Anul pe care-l traversăm poartă numele celui ce s-a ivit sub soare
în satul Haimanale. Iar haimanalele pe care mai târziu, prin scrisul său,
avea să le claseze în fauna bufonă a regnului uman, au devenit
măsură-n măsura prostiei omeneşti cu ifose şi iz
dâmboviţean.
Şi bâlciul dealtădată în care
Farfurizii şi Brânzoveneştii se gudurau “ritos” pe lângă
Trahanachi ori Caţavenci ori Tipăteşti - toţi Agamniţă
Dandanachii prinşi în vârtejul roţilor dinţate ale
jocurilor de societate în care coane Joiţici făceau şi
desfăceau guverne cu “alte măşti aceiaşi piesă”
- dovadă certă că tot ce mişcă-n ţara asta
trebuie să aibă “protecţie de fuste”, bâlciul acela în
care se râdea cu îngăduinţă de “eterna plictiseală
a vechiului păcat” sădit sau crescând liber ca orice buruiană,
la fiecare treaptă a scării sociale, s-a transformat azi în
carnaval cu “măşti râzânde” puse bine pe-un caracter de
nimic pentru a ascunde chipul sulimenit al unei lumi sătulă de
ea însăşi, înfometată de propria-i imagine răsfrântă
pe micile ecrane şi oferită celor mulţi (dar nu şi proşti,
Măria Ta!) în chip de panem et circenses - joc blestemat cu mult
prea mulţi învinşi şi cu învingători dezmăţaţi.
E strâmbă lumea noastră, Caragiale,
şi-am avea atâta nevoie de tine, de râsul tău biciuitor şi
sănătos care să-i ridiculizeze pe noii stâlpi ai societăţii
în care zeul Ban a rămas tot stăpân peste zei iar lumea s-a
umplut de îngeri căzuţi care nu mai catadicsesc să treacă
printre muritori decât în limuzine ultraelegante, înveşmântaţi
în ţoale ale căror preţ echivalează cu venitul pe câţiva
ani al unui profesor-doctor din România tuturor dezastrelor.
E hâdă lumea noastră, Caragiale, iar
lichelele toate, la egalitate cu bestiile, n-au timp s-asculte recviemuri,
nu suportă colindele alaiurilor de grevişti, nici detenţia,
nici starea pe loc. Toţi democraţii liber-schimbişti, zburdă
dintr-un partid în altul (că din astea avem de-acum o groază
şi... groaza ne cuprinde când ne-amintim că ieri doar unul era
ca promisiune de-mplinire “în cele ce mâine vor râde în soare”...
avem şi bănci, şi conturi fără cont, avem
“baroni” “la fălci umflaţi şi bugeţi”, avem,
ei da, avem faliţii noştri, avem purtători de palavre de la
unii la alţii ca-ntr-un dialog al surzilor când sub largi balcoane
luminate, apărate, separate, se strâng mulţimi şi cântă
avântat din primăvară până-n toamnă în sărbători
cu numele de grevă. Numai că ei, boierii, nu-s acasă. Sunt
plecaţi la vânătoare, când hoinari prin lumea mare, când
fugari peste hotare, când să ‘nalţe osanale la mărimi
din altă zare, când pe la televizoare... N-ai ştiinţă
de aceste invenţii ale geniului uman cărora li se mai spune tele?
Sunt un fel de cutii cu fereastră pe care umbra şi lumina
proiectează chipuri vorbitoare cu o precară ştiinţă
a gramaticii - că de logică nici nu poate fi vorba - care dau
lecţii de toate felurile, fiindcă, nepricepându-se la nimic, au
impresia că nimic din ce este omenesc străin nu le-a rămas...
Rar de tot, vezi la cutia cu fereastră actori - aceşti copii
mari şi frumoşi care îmbătrânesc pe scenă fără
a ajunge vreodată adulţi.
Ei, da, Teatrul Naţional poartă numele tău.
Ei, da, mai există şi Capşa (aşa se-aude, că, de
văzut, noi doar pe dinafară o vedem), mai există şi
Calea Victoriei pe care zburdă herghelii de cai putere, mofturi de
presă liberă, dar, vai, Berăria Gambrinus stă să
se prăvale în plin bulevard, cu ferestre murdare, sparte, tapisate
cu afişe electorale din anii din urmă ai secolului al XX-lea
şi-ai începutului de mileniu III ca-ntr-o eternă iarnă a
vrajbei noastre... Avem, ei, da, avem fătuţe vesele care trec
voioase pe lângă copţii dragi senatori, ori deputaţi, ori
diplomaţi soviesticaţi-sofisticaţi, foşti mari rataţi,
greu îmbuibaţi, să le aline dorul de vremea când pentr-o pâine,
pentru un mâine de noi victorii, lucrau în şuturi - dar nu în
mine, nici în uzine, nici în galere-şantiere...
Caragiale. Grafica de Adina
ROMANESCU
E-amară lumea noastră, Caragiale! Noii
domni Goe poartă cercei în nas, în buze, în buric, umblă cu
celulare la ureche, au plete pe umeri revărsate ŕ la “Riţa
fecioară cu ochii sprinţari”, poartă barbă de la vârsta
când abia le mijesc tuleele - semn că s-au născut bătrâni,
dar nu şi înţelepţi, o, nu! - într-o lume îmbătrânită-n
rele.
Avem şi câini comunitari, avem copii ai străzii
(ei de ce nu-s numiţi comunitari, nu ştiu, că, precum câinii
sus numiţi, şi ei tot ai nimănui sunt)... Avem comitete
şi comiţi, avem drogaţi, suntem mustraţi cum că-am
fi înapoiaţi dacă pretindem că ne naştem pruncii după
metoda veche, strămoşească şi că s-ar cuveni să
răsturnăm cu fundu-n sus banalul obicei, s-aplaudăm cum
trec sub arc de flori, ţinându-se de mână cupluri de-ndrăgostiţi
raşi şi frezaţi de-acelaşi bărbier.
În rest, toate bune, Nene Iancule! Teatrul încă
e la mare preţ (doar preţurile la spectacole-s prea mari),
Scrisoarea cea pierdută este interzisă acum copiilor sub 14 ani
(casiera teatrului explică, grijulie, unei mame venită să
se îngrijească de educaţia întru artă a fiului său
cum că spectacolul cu pricina nu e indicat...) încât adultul, hrănit
cu hărţi, şi stampe, şi lecturi, şi teatru, se întreabă
ce se va fi ales din bijuteria de comedie pe care ne-ai lăsat-o acu
mai bine de o sută de ani întru veşnica pomenire a alegerilor
politice dâmboviţeano-pontice cu-al lor ecou reverberant de răcnetul
Carpaţilor seculari!...
Coana Joiţica face turism pe malurile
Bosforului, Dandanache a ajuns sus de tot, nu mai ştie nici el în
care coledz, în care partid, Caţavencu umblă cu machiavelisme
pe la tribune de la Bucureşti şi Strassbourg şi-n alte
burguri, Pristanda e mereu scrofulos la datorie, steagurile lui tot nu ies
la socoteală deşi familia nu mai e prea mare că de remuneraţia
de la buget, ce să mai vorbim... Mache, Pache şi alţii
Ţafandache, au schimbat berea cu fanta şi, de colo până-n
colo cântă oful şi maneaua pentru vipurile noi de un soi...
Binecuvântată fie-ţi memoria, Caragiale!
În anul 2002 - Anul Caragiale - râsul tău sănătos
ne ajunge ca o salvare întru credinţă: câştigat ridendo
mores!
Să râdem deci întru gloria geniului tău
nemuritor, Ion Luca Caragiale!
Paula
ROMANESCU
|
|