioare din Cluj, unde decan era Alexandru Lăpedatu, şi unde a "nimerit perioada cu cel mai înalt prestigiu al ei". Licenţa şi-a luat-o în anul 1924, în istorie şi arheologie, cu obiectul principal, istoria universală.

     Ani de-a rândul şi-a însuşit apoi ştiinţele auxiliare ale istoriei, a frecventat literatura istorică românească şi pe cea maghiară. S-a iniţiat în paleografie latină şi românească, în cronologie, heraldică şi sigilografie, etc. Dar în prim plan a rămas arhivistul care era. "Îmi place să mă numesc arhivist, şi mă simt bine între arhivişti" spunea adesea. Gustul pentru cercetare i-a venit treptat. Se îndrepta tot mai mult spre istoria ţărănimii din Transilvania, de care era legat prin origini. Una din preocupări a fost, de la început, răscoala lui Horea, din care s-a născut teza de doctorat - Răscoala lui Horea în comitatul Cluj şi Turda. Cu unii membrii ai comisiei de doctorat a ajuns în contradicţie, la dispută şi din acestea s-a născut Supplex Libellus Valachorum, mai întâi ca un articol, apoi ca o carte. Şi-a decis cariera la Arhivele Statului, filiala Cluj, unde a lucrat 13 ani. Mai apoi a intrat suplinitor la Biblioteca Universitară - arhiva istorică.

     Prima călătorie în străinătate a făcut-o în anul 1930 pe traseul Budapesta, Viena, nordul Italiei şi, prin Elveţia, la Paris unde a stat 6 săptămâni. În anul 1934 stă două săptămâni la Constantinopol iar în 1955, cu prilejul Congresului mondial al istoricilor, de la Roma, revine în Italia unde a vizitat pe îndelete cele mai importante centre. Şederea la Viena i-a fost asigurată de o bursă modestă, în vederea strângerii materialului documentar pentru monografia, Răscoala lui Horea. Aici n-a putut ajunge, spre marea lui dezamăgire, la Arhiva Camerală ci doar la cea a Consiliului de război, de unde însă n-a putut extrage decât registrele. La atât de putin au fost limitate călătoriile sale prin Europa, în care însoţitor fidel şi ajutor preţios i-a fost soţia.

     În tinereţe opţiunile politice i-au fost orientate spre stânga, fireşte spre ţărănism, doctrină sociologică afirmată intens după primul război mondial, ca o ipoteză a poporanismului, pornind de la propria-i clasă, de la ţărănime. În timpul războiului a fost implicat în acţiunile de mişcare muncitorească, iar în toamna anului 1943 a fost arestat, împreună cu mulţi prieteni de stânga şi ţinuţi închişi două săptămâni la Siguranţa Statului şi alte două, la Închisoarea militară. Pe măsură ce activa se descoperea tot mai puţin apt pentru activitatea politică, pe care a şi părăsit-o, de altfel, în anul 1947. Un an mai târziu a fost ales membru corespondent al Academiei române, moment din care şi-a început cariera universitară.

     În timpul celui de-al doilea război mondial a fost concentrat, ca furier, la Regimentul 91 Infanterie din Alba Iulia, la Corpul VI Armată de la Timişoara şi la Corpul VII Armată de la Sibiu.

     În perioada întunecată din timpul cedării Transilvaniei s-a refugiat la Sibiu, iar în anul 1945 s-a numărat printre primii universitari veniţi la Cluj. Pe atunci era bibliotecar-arhivist la Biblioteca Universitară. În momentul tragic pentru România prilejuit de Dictatul de la Viena, vede lumina tiparului lucrarea, Teoria migraţiei românilor din Principatele române în Transilvania în secolul al XVIII-lea, în care evidenţiază cu vigoare, prin apel la statistica epocii, la nivelul unei strălucitoare demonstraţii, un puternic flux uman dinspre Transilvania către Principate. Mai avea pe atunci publicată şi lucrarea Supplex Libellus Valachorum, operă de interpretare prin excelenţă, menită să explice actul politic în ambianta ideilor europene. Odată cu publicarea celei de a doua ediţii a Supplexului în anul 1967, tipăreşte şi monumentala operă, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, în trei volume.

     A ajuns profesor de istorie modernă la Universitatea din Cluj şi şef de secţie la istoria modernă de la Institutul de istorie şi arheologie. Când s-a hotărât publicarea marii colecţii de Documente privind istoria României, în zeci de volume, a fost numit responsabil al Colegiului de documentare din Cluj. Catedra de la Universitate a pierdut-o la vârsta de 57 de ani, dar nu i s-a luat de drept, ci a fost pus deliberat în situaţia de a o părăsi.

     A fost pensionat înainte de vreme fără să întâmpine vreo rezistentă din partea Rectorului sau a Ministerului. N-a fost învrednicit nici cu obişnuitul titlu de consultant, nici cu dreptul de a conduce doctorate. Astfel a început să lucreze singur, fără colaboratori de la Institut, fără colectiv.

     În anul 1979 tipăreşte Răscoala lui Horea, în două volume, lucrare monumentală a istoriografiei române. Opera desluşeşte firele unui eveniment considerat crucial în devenirea istorică a românilor. În ea a scos la iveală determinaţii legate intim de structurile feudalităţii locale.

     Împlinirea a 100 de ani de la naşterea marelui nostru istoric a trecut aproape neobservată. Un articolaş într-un cotidian albaiulian a amintit sintetic şi circumstanţiat, că pe meleagurile judeţului Alba s-a născut unul din cei mai străluciţi şi mai prolifici tălmăcitori ai ştiinţei istorice româneşti, un savant de renume mondial al cărui nume, scris cu litere de aur, înobilează panteonul marilor istorici ai poporului român.

     Opera savantului, prezentată selectiv aici, "pornită din adâncul său devotament pentru mulţimile ţărăneşti, din care se trăgea, durată sistematic, cu abnegaţie, cu curajul renunţării tentaţiilor facile, s-a fixat în prim planul istoriografiei contemporane".

dr. Closca L. Băluţă

     La întocmirea acestui articol a fost consultată lucrarea, David Prodan, Memorii, Bucureşti 1993. Bibliografia exhaustivă a operei acad. David Podan, întocmită de prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, poate fi consultată în lucrarea, Stat, societate, naţiune, Cluj-Napoca, 1982, îngrijită de N. Edroiu, A Răduţiu şi P. Teodor