Motto:
"Câte
sate româneşti, atâţia Horea sunt în
Ardeal" (Din
memoriul nobilimii Comitatului Cluj către Împăratul Iosif al
II-lea)
Spaima care a cuprins nobilimea maghiară din Transilvania în timpul
răscoalei condusă de Horea, Cloşca şi Crişan se
poate constata din memoriile trimise împăratului, în semn de
protest, de către nobilimea Comitatelor Hunedoara, Alba şi Cluj
precum şi de către guvernatorul Transilvaniei, baronul
Brukenthal.
Din raţiuni de stat împăratul Iosif al
II-lea, cunoscând dorinţa de răzbunare a nobilimii ardelene
împotriva ţăranilor români răsculaţi, a nesocotit
toate legile medievale ale principatului şi a numit peste autoritatea
gubernului şi a comitatelor o comisie centrală, condusă de
contele Iankovitsch, pentru anchetarea şi pedepsirea capilor răscoalei.
Comisia avea mandat expres, dat de împărat la 10 ianuarie 1785, să
oprească toate condamnările la moarte şi execuţiile
care priveau pe ţăranii răsculaţi aflaţi în
închisorile comitatelor şi ale oraşelor Transilvaniei. A
ordonat comitatelor să supună toate sentinţele de
condamnare la moarte asupra răsculaţilor, aprobării împăratului,
care însă nu le-a validat niciodată. Din această cauză
nobilimea comitatelor a protestat vehement, atât verbal, cât şi
prin ample memorii adresate curţii de la Viena în care românii din
Trasnsilvania au fost înfieraţi ca duşmani feroci şi răufăcători,
dornici să nimicească nobilimea şi să perecliteze
siguranţa principatului. Printre altele au propus să fie
nimicite toate satele răsfirate în munţii Apuseni şi toţi
românii să fie concentraţi în satele din vale unde să
poată fi în permanentă supraveghiaţi.
Contele Iankovitsch n-a ţinut seama de nici
un protest şi nu a acceptat participarea la ancheta conducătorilor
răscoalei a nici unui reprezentant al nobilimii şi gubernului
Transilvaniei.
Din punct de vedere juridic lui Horea, Cloşca şi Crişan nu
li s-a făcut un proces autentic, totul reducându-se la o anchetă
şi condamnare.
Ca să-i poată executa cu cea mai aspră
pedeapsă prevăzută de Codul Terezian, la articolul 62, care
prevedea pentru răsculaţi pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare,
li s-a adăugat şi articolul 90, pentru tâlhărie, ca să
poată fi executaţi prin zdrobirea corpului cu roata.
Execuţia s-a făcut în mod public la 28
februarie 1785 pe Dealul Furcilor din Alba Iulia şi s-a desfăşurat
conform dispoziţiilor împăratului: "să se dea un
exemplu răsunător şi să fie purtaţi prin locurile
unde au comis mari ticăloşii... să fie arătaţi ca
o pildă înspăimântătoare poporului de rând..." apoi
să fie executaţi public într-un loc important unde să fie
aduşi cu forţa câte şase oameni din fiecare sat, trei bătrâni
şi trei tineri, din comitatele Alba, Hunedoara, Cluj şi Arad. Au
asistat astfel al execuţie peste 4000 de ţărani iobagi
români din toate satele răsculate.
Din relatările profesorului Iosif Garbi, ca
şi din alte mărturii, se ştie că şi asupra
corpului lui Crişan, care s-a sinucis în închisoare, s-a aplicat
sentinţa, fiind tăiat în patru bucăţi şi expus
la Cărpiniş, Abrud, Bucium şi Mihăileni.
În dimineaţa zilei de 28 februarie 1785, în două care
separate, păziţi de unităţi de cavalerie şi
infanterie au fost duşi la locul supliciului, Horea şi Cloşca,
Erau însoţiţi, ca să-i îmbărbăteze şi să
le dea o ultimă alinare sufletească de către preotul Raţiu
de la biserica ortodocşilor din Maierii Bălgradului. Cloşca
a primit circa 20 de lovituri, în timp ce Horea a fost legat şi
ţinut de ucenicii călăului. Horea a primit patru lovituri
zdrobindu-i-se membrele inferioare, apoi din porunca Domnului Eckard,
membru al comisiei imperiale, i s-au dat alte 8-9 lovituri în jurul
inimii până ce şi-a dat sufletul.
Datorită rivalităţii care s-a
creat între Comisia Imperială şi nobilimea Comitatului şi
a oraşului Alba Iulia, după execuţie, călăului nu
i s-a plătit onorarul promis. Din această situaţie a
rezultat o scrisoarea a călăului adresată judelui oraşului
Alba Iulia prin care cere să fie plătit pentru îndeplinirea
atribuţiilor. Călăul se numea Grancea Rakoczy, avea nume de
principe, şi era locuitor al oraşului Alba Iulia.
Nu era un fapt neobişnuit în evul mediu ca oraşele mai
importante să aibe, pe lângă funcţionarii obişnuiţi
şi funcţia de călău. Atunci pedeapsa capitală se
aplica foarte des pentru fapte minore. De exemplu, pentru orice furt care
depăşea valoarea de 20 de florini, făptaşul era
condamnat la moarte, deşi valoarea pagubei echivala cu o junincă
sau 5-6 oi.
Călăul era în evul mediu un slujbaş
al statului şi trebuia să-şi facă meseria. Precum un
actor el trebuia să mimeze, să prelungească agonia şi
chinurile condamnatului inventând diferite procedee de execuţie spre
deliciul şi satisfacţia spectatorilor şi a stăpânilor
lui. Publicul era doritor de senzaţii tari şi aceasta se confirmă
prin faptul că în timpul execuţiei lui Horea câţiva
nobili unguri au protestat vehement pentru faptul că acesta a fost
ucis prea repede.
Meseria de călău era grea şi de
cele mai multe ori se moştenea din tată în fiu. Călăul
trebuia să cunoască unele noţiuni de anatomie, să
ştie unde să lovească puternic şi anume în părţile
sensibile ale corpului, cum să taie dintr-o lovitură capul
condamnatului şi să despice corpul în bucăţi. De
asemenea trebuia să aibă o bună condiţie fizică,
o psihologie aparte, ca să poată finaliza lucrarea.
În evul mediu, călăul se bucura de
apreciere şi favoruri speciale. Avea dreptul să poarte sabie lată,
ca şi nobilii, şi mantie roşie, ca semn distinctiv.
Călăul oraşului Alba Iulia,
Grancea Rakoczy, nu s-a bucurat de onoruri şi de o situaţie
materială deosebită. În conscripţia cetăţii din
anul 1804 este atestată o casă modestă a călăului
oraşului, situată în glacisul cetăţii, aproximativ
în zona actualei străzi Vasile Alecsandri. Nu i se dă numele
ocupantului casei, dar probabil că mai trăia încă cel din
1785. Casa era proprietatea oraşului şi i se atribuia celui care
îndeplinea funcţia de călău.
Scrisoarea a fost redactată în limba maghiară de vreun slujbaş
al oraşului în luna aprilie 1785, fiind adresată judelui oraşului
Alba Iulia cu rugămintea de a i se plăti suma promisă
pentru execuţia celor trei căpitani şi ai altor 11 răsculaţi
în cursul lunii decembrie 1784, printre care şi Ursu Uibariu, cel
de-al patrulea conducător al răscoalei, care s-a substituit lui
Cloşca în timpul tratativelor şi încheierii armistiţiului
de la Tibru cu căpitanul Schultz. Conţinutul scrisorii este următorul:
"E ştiut că în răscoala trecută mulţi din
corifeii Românilor au fost osândiţi şi a trebuit să-i
execut după poruncă. Eram tocmit pentru execuţii tocmai
atunci la Sebeş, dar am fost oprit de Nobilul Comitet pentru osândiţii
de aici; îmi poruncise să nu mă mişc nicăieri din
loc, căci vor fi mulţi de executat. A trebuit deci să-mi
las câştigul de acolo, - am şi scrisoare despre asta - ca să
nu fie nicio întârziere din vina mea. Dar, desi am executat aici pe
corifeii cei mari, pe mulţi tovarăşi de-ai lor, întocmai
cum cerea sentinţa şi am cărat împreună cu ucenicii
mei în patru părţi trupurile lor tăiate în bucăţi,
după poruncă, am cerut şi am umblat în zadar pe la slujbaşii
comitatului pentru plata ostenelii mele. Rog deci pe Cinstitul şi
Nobilul Jude să-mi îndrepte plângerea acolo unde crede că voi
putea dobândi răsplata trudei mele, căci acesta este meşteşugul
meu obişnuit şi învăţat şi dacă în acesta
sufăr vreo scădere, nu-mi pot ţine nici eu vieaţa...
În nădejdea plătii m'am încărcat şi eu cu mai multe
datorii. Aşteptând această dreaptă mângâiere rămân
al Domnului Jude şi al Cinstitului şi Nobilului Magistrat, săracă,
supusă şi credincioasă slugă.
GRANCEA RAKOCZY, Călăul Albei-Iulii"
Din conţinutul scrisorii reiese că după execuţia lui
Horia, Cloşca şi Crişan, Comisia Imperială şi-a făcut
bagajele şi a plecat. Comitatul Alba, care l-a reţinut pe călău
la Alba Iulia, deşi era angajat la Sebeş pentru alte execuţii,
i-a refuzat cererea de a fi plătit pentru execuţiile de la Alba
Iulia, motivând că el şi-a îndeplinit datoria în conformitate
cu sentinţele. Roagă în continuare pe judele oraşului să-i
plătească sau să-i îndrepte cererea acolo unde poate
dobândi "răsplata trudei mele" ca să-şi poată
duce şi el viaţa.
Judele oraşului i-a respins cererea,
ca şi comitatul, argumentând că nu ei l-au angajat, ci ţara
care trebuie să-i plătească, făcând aluzie la împărat.
În cele din urmă cererea lui a ajuns la Gubernul Transilvaniei de la
Sibiu care i-a plătit suma de 51 de florini, câte şase de cap,
pentru Horea, Cloşca şi Crişan şi câte trei pentru
execuţia cu roata, tragerea în ţeapă, fripţi în
frigare, spânzuraţi şi decapitaţi a celor 11 ţărani
răsculaţi, prinşi în lunile noiembrie şi decembrie
1784 şi care s-au aflat în închisorile de Aiud şi Alba Iulia.
Datorită scrisorii călăului,
precum şi a altor mărturii documentare putem cunoaşte mai
bine personalităţile situate în vârful piramidei feudale, de
la împărat, nobilime şi până la cel care a zdrobit cu
roata, participanţi cu toţii la episodul sângeros al execuţiei
căpitanilor eroi şi a altor sute de iobagi implicaţi în răscoală.
Sacrificiul lor suprem îl venerăm şi
îl comemorăm în fiecare an la locul supliciului de la Alba Iulia.
Dr. Gheorghe Anghel
Bibliografie selectivă:
N. Densuşianu, Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi
Ungaria, Bucureşti 1884, p. 338-366, 446-459. Ioan Fruma, Horea,
procesul şi martiriul, Sibiu 1947, p. 50-59, 84-89, 108-113, 105-125.
David Prodan, Răscoala lui Horea, Bucureşti 1979, vol. II, p.
388-407, 479-494. Gh. Anghel, Două documente în legătură
cu execuţia lui Horea şi Cloşca, în Apulum, V, 1, 1956, p.
417-431
|
|