România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Badea Cârţan

24 ianuarie 1849 - 7 august 1911 –

     Sfârşitul de ianuarie 1849 cu multă zăpadă viscolită. Din Munţii Apuseni veneau ştiri despre luptele purtate de oastea lui Avram Iancu pentru dreptate şi libertate.

     “Şi în timp ce vântul şuiera printre grinzi, iar în ţară furtuna revoluţiei era în toi, Maria, soaţa lui Nicolae Cârţan, aducea pe lume un băiat voinic, care va primi numele de George”1. Era ziua de 24 ianuarie 1849.

     Încă de la 6 ani, Gheorghiţă ar fi trebuit să fie la şcoală. Numai că şcoala nu era pentru românul care dorea să rămână român, să nu se înstrăineze de neam. Puţine biserici româneşti reuşiseră să întreţină pe lângă ele şcoli unde se învăţa carte în limba română.

     Iată ce păţeau copiii românilor care frecventau şcoli străine. “Şcoala din Vaida-Recea, înfiinţată în 1815, ca şcoală grănicerească, a funcţionat până în anul 1867 şi avea conducere militară. Bieţii copii erau chinuiţi să înveţe nemţeşte. Erau siliţi să vorbească limba germană în şcoală, în recreaţii şi chiar pe uliţe. Numai acasă puteau grăi în limba lor. Elevul prins că încalcă această poruncă era pedepsit. I se atârna de gât o tăbliţă pe care era desenat un măgar. Trebuia s-o poarte până ce alt elev era prins că vorbeşte româneşte, şi i se punea lui acest însemn umilitor.2 “La 23 mai 1867, George Cârţan şi-a luat rămas bun de la mama sa, de la tuşa Raşila, de la fraţi şi de la surori şi a pornit cu turma sa de 40 de oi, în necunoscut”... “La sfârşitul lunii mai, Cârţan a ajuns în Ţara Bârsei”... “Aici a cunoscut pe Ion Cotigă... care avea ştiinţă de carte, ba era chiar învăţat: urmase liceul şi trei ani la facultăţile de drept şi filozofie. Din cauza unei boli de plămâni şi-a întrerupt studiile”... “Cei doi au făcut legământ să ciobănească împreună”.3

     De la Ion Cotigă a învăţat George să citească şi să scrie. Aceasta s-a întâmplat la sud de Ciulniţa - în Bărăgan - unde ciobanii au închiriat pământ şi au instalat stâna.

     “După câţiva ani, prin 1874, când flăcăul împlinise 25 de ani, ajunsese să scrie şi să citească bine de tot”.4

     Cuvintele lui Mihail Kogălniceanu spuse la 9 mai 1877 că: “Sântem independenţi, sântem naţiune de sine stătătoare... sântem o naţiune liberă şi independentă”, au ajuns şi la cei doi ciobani.

     “Cei doi prieteni, Cârţan şi Cotigă, fără să mai stea pe gânduri, au hotărât să ia parte şi ei, după puterile lor, la efortul de război al ţării. S-au prezentat la “Comandamentul etapelor”, aflat la Buzău, şi au predat armatei române, în cadrul rechiziţiilor, 1200 capete de oi şi nutreţul strâns pentru iarnă. Pentru stână au reţinut doar 2 berbeci şi 30 de oi”.5

     George Cârţan pleacă voluntar în armata română la Roşiorii de Vede unde este instruit în timp ce războiul era în toi. Nu mai apucă să ia parte la lupte.

     În vara anului 1878 se întoarce în Transilvania şi se duce să facă armata. A călătorit până în vara anului 1881. S-a întors la ciobănie în Bărăgan. Cât timp a călătorit Cârţan, Cotigă a mărit foarte mult turma. Cârţan a luat numai o treime din turmă, adică 400 de oi, 2 măgari şi 2 câini, restul i-a rămas lui Cotigă. S-au despărţit, dar au rămas prieteni.

     Cârţan şi-a luat turma şi a plecat cu ea în Transilvania. Pe drum a avut multe necazuri cu proprietarii semănăturilor de pe lângă drumurile parcurse. Autorităţile l-au obligat să plătească nu numai pagubele adevărate ci şi cele închipuite.

     A rămas fără turmă. A ajuns cu plângeri până la împărat. Nu l-a luat nimeni în seamă.

     Toate pagubele, umilinţele şi bătăile l-au transformat pe Cârţan în cel mai aprig luptător pentru libertatea şi culturalizarea românilor ardeleni.

     În dimineaţa zilei de 6 mai 1894, cu o zi înainte de începerea procesului (memorandiştilor) pornea din Sibiu spre Cluj şi George Cârţan. Se afla într-un tren înţesat de oameni. printre ei - un grup de memorandişti grupaţi în jurul fruntaşului politic Ion Raţiu. Urale şi marşul “Deşteaptă-te române” se auzeau pe tot traseul”.6

     “Când condamnaţii au ieşit din sală călcând pe flori, George Cârţan simţea şi vedea cum aceşti oameni făureau, practic, istoria. El era unul din cei mulţi care ovaţionau, care aruncau cu flori, dar, în acelaşi timp, era unul din cei puţini care ajungeau să stea de vorbă de aproape cu aceşti oameni aleşi. Cei condamnaţi au fost apoi conduşi cu alai la închisorile din Seghedin şi Vaţ. Printre cei care i-a urmat a fost şi Cârţan”.

     “La Seghedin, lui Cârţan de abia i se îngădui să-i vadă, pe domnii noştri prin grilajul care împrejmuia închisoarea. Apoi plecă să-i vadă pe cei de la Vaţ”.

     “Datorită deselor lui apariţii, directorul închisorii din Vaţ, l-a bănuit că ar fi spion; în consecinţă, nu i s-a mai permis accesul în incinta penitenciarului. În această situaţie reacţia lui Cârţan a fost pe cât de neaşteptată pe atât de impresionantă... Ca să arate totuşi că n-a uitat pe martirii neamului, s-a aşezat liniştit la poarta de intrare şi scoţând fluierul din şerpar a început să doinească de jale, timp îndelungat, spre surprinderea trecătorilor unguri din afară şi spre mulţumirea celor întemniţaţi, ieşiţi în curte, şi asupra cărora acest semn de viaţă, transmis peste ziduri, produsese o profundă impresie”.7

     Când a fost închis la Vaţ, Valeriu Branişte a găsit acolo comitetul memorandist: George Pop de Băseşti, Teodor Mihali, Gherasim Damide, Mihai Velicu, Aurel Suciu, Rubin Patiţia, Dumitru Comşia, Daniil P. Barcianu şi Nicolae Cristea.

     Zi de zi soseau români să-i vadă şi să-i îmbărbăteze pe deţinuţi. “Mai târziu, odată, venise ţăranul rătăcitor al acelor zile, Cârţan de la Făgăraş (cel care a dormit în Roma sub columna lui Traian), să mai vadă “cum mai merg trebile la temniţă” şi neobţinând permisul de vizită s-a plimbat ziua întreagă pe sub zidurile temniţei, cântând din fluier duioase melodii de la sat. Ascultându-l, căci cântecul pătrundea până la noi, fără să ştim cine cântă din fluier, ne-au podidit pe toţi lacrimile”.8

     În ianuarie 1895, Cârţan pleacă la Bucureşti.

     După trei zile de drum ajunge în capitală şi obosit s-a aşezat lângă soclul statui lui Mihai Viteazul. Înfofolit în cojoc şi cu căciula trasă pe cap a tras un pui de somn. Dimineaţa s-a trezit acoperit de zăpadă.

     De lângă statuie a fost condus la V.A. Urechia, preşedintele ligii clturale, mare patriot şi bun prieten al transilvănenilor. În casa acestuia s-a întâlnit cu Grigore Tocilescu. De la aceşti distinşi profesori află Cârţan multe lucruri despre daci şi romani.

     Badea Cârţan a luat hotărârea să plece la Roma, să vadă cu ochii lui cele scrise în cărţi. A stabilit să plece în ziua de 1 ianuarie 1896. S-a întors la Oprea Cârţişoara să se pregătească de drum. Omul care dormea în zăpadă nu se speria de iarnă. Pentru el patul de gheaţă de peste râuri îl ajuta să scurteze drumul. Poposea noaptea la marginea localităţilor unde oamenii săraci erau cu suflet bun. Nu cerşea nimic. Plătea totul cu muncă la cei care-l găzduiau şi îi dădeau mâncare şi merinde.

     După ce a trecut prin Budapesta, Viena şi Tirol a ajuns la Roma, avea rupte patru perechi de opinci.

     Ajuns în faţa “Columnei” a îngenunchiat, a scos din săculeţul din desagă şi a presărat pământ şi boabe de grâu aduse din Oprea Cârţişoara, prinos dacic pentru marele împărat”.9

     La intrarea monumentului şi-a aşezat cojocul pe care a dormit fericit. S-a trezit când în jurul său era plin de oameni.

     - “S-a coborât un dac de pe <<Columnă>>”, erau exclamaţiile celor din jur. Asemănarea dintre Cârţan şi dacii sculptaţi pe <<Columnă>> era evidentă.

     Cu ajutorul ministrului scriitor, Duiliu Zamfirescu de la Legaţia României din Roma reuşeşte să cunoască tot ce dorea în marele oraş. Oameni politici italieni, buni prieteni cu românii l-au invitat la masă şi la întruniri, unde Badea Cârţan s-a comportat excelent.

     După ce vizitează mai multe oraşe din Italia, în 3 martie 1896 părăseşte Veneţia şi se întoarce acasă încărcat cu daruri scumpe: cărţi şi tablouri.

     În 10 iunie 1896 este arestat de jandarmi care îi confiscă cadourile aduse din Italia. După două zile l-au eliberat dar nu i-au înapoiat lucrurile.

     În august 1896, Badea Cârţan a plecat la Paris unde a stat de la 10 la 19 august. De aici trimite o scrisoarea ziarului “Universul” în care scria: “Sunt vesel că francezii m-au cinstit foarte mult, ca pe un frate. Mi-a plăcut Franţa şi francezii şi nu voi muri până n-oi vedea Parisul. Trăiască familia Romei şi prietenii românilor”.

     La întâlnirea pe care a avut-o cu studenţii români şi francezi, Badea Cârţan a spus: “Să nu uitaţi dragii mei, ce soartă am avut noi românii, care am rămas singuri în faţa năvălirii popoarelor barbare. Dacă nu eram noi să le ţinem piept, ce se alegea de voi? La adăpostul nostru aţi avut tot răgazul să vă întăriţi şi să vă cultivaţi. V-a fost dulce şi de folos adăpostul nostru. A sosit vremea să ne daţi o mână de ajutor, să ne unim într-o singură ţară”.

     Apoi adresându-se studenţilor români: “Voi, dragii mei, luaţi aminte ce vedeţi aici. Nu pierdeţi vremea, învăţaţi şi vă luminaţi. Pregătiţi-vă tot timpul cu gândul la ţara care v-a trimis şi vă aşteaptă să vă întoarceţi cu diplome de ingineri, profesori, avocaţi, medici - oameni pricepuţi, cu dragoste de popor. Apoi să vă apucaţi de lucru, să construiţi în ţara noastră ce aţi văzut aici, dar mai ales să îndreptaţi soarta ţăranului român, care e lipsit de drepturi şi libertăţi”.10

     În lunile septembrie şi octombrie 1899 a avut loc Congresul al XII-lea de istorie al orientaliştilor din peste 40 de ţări. Cei 700 delegaţi au hotărât să depună o coroană de lauri la Columna lui Traian. Cinstea de a duce şi depune coroana - în fruntea delegaţiei - a avut-o Badea Cârţan. După ce i-a ajutat pe cei din Cârţişoara să-şi ridice şcoala a trecut Carpaţii să aducă şcolarilor cărţi de şcoală. La sfâşit de an şcolar putea fi văzut la Bucureşti, Iaşi, Craiova şi prin alte oraşe de unde aduna cărţi pentru copii românilor ardeleni.

     Pe Badea Cârţan îl găsim şi la serbările Putnei din 2 iulie 1904 când se împlineau patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare; aici a ascultat cuvântului lui Nicolae Iorga.

     Pentru acţiunile sale patriotice, Badea Cârţan a fost arestat în mai multe rânduri. A fost bătut de multe ori. Până şi împăratul a văzut urmele bătăilor primite de Badea Cârţan. Toate rânile se vindecau. Rămâneau nevindecate suferinţele pricinuite de confiscarea şi distrugerea cărţilor.

     Numai în perioada 15 septembrie 1903 - 15 octombrie 1905 i-au fost confiscate 76.621 tipărituri, care vor fi apoi arse la Braşov iar Badea Cârţan condamnat la un an de temniţă grea pentru delictul de agitaţie împotriva statului şi răspândirea de cărţi interzise.

     Ca de obicei, Badea Cârţan porneşte la drum şi în iarna anului 1910. În munţi, spre Poiana Bălţii este surprins de o avalanşă. Scapă cu greu şi se întoarce în sat unde rudele îl tratează ca să se vindece. În primăvara anului 1911 George Cârţan se scoală din pat şi se simte mai bine. Spre sfârşitul lui iulie 1911 pleacă spre Sinaia unde a poposit la vila doamnei Lohovari, soţia ministrului român de la Roma. Aici, în dimineaţa zilei de 7 august 1911 inima lui Cârţan a încetat să mai bată.

     Pe monumentul funerar din Sinaia se poate citi inscripţia: “Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului”.

Pof. Ilie FURDUIU

BIBLIOGRAFIE 

1. Octavian Metea (1972), Patriotul Badea Cârţan, Ed. Militară, pp. 1-10.

2. Idem (1968),  Primăvara cucului - viaţa lui Badea Cârţan, Ed. Tineretului, p. 30.

3. Idem (1972), Patriotul Badea Cârţan, Ed. Militară, pp. 35-39.

4. Idem, ibidem, p. 45.

5. Idem, ibidem,  pp. 49-51.

6. Ion Dianu (1979), Pe urmele lui Badea Cârţan, Ed. Sport-Turism, p. 116.

7. Idem, ibidem, pp. 118-120.

8. Valeriu Branişte (1972), Amintiri din închisoare, Ed. Minerva, pp. 272-273.

9. Octavian Metea (1972), ibidem, pp. 94-95.

10. Idem (1972), ibidem, pp. 108-110.