|
Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise
semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt
unsului rege "de Unguar" (25 decembrie 1001) Ştefan
"cel "Sfânt" (997-1038), pe "Geula cel Tânăr"
(Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu),
dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta
era urmaş al unificatorului întregii "Ţări de dincolo
de Codru" (Silvania), ţară numită "Ultrasilvana"
şi, ulterior, şi "Vlachia Tan Siuana" (Codex Latinus
Parisinus) - "Geula" cel Bătrân. "Ultrasilvana"
devenise, de la jumătatea veacului X "un regnum latissimum et
opulentissimum" (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare TARĂ a
românilor, unificată de "marele şi puternicul duce"
("dux magnus et potens") "Geula cel Bătrân", un
ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în
a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi
izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe
un stat ("regnum") independent! Întradevăr "Geula
(Iuliu) cel Tânăr" moştenise ereditar nu numai
"domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia
"Ungurilor care locuiau în Pannonia" (deci, la vest de Tisa,
fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat
"de Unguar"). Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute,
întrucât, prin moartea lui "Gelu Românul" (c. 901), a cel
"dux Blachorum" din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta
românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie,
departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului
de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali,
Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivatia imediată
a agresinii ungare din 1002.
Potrivit gestelor, adversarul lui "Geula cel Tânăr",
Ştefan "cel Sfânt" se trăgea, pe linie paternă,
din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în
onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul
lui Arpad - şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi
turcicii care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica
lui "Menumorut" - ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii
Occidentali): "ochii frumoşi şi mari", "părul
negru şi moale" căzând în "plete de leu". Era aşadar
fiul fiicei lui "Menumorut" şi al metisului maghiaro-român
Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină
a lui "DUCA" din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari
după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba
locului - "muncă" - "Muncaci"). Toxun fusese căsătorit
de mama sa româncă cu o "femeie din Ţara Cumanilor"
(nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania
intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era,
mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană
ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit
ortodox, "Mihail", iar acesta, la rândul său, avea să-şi
boteze copiii "Vasile" şi "Vladislav". Toxun a lăsat
moştenire "ducatul Ungariei primului născut" - "Geysa".
Tot preferinţele
mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui
"Geula" (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui
"Geula cel Tânăr", "Sarolt" în ungureşte (Saroltha).
Lăsând la o parte faptul că numele "Geula" (Gyla,
Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi
toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa,
Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu,
interesant este faptul că "Saroldu" - "Saroltha"
şi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin
"Oltul alb" sau "pământul udat de apa Oltului"
("sar" - "noroi", pământ îmbibat cu apă),
într-un cuvânt "Tara Oltului". Cum "Geisa" nu se
putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească
al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe
fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care,
iesit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa
la Bălgrad - Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui
Iuliu - Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s-a păstrat,
fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină!
Tradiţia ne informează în plus că "Sarolt" scria
cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului
recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă
liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală
care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în
947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi-a botezat
fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, "Waic"
- Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în
actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice ("Vaik
Olachis"). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe
care avea să-l conducă - cel ungar, aflat în plin proces de
formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi
bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia
etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi "Bela"
(derivat din germanicul Adalbertus).
Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat
Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului
Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt
paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii
unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în
stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci,
sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual! Este semnificativ,
în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie,
pentru Deodatus - cel care "împreună cu sfântul episcop
Adalbert din Praga" l-a rebotezat "Ştefan" şi i-a
adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită
de Bizant) ci titlul regal - îl va numi pe acesta, în româneşte,
ca pe un părinte spiritual al său - "TATĂ" (Chronicon
Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictată de la Viena
numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile
acordate lui Deodatus (ex. "Tátabanya"). Din moment ce în
textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte
(pater) este de prisos să mai subliniem că "Szent Istvan"
avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie
şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau
decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea
drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti.
Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan
avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor
de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de
fratele ori nepotul româncei "Sarlot" - românul Iuliu ("Geula")
cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei,
"Geula" (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123
şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii
în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226). Aşadar
la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i
opună pe regii Franţei regilor britanici, în "Războiul
celor o sută de ani", mişcând interesul căpeteniilor
militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş
şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului
transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul
"Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor
de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice.
Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii
lor româneşti şi concretizată, după trei secole de
confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii
Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu - Stefan, pe care o câştigaseră
prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare
a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie,
franco-italianul Charles I Robert d'Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege
relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca
relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul
romano-german şi papă.
Dr.
Mircea Dogaru
|
|
