România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Vizitaţi la Alba Iulia de marele Lucian Blaga

            În luna august 1957 marele poet si filozof Lucian Blaga a făcut o vizită prietenească la Alba Iulia, în familia unei foste studente de ale sale, între timp devenită soţia mea. Spun vizita prietenească întrucât în cercul intim al prietenilor săi de la Cluj, de mai multe ori ne-a apelat cu acest măgulitor cuvânt, veste plăcuta care ne-a fost comunicata de o rudenie a noastra din acelaşi cerc restrâns. De fapt, scopul adevărat al vizitei - după cum ne-a mărturisit distinsul nostru oaspete - avea ca obiectiv principal vizitarea unui pod plutitor (luntre) de pe râul Mureş, vizită la care urma să-l conduc eu.

            Dorinţa lui era ca luntrea să se afle la cel putin 4-5 km de podurile fixe de pe acest râu şi ar fi preferabil dacă în apropiere s-ar afla şi o crişmă (frigădău). Vizita a durat trei zile şi musafirul nostru (tăcut din fire) ne-a surprins prin bogăţia conversaţiei întreţinută cu noi, de aceea nu l-am părăsit decât în timpul somnului său de noapte.

L-am condus la toate obiectivele de interes istoric şi cultural din oraş, menţionez că a rămas impresionat de cele văzute, în numeroasele urme ale dramaticei noastre istorii, care s-a desfăşurat năvalnic, în decursul secolelor pe aceste meleaguri.

L-a încântat, în mod cu totul deosebit, rarităţile din patrimoniul Bibliotecii Batyaneum, care i-a fost prezentată de un cunoscător şi un mare admirator al poetului.

Blaga vizita pentru prima dată această mişcătoare bogăţie dramatică a istoriei noastre. Dânsul se afla pentru a treia oară în vizită la Alba Iulia, primele două au fost festive: 1 Decembrie 1918, Marea Unire şi 22 octombrie 1923 la încoronarea regelui Ferdinand cu regina Maria, deci abia acuma a putut savura împărtăşirea cu aceste momente emoţionante urme istorice.

În familie, profesorul s-a arătat plăcut impresionat de faptul că fosta lui studentă, era acum mama a doi copii: unui de doi ani şi altul de patru ani, fapt pentru care ne-a felicitat cu adevărată efuziune. Noi i-am răspuns cu toată modestia, că faptul este firesc şi natural, neimplicând nici un merit deosebit, mai ales ca este comun tuturor oamenilor de rând. Blaga, continuând pe un ton foarte serios, ne-a spus că acesta este cel mai important lucru din viaţa noastră, aşa cum pentru el este naşterea fiicei sale Dorly. Ne-am permis atunci să-i replicăm ca în cazul dânsului situaţia este cu totul alta, deoarece - după propriile mărturisiri - are deja 45 de lucrări tipărite şi altele în manuscris, în domeniile: filozofiei, poeziei şi dramaturgiei, ceea ce îl definesc ca un mare creator de talie mondială. La acest răspuns al nostru, Blaga s-a antrenat, cu indignare, afirmând că, cu toată opera lui de mari proporţii consideră naşterea fiicei sale cel mai important lucru din viaţa sa, deoarece de întreaga sa opera l-a despărţit un "nimenea", printr-o singură trăsătură de condei, pe când de fiica sa nu-l poate nimeni despărţi, deoarece fluxul de viaţă primit de la moşi-strămoşi i l-a a transmis ei, ca pe un cifru al sângelui, pentru perpetuarea în generaţiile viitoare.

Reflectând serios, ne-am dat şi noi seama cât adevăr cuprind cele spuse de marele gânditor. Mai ales că erau confirmate practic şi concret, întrucât la acea dată Blaga era scos de la Universitate, interzis la orice publicaţie si  înghesuit într-un post de bibliotecar la Biblioteca Universităţii din Cluj.

În cadrul altor discuţii mai plăcute, Blaga, cu fineţea sensibilităţii sale, a invocat momente din timpul când soţia mea i-a fost studentă şi din neuitatele zile plăcute, petrecute de dânsul şi familia sa, în casa părintelui Dobre Vasile din Căpâlna de Sebeă, care a fost tatăl soţiei mele şi pe care l-a imortalizat în romanul său Luntrea lui Charon, sub numele, fericit tradus, de părintele Bunea. Blaga a invocat şi momente în care fosta sa studentă şi-a susţinut examenul de licenţă în filozofie, în faţa unei comisii prezidată de dânsul, examen promovat cu calificativul Magna cum Laude., mărturisind că faptul i-a ocazionat unul din puţinele momente de satisfacţie profesională din viaţa sa de profesor.

Referitor la scopul vizitei sale, ca obiectiv principal, eu i-am propus scriitorului, mai întâi, luntrea satului Ciugud, cea mai apropiată şi destul de importantă, deoarece asigura legătura pedestră şi cu mijloace de transport a acestui sat şi a satelor din jur, cu oraşul nostru.

Drumul până la Mureş l-am făcut într-o frumoasă plimbare, per pedes, fiindcă a refuzat orice mijloc de transport. Din întâmplare luntraşul era un bun cunoscut al meu, care ne-a primit cu multă condescendentă, trecându-ne cu luntrea până la celălalt mal al râului. Dar mare i-a fost mirarea când l-am rugat să ne înapoieze de unde am plecat, fără nici o explicaţie pentru aceasta plimbare, lipsit de un interes anume. A urmat apoi surpriza mea, când cursa s-a repetat, fără întrerupere, mea de doua ori.

În tot acest timp Blaga a păstrat o tăcere meditativă, iar eu, pentru a menţine atmosfera vie în luntre, am discutat amănunte banale cu luntraşul despre un proces al dânsului, pe care i l-am susţinut cu ani în urmă şi pentru a-l mulţumi pe deplin, l-am răsplătit copios, lăsând să se înţeleagă că plimbarea cu luntrea ne-a făcut o mare plăcere şi o adevărată destindere. El s-a arătat mulţumit că ne-a putut servi şi satisface capriciul acestei plăceri, fără să fie solicitat şi de alţi clienţi, în acest timp. Traversarea râului cu luntrea de trei ori, dus-întors, fără vre-un scop anume manifestat, nu putea rămâne decât pe seama unui capriciu, fiindcă altfel nu putea cadra cu morga noastră şi mai ales cu cea a filozofului.

Am înţeles dorinţa acestei plimbări cu luntrea şi profunda tăcere a lui Blaga pe tot parcursul ei, abia după ce am citit celebrul său roman Luntrea lui Charon, a cărei acţiune se petrecea, în bună parte, pe acest loc şi în legătură cu această luntre. Potrivit cu dorinţa romancierului, la aproximativ 50 de metri de la capătul de către oraş al corzii metalice, pe care se rostogoleau lanţurile luntrei, se afla un bufet (crişmă), într-o clădire de lemn, înconjurată de cca. 20 de cabine, în care, oameni mai pretenţioşi îşi păstrau hainele sub cheie, în timp ce făceau baie în râu, sau se soreau pe plajă.

Mai mult, spre deplina satisfacţie a scriitorului, la cca. 60 de metri de acest bufet, se afla gura râului Ampoi, care se vărsa în Mureş. Trecând Ampoiul pe un podeţ, în susul Mureşului se întindea frumoasa plaja a oraşului.

Din paginile romanului Luntrea lui Charon am putut deduce că dorinţa autorului a fost pe deplin satisfăcută, prin această vizită la luntrea Ciugudului, mai ales că întregul peisaj, la ora aceea, era înveşmântat cu o abundentă vegetaţie verde, vie şi atrăgătoare.

La înapoierea spre casă, respectiv spre oraş, într-o liniştită plimbare, păşind agale prin covorul înflorit al câmpului, filozoful mi-a cerut, ca şi în alte dăţi, să-i povestesc, deşi aş fi dorit să-l ascult eu pe dânsul, cazuri concrete de conflicte, existente între oameni, care ajung la Palatul Justiţiei.

Altă dată şi între alte cazuri, i-am povestit situaţia unei tinere fete din Mihalţ, care din întâmplare era chiar sora unui bun prieten al său, profesor universitar la Cluj. Fata era deşteaptă, harnică şi frumoasă, dar fiind născută al şaptelea copil într-o familie de mijlocaşi, avea o dotă modestă.

De aceea a fost sfătuita de familia sa să se căsătorească cu un ţăran înstărit din sat, mult mai în vârstă decât ea, dar pe care nu-l interesa zestrea ei. Dar după trei ani de viată înecată în noianul deziluziilor matrimoniale, timp în care se născuse şi o fetită, rod al acestei nefericite combinaţii conjugale, femeia - călcând în picioare morala familiei şi a opiniei publice - şi-a luat fetiţa şi s-a refugiat la Braşov. Acolo, prin propriile puteri şi hărnicie, a devenit în scurtă vreme, o apreciată muncitoare la una din fabricile de frunte din oraş. În modul acesta s-a dezrobit dintr-o căsătorie lipsită de orice suport afectiv, aşa cum se întâmpla multor fete sărace. I-am spus auditorului meu că am asistat pe această femeie, cu toată convingerea profesională, la procesul de divorţ încredinţarea fetiţei la mama, cu obligarea tatălui la plata pensiei de întreţinere.

Povestea acestei femei l-a interesat pe Blaga, care mi-a declarat că abia acum înţelege din ce izvor puternic şi sănătos moşteneşte bunul său prieten virtutea morală, pe care a afirmat-o în lupta sa cu viaţa, pe care a cucerit-o, cu forţe proprii, dobândind strălucita situaţie, pe care o are în cultura ţării. Este vorba de profesorul universitar Nicolae Mărginean.

De data aceasta m-am hotărât să-i povestesc un grav caz, petrecut cu trei ani în urmă, chiar în satul meu natal, caz considerat de mine, şi de alţii, unic în perversitatea lui criminală, pe întreaga ţară, datorită gradului apropiat de rudenie, între victimă si cei care l-au ucis.

După ce am terminat de povestit această mişcătoare tragedie, ieşită din comun, Blaga m-a oprit, cu un gest spontan, prinzându-mă de braţ şi spunându-mi: "Cazul acesta depăşeşte, în senzaţionala sa criminalitate, pe cei ce formează subiectul celebrului roman, de renume mondial Via Mala, numai că ne lipseşte un Jihn Knitel, care să-i înfăţişeze lumii". Eu i-am răspuns, cu toată îndrăzneala, că noi avem în acest domeniu creatori cu posibilităţi mult mai mari decât ale lui John Knitel. Blaga, sesizând transparent aluziei mele, mi-a răspuns că în materie de roman s-a hotărât să nu scrie decât romanul vieţii sale, însoţind răspunsul cu zâmbetul său plăcut.

După masă, curiozitatea ne-a împins până la monumentul Horea, Cloşca şi Crişan, pentru a retrospecta locurile pe care le-am călcat, încercând să le reproducem într-o schiţă fugară, dar am constatat că amândoi am avut cinci minus la desen. Schiţa a reuşit să reprezinte linii puţin semnificative, dar am scris pe ele numele locurilor călcate.

Cu această ocazie Blaga mi-a spus să scriu în josul schiţei: "Că gura Ampoiului i s-a părut un splendid spectacol de înfrăţire acvatică".

La terminarea vizitei, când ne-am despărţit în autogara Alba Iulia, dânsul urcându-se în autobuzul pentru Cluj, Blaga mi-a spus, strângându-mi mâna şi zâmbind plăcut: "Plec, Ioane, plin de noutăţi, ca stupul de albine".

Avocat pens. Avram Gheorghe Ioan