România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

O scrisoare a călăului martirilor Horea, Cloşca şi Crişan

 Motto:

"Câte sate româneşti, atâţia Horea sunt în Ardeal"    (Din memoriul nobilimii Comitatului Cluj către Împăratul Iosif al II-lea)

    Spaima care a cuprins nobilimea maghiară din Transilvania în timpul răscoalei condusă de Horea, Cloşca şi Crişan se poate constata din memoriile trimise împăratului, în semn de protest, de către nobilimea Comitatelor Hunedoara, Alba şi Cluj precum şi de către guvernatorul Transilvaniei, baronul Brukenthal.

     Din raţiuni de stat împăratul Iosif al II-lea, cunoscând dorinţa de răzbunare a nobilimii ardelene împotriva ţăranilor români răsculaţi, a nesocotit toate legile medievale ale principatului şi a numit peste autoritatea gubernului şi a comitatelor o comisie centrală, condusă de contele Iankovitsch, pentru anchetarea şi pedepsirea capilor răscoalei. Comisia avea mandat expres, dat de împărat la 10 ianuarie 1785, să oprească toate condamnările la moarte şi execuţiile care priveau pe ţăranii răsculaţi aflaţi în închisorile comitatelor şi ale oraşelor Transilvaniei. A ordonat comitatelor să supună toate sentinţele de condamnare la moarte asupra răsculaţilor, aprobării împăratului, care însă nu le-a validat niciodată. Din această cauză nobilimea comitatelor a protestat vehement, atât verbal, cât şi prin ample memorii adresate curţii de la Viena în care românii din Trasnsilvania au fost înfieraţi ca duşmani feroci şi răufăcători, dornici să nimicească nobilimea şi să perecliteze siguranţa principatului. Printre altele au propus să fie nimicite toate satele răsfirate în munţii Apuseni şi toţi românii să fie concentraţi în satele din vale unde să poată fi în permanentă supraveghiaţi.

     Contele Iankovitsch n-a ţinut seama de nici un protest şi nu a acceptat participarea la ancheta conducătorilor răscoalei a nici unui reprezentant al nobilimii şi gubernului Transilvaniei.

     Din punct de vedere juridic lui Horea, Cloşca şi Crişan nu li s-a făcut un proces autentic, totul reducându-se la o anchetă şi condamnare.

     Ca să-i poată executa cu cea mai aspră pedeapsă prevăzută de Codul Terezian, la articolul 62, care prevedea pentru răsculaţi pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare, li s-a adăugat şi articolul 90, pentru tâlhărie, ca să poată fi executaţi prin zdrobirea corpului cu roata.

     Execuţia s-a făcut în mod public la 28 februarie 1785 pe Dealul Furcilor din Alba Iulia şi s-a desfăşurat conform dispoziţiilor împăratului: "să se dea un exemplu răsunător şi să fie purtaţi prin locurile unde au comis mari ticăloşii... să fie arătaţi ca o pildă înspăimântătoare poporului de rând..." apoi să fie executaţi public într-un loc important unde să fie aduşi cu forţa câte şase oameni din fiecare sat, trei bătrâni şi trei tineri, din comitatele Alba, Hunedoara, Cluj şi Arad. Au asistat astfel al execuţie peste 4000 de ţărani iobagi români din toate satele răsculate.

     Din relatările profesorului Iosif Garbi, ca şi din alte mărturii, se ştie că şi asupra corpului lui Crişan, care s-a sinucis în închisoare, s-a aplicat sentinţa, fiind tăiat în patru bucăţi şi expus la Cărpiniş, Abrud, Bucium şi Mihăileni.

     În dimineaţa zilei de 28 februarie 1785, în două care separate, păziţi de unităţi de cavalerie şi infanterie au fost duşi la locul supliciului, Horea şi Cloşca, Erau însoţiţi, ca să-i îmbărbăteze şi să le dea o ultimă alinare sufletească de către preotul Raţiu de la biserica ortodocşilor din Maierii Bălgradului. Cloşca a primit circa 20 de lovituri, în timp ce Horea a fost legat şi ţinut de ucenicii călăului. Horea a primit patru lovituri zdrobindu-i-se membrele inferioare, apoi din porunca Domnului Eckard, membru al comisiei imperiale, i s-au dat alte 8-9 lovituri în jurul inimii până ce şi-a dat sufletul.

     Datorită rivalităţii care s-a creat între Comisia Imperială şi nobilimea Comitatului şi a oraşului Alba Iulia, după execuţie, călăului nu i s-a plătit onorarul promis. Din această situaţie a rezultat o scrisoarea a călăului adresată judelui oraşului Alba Iulia prin care cere să fie plătit pentru îndeplinirea atribuţiilor. Călăul se numea Grancea Rakoczy, avea nume de principe, şi era locuitor al oraşului Alba Iulia.

     Nu era un fapt neobişnuit în evul mediu ca oraşele mai importante să aibe, pe lângă funcţionarii obişnuiţi şi funcţia de călău. Atunci pedeapsa capitală se aplica foarte des pentru fapte minore. De exemplu, pentru orice furt care depăşea valoarea de 20 de florini, făptaşul era condamnat la moarte, deşi valoarea pagubei echivala cu o junincă sau 5-6 oi.

     Călăul era în evul mediu un slujbaş al statului şi trebuia să-şi facă meseria. Precum un actor el trebuia să mimeze, să prelungească agonia şi chinurile condamnatului inventând diferite procedee de execuţie spre deliciul şi satisfacţia spectatorilor şi a stăpânilor lui. Publicul era doritor de senzaţii tari şi aceasta se confirmă prin faptul că în timpul execuţiei lui Horea câţiva nobili unguri au protestat vehement pentru faptul că acesta a fost ucis prea repede.

     Meseria de călău era grea şi de cele mai multe ori se moştenea din tată în fiu. Călăul trebuia să cunoască unele noţiuni de anatomie, să ştie unde să lovească puternic şi anume în părţile sensibile ale corpului, cum să taie dintr-o lovitură capul condamnatului şi să despice corpul în bucăţi. De asemenea trebuia să aibă o bună condiţie fizică, o psihologie aparte, ca să poată finaliza lucrarea.

     În evul mediu, călăul se bucura de apreciere şi favoruri speciale. Avea dreptul să poarte sabie lată, ca şi nobilii, şi mantie roşie, ca semn distinctiv.

     Călăul oraşului Alba Iulia, Grancea Rakoczy, nu s-a bucurat de onoruri şi de o situaţie materială deosebită. În conscripţia cetăţii din anul 1804 este atestată o casă modestă a călăului oraşului, situată în glacisul cetăţii, aproximativ în zona actualei străzi Vasile Alecsandri. Nu i se dă numele ocupantului casei, dar probabil că mai trăia încă cel din 1785. Casa era proprietatea oraşului şi i se atribuia celui care îndeplinea funcţia de călău.

     Scrisoarea a fost redactată în limba maghiară de vreun slujbaş al oraşului în luna aprilie 1785, fiind adresată judelui oraşului Alba Iulia cu rugămintea de a i se plăti suma promisă pentru execuţia celor trei căpitani şi ai altor 11 răsculaţi în cursul lunii decembrie 1784, printre care şi Ursu Uibariu, cel de-al patrulea conducător al răscoalei, care s-a substituit lui Cloşca în timpul tratativelor şi încheierii armistiţiului de la Tibru cu căpitanul Schultz. Conţinutul scrisorii este următorul:

     "E ştiut că în răscoala trecută mulţi din corifeii Românilor au fost osândiţi şi a trebuit să-i execut după poruncă. Eram tocmit pentru execuţii tocmai atunci la Sebeş, dar am fost oprit de Nobilul Comitet pentru osândiţii de aici; îmi poruncise să nu mă mişc nicăieri din loc, căci vor fi mulţi de executat. A trebuit deci să-mi las câştigul de acolo, - am şi scrisoare despre asta - ca să nu fie nicio întârziere din vina mea. Dar, desi am executat aici pe corifeii cei mari, pe mulţi tovarăşi de-ai lor, întocmai cum cerea sentinţa şi am cărat împreună cu ucenicii mei în patru părţi trupurile lor tăiate în bucăţi, după poruncă, am cerut şi am umblat în zadar pe la slujbaşii comitatului pentru plata ostenelii mele. Rog deci pe Cinstitul şi Nobilul Jude să-mi îndrepte plângerea acolo unde crede că voi putea dobândi răsplata trudei mele, căci acesta este meşteşugul meu obişnuit şi învăţat şi dacă în acesta sufăr vreo scădere, nu-mi pot ţine nici eu vieaţa... În nădejdea plătii m'am încărcat şi eu cu mai multe datorii. Aşteptând această dreaptă mângâiere rămân al Domnului Jude şi al Cinstitului şi Nobilului Magistrat, săracă, supusă şi credincioasă slugă.

GRANCEA RAKOCZY, Călăul Albei-Iulii"

     Din conţinutul scrisorii reiese că după execuţia lui Horia, Cloşca şi Crişan, Comisia Imperială şi-a făcut bagajele şi a plecat. Comitatul Alba, care l-a reţinut pe călău la Alba Iulia, deşi era angajat la Sebeş pentru alte execuţii, i-a refuzat cererea de a fi plătit pentru execuţiile de la Alba Iulia, motivând că el şi-a îndeplinit datoria în conformitate cu sentinţele. Roagă în continuare pe judele oraşului să-i plătească sau să-i îndrepte cererea acolo unde poate dobândi "răsplata trudei mele" ca să-şi poată duce şi el viaţa.

      Judele oraşului i-a respins cererea, ca şi comitatul, argumentând că nu ei l-au angajat, ci ţara care trebuie să-i plătească, făcând aluzie la împărat. În cele din urmă cererea lui a ajuns la Gubernul Transilvaniei de la Sibiu care i-a plătit suma de 51 de florini, câte şase de cap, pentru Horea, Cloşca şi Crişan şi câte trei pentru execuţia cu roata, tragerea în ţeapă, fripţi în frigare, spânzuraţi şi decapitaţi a celor 11 ţărani răsculaţi, prinşi în lunile noiembrie şi decembrie 1784 şi care s-au aflat în închisorile de Aiud şi Alba Iulia.

     Datorită scrisorii călăului, precum şi a altor mărturii documentare putem cunoaşte mai bine personalităţile situate în vârful piramidei feudale, de la împărat, nobilime şi până la cel care a zdrobit cu roata, participanţi cu toţii la episodul sângeros al execuţiei căpitanilor eroi şi a altor sute de iobagi implicaţi în răscoală.

     Sacrificiul lor suprem îl venerăm şi îl comemorăm în fiecare an la locul supliciului de la Alba Iulia.

Dr. Gheorghe Anghel

Bibliografie selectivă:

N. Densuşianu, Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti 1884, p. 338-366, 446-459. Ioan Fruma, Horea, procesul şi martiriul, Sibiu 1947, p. 50-59, 84-89, 108-113, 105-125. David Prodan, Răscoala lui Horea, Bucureşti 1979, vol. II, p. 388-407, 479-494. Gh. Anghel, Două documente în legătură cu execuţia lui Horea şi Cloşca, în Apulum, V, 1, 1956, p. 417-431