România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

E timpul nostru carnaval

     Anul pe care-l traversăm poartă numele celui ce s-a ivit sub soare în satul Haimanale. Iar haimanalele pe care mai târziu, prin scrisul său, avea să le claseze în fauna bufonă a regnului uman, au devenit măsură-n măsura prostiei omeneşti cu ifose şi iz dâmboviţean.

     Şi bâlciul dealtădată în care Farfurizii şi Brânzoveneştii se gudurau “ritos” pe lângă Trahanachi ori Caţavenci ori Tipăteşti - toţi Agamniţă Dandanachii prinşi în vârtejul roţilor dinţate ale jocurilor de societate în care coane Joiţici făceau şi desfăceau guverne cu “alte măşti aceiaşi piesă” - dovadă certă că tot ce mişcă-n ţara asta trebuie să aibă “protecţie de fuste”, bâlciul acela în care se râdea cu îngăduinţă de “eterna plictiseală a vechiului păcat” sădit sau crescând liber ca orice buruiană, la fiecare treaptă a scării sociale, s-a transformat azi în carnaval cu “măşti râzânde” puse bine pe-un caracter de nimic pentru a ascunde chipul sulimenit al unei lumi sătulă de ea însăşi, înfometată de propria-i imagine răsfrântă pe micile ecrane şi oferită celor mulţi (dar nu şi proşti, Măria Ta!) în chip de panem et circenses - joc blestemat cu mult prea mulţi învinşi şi cu învingători dezmăţaţi.

     E strâmbă lumea noastră, Caragiale, şi-am avea atâta nevoie de tine, de râsul tău biciuitor şi sănătos care să-i ridiculizeze pe noii stâlpi ai societăţii în care zeul Ban a rămas tot stăpân peste zei iar lumea s-a umplut de îngeri căzuţi care nu mai catadicsesc să treacă printre muritori decât în limuzine ultraelegante, înveşmântaţi în ţoale ale căror preţ echivalează cu venitul pe câţiva ani al unui profesor-doctor din România tuturor dezastrelor.

     E hâdă lumea noastră, Caragiale, iar lichelele toate, la egalitate cu bestiile, n-au timp s-asculte recviemuri, nu suportă colindele alaiurilor de grevişti, nici detenţia, nici starea pe loc. Toţi democraţii liber-schimbişti, zburdă dintr-un partid în altul (că din astea avem de-acum o groază şi... groaza ne cuprinde când ne-amintim că ieri doar unul era ca promisiune de-mplinire “în cele ce mâine vor râde în soare”... avem şi bănci, şi conturi fără cont, avem “baroni” “la fălci umflaţi şi bugeţi”, avem, ei da, avem faliţii noştri, avem purtători de palavre de la unii la alţii ca-ntr-un dialog al surzilor când sub largi balcoane luminate, apărate, separate, se strâng mulţimi şi cântă avântat din primăvară până-n toamnă în sărbători cu numele de grevă. Numai că ei, boierii, nu-s acasă. Sunt plecaţi la vânătoare, când hoinari prin lumea mare, când fugari peste hotare, când să ‘nalţe osanale la mărimi din altă zare, când pe la televizoare... N-ai ştiinţă de aceste invenţii ale geniului uman cărora li se mai spune tele? Sunt un fel de cutii cu fereastră pe care umbra şi lumina proiectează chipuri vorbitoare cu o precară ştiinţă a gramaticii - că de logică nici nu poate fi vorba - care dau lecţii de toate felurile, fiindcă, nepricepându-se la nimic, au impresia că nimic din ce este omenesc străin nu le-a rămas... Rar de tot, vezi la cutia cu fereastră actori - aceşti copii mari şi frumoşi care îmbătrânesc pe scenă fără a ajunge vreodată adulţi.

     Ei, da, Teatrul Naţional poartă numele tău. Ei, da, mai există şi Capşa (aşa se-aude, că, de văzut, noi doar pe dinafară o vedem), mai există şi Calea Victoriei pe care zburdă herghelii de cai putere, mofturi de presă liberă, dar, vai, Berăria Gambrinus stă să se prăvale în plin bulevard, cu ferestre murdare, sparte, tapisate cu afişe electorale din anii din urmă ai secolului al XX-lea şi-ai începutului de mileniu III ca-ntr-o eternă iarnă a vrajbei noastre... Avem, ei, da, avem fătuţe vesele care trec voioase pe lângă copţii dragi senatori, ori deputaţi, ori diplomaţi soviesticaţi-sofisticaţi, foşti mari rataţi, greu îmbuibaţi, să le aline dorul de vremea când pentr-o pâine, pentru un mâine de noi victorii, lucrau în şuturi - dar nu în mine, nici în uzine, nici în galere-şantiere...

Caragiale. Grafica de Adina ROMANESCU

     E-amară lumea noastră, Caragiale! Noii domni Goe poartă cercei în nas, în buze, în buric, umblă cu celulare la ureche, au plete pe umeri revărsate ŕ la “Riţa fecioară cu ochii sprinţari”, poartă barbă de la vârsta când abia le mijesc tuleele - semn că s-au născut bătrâni, dar nu şi înţelepţi, o, nu! - într-o lume îmbătrânită-n rele.

     Avem şi câini comunitari, avem copii ai străzii (ei de ce nu-s numiţi comunitari, nu ştiu, că, precum câinii sus numiţi, şi ei tot ai nimănui sunt)... Avem comitete şi comiţi, avem drogaţi, suntem mustraţi cum că-am fi înapoiaţi dacă pretindem că ne naştem pruncii după metoda veche, strămoşească şi că s-ar cuveni să răsturnăm cu fundu-n sus banalul obicei, s-aplaudăm cum trec sub arc de flori, ţinându-se de mână cupluri de-ndrăgostiţi raşi şi frezaţi de-acelaşi bărbier.

     În rest, toate bune, Nene Iancule! Teatrul încă e la mare preţ (doar preţurile la spectacole-s prea mari), Scrisoarea cea pierdută este interzisă acum copiilor sub 14 ani (casiera teatrului explică, grijulie, unei mame venită să se îngrijească de educaţia întru artă a fiului său cum că spectacolul cu pricina nu e indicat...) încât adultul, hrănit cu hărţi, şi stampe, şi lecturi, şi teatru, se întreabă ce se va fi ales din bijuteria de comedie pe care ne-ai lăsat-o acu mai bine de o sută de ani întru veşnica pomenire a alegerilor politice dâmboviţeano-pontice cu-al lor ecou reverberant de răcnetul Carpaţilor seculari!...

     Coana Joiţica face turism pe malurile Bosforului, Dandanache a ajuns sus de tot, nu mai ştie nici el în care coledz, în care partid, Caţavencu umblă cu machiavelisme pe la tribune de la Bucureşti şi Strassbourg şi-n alte burguri, Pristanda e mereu scrofulos la datorie, steagurile lui tot nu ies la socoteală deşi familia nu mai e prea mare că de remuneraţia de la buget, ce să mai vorbim... Mache, Pache şi alţii Ţafandache, au schimbat berea cu fanta şi, de colo până-n colo cântă oful şi maneaua pentru vipurile noi de un soi...

     Binecuvântată fie-ţi memoria, Caragiale!

     În anul 2002 - Anul Caragiale - râsul tău sănătos ne ajunge ca o salvare întru credinţă: câştigat ridendo mores!

     Să râdem deci întru gloria geniului tău nemuritor, Ion Luca Caragiale!

 

Paula ROMANESCU