România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Contribuţii documentare la cunoaşterea atitudinii intelectualităţii româneşti de pe meleagurile Albei şi din alte părţi ale Transilvaniei, faţă de problema cuceririi independenţei de stat a României la 1877

     În perioada ce a urmat revoluţiei de la 1848-1849, până în preajma anului 1877, deşi s-a mai diversificat, intelectualitatea românească din Transilvania nu a înregistrat o creştere numerică deosebită. Cauzele ţin de asuprirea socială şi, mai ales, naţională la care a fost supus poporul român din această provincie aflată sub stăpânire străină. Baza de masă a acestei intelectualităţi continuau să o formeze învăţătorii şi preoţii, care trăiau permanent în mijlocul poporului, la care se adăugau, ca o rezervă în devenire, studenţii şi elevii din instituţiile de învăţământ confesionale.

     După ce toate încercările fruntaşilor români de a obţine drepturi politice pentru naţiunea română din Transilvania s-au frânt în faţa ingratitudinii imperiale şi a agresivităţii aristocraţiei maghiare, care a impus anexarea principatului la Ungaria şi mai apoi actul dualist, s-a reliefat cu claritate faptul că poporul român nu-şi va putea obţine dreptul la o viaţă liberă şi independentă, decât prin propria-i forţă, prin propria-i luptă.

     Din acel moment, românii transilvăneni şi-au orientat politica, aproape exclusiv, spre tânărul stat român, format la 1859 prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, spre fraţii lor de peste Carpaţi.

     Ideea că numai prin unirea tuturor românilor şi prin închegarea unui stat românesc puternic se poate ajunge la libertate şi independenţă, se condolidează definitiv de o parte şi de alta a Carpaţilor.

     Ea nu mai este ascunsă cu grijă în inimi, ci este proclamată deschis. Astfel, într-o scrisoare din luna noiembrie 1874 a societăţii de lectură a studenţilor din Blaj, denumită semnificativ “Inochentie Micu Clain”, adresată ziarului “Românul” din Bucureşti, se arată limpede unitatea sufletească şi voinţa românilor de pretutindeni de a realiza dezideratele majore naţionale. “E un fapt nemuritor şi demn al caracterului românului că-şi iubeşte patria şi naţiunea şi că se luptă pentru ele până la ultima picătură... Membrii societăţii citesc cu atenţie despre soarta confraţilor de dincolo de Carpaţi şi se bucură sau se întristează alături de ei, pentru că îi interesează soarta lor ca pe a lor proprie, căci toţi suntem fii unei naţiuni pe care soarta amară i-a despărţit”1, glăsuia scrisoarea.

     Aflaţi sub o crâncenă stăpânire străină care le ameninţa naţionalitatea şi limba, dar fără a pierde un cât de mic prilej pentru a redeschide lupta pentru libertate socială şi naţională, românii transilvăneni aderă cu tot sufletul şi de la bun început la cauza scumpă a cuceririi independenţei de stat a României.

     Încă de la începutul anului 1876, când conducătorii şi diplomaţii României încep să se intereseze mai intens de evoluţia aşa numitei “probleme orientale”2, studenţii din Blaj, adresându-se (la 21 febr.) redacţiei ziarului “Reforma” (apărea în vestul imperiului, probabil la Viena sau în Germania n.n.) şi exprimându-şi regretul că... “<<Românului>> (ziarului n.n.) de lângă Dâmboviţa nu i se mai permite a trece la fraţii săi din Dacia Superioară”, îşi mărturiseau speranţa că marile evenimente ce se pregăteau în orient vor “atinge poate şi România într-un chip însemnat”3. Era desigur o aluzie la ivirea unei situaţii favorabile care să permită României să-şi câştige independenţa faţă de imperiul otoman. Câteva zile mai târziu, ei scriu direct redacţiei “Românului”, care, pentru a putea trece în Transilvania şi-a travestit numele în “Unul pentru Altul”, arătând că ţesăturile diplomatice (ale marilor imperii vecine n.n.) pot pune stavilă unirii dintre fraţii de un sânge (români n.n.) dar nu şi legăturilor dintre ei, pe care nimic nu le poate desface. În scrisoare se apreciază că ziarul, folosind expresii “de o adevărată demnitate românească” loveşte cu hotârâre în “mai marii noştrii” (marile puteri n.n.), vizând punctele lor cele mai nevralgice. Arătând că aceasta este o adevărată şcoală pentru tineretul studios al Blajului, scrisoarea se încheie cu urarea... “succes fericit Patriei spre care se îndreaptă cu sete şi necontenit privirile noastre”4.

     În faţa perspectivelor favorabile ce se intrevedeau pentru România, tinerii studenţi şi elevi din Blaj hotărăsc plini de entuziasm să serbeze cu orice preţ şi în mod deosebit ziua de 3/15 mai 1876, ziua aniversării memorabilei Adunări Naţionale din 1848 de pe Câmpul Libertăţii, acceptată până atunci, mai mult sau mai puţin oficial, de către autorităţi, ca zi de sărbătoare naţională a românilor din Transilvania.

     Astfel, în şedinţa secretă din 29 aprilie 1876 a elevilor claselor VII şi a VIII-a de la gimnaziul blăjean se încheie un proces verbal din care rezultă planul lor de acţiune.

     Dovedind o profundă cunoaştere a problemelor politice ce frământau atunci întregul popor român şi o încredere nestrămutată în viitorul naţiunii române, tinerii blăjeni hotărăsc ca, în ciuda oricăror oprelişti, în ziua de 3/15 mai să defileze cu făclii aprinse pe tradiţionalul traseu spre Câmpul Libertăţii, iar acolo să arboreze un stindard naţional şi să ţină discursuri adecvate. Pe traseu urma să se poarte o piramidă de pânză cu inscripţiile: “Dacia ferice; Viaţă’n libertate ori moarte strigăm toţi; În onoarea gintei latine, acum fiicele Romei: România, Franţa, Italia, Spania, Portugalia trăiască; Murim mai bine’n luptă”. Printre semnatarii procesului verbal secret se număra şi Ioan Bianu, viitorul academician5.

     Maturitatea ce o inspiră programul şi coţinutul său ne face să credem că elevii s-au bucurat de sprijinul discret al unora dintre profesorii lor şi al altor intelectuali din Blaj, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alte ocazii.

     Planul a fost pus în aplicare cu atâta entuziasm încât s-au sesizat toate autorităţile, până la Ministerul Cultelor şi Educaţiei Publice din Budapesta.

     Mai mult de atât, în ziua de 17 mai 1876, studenţii au ţinut o şedinţă publică a societăţii lor de lectură, al cărui program l-au făcut cunoscut din timp publicului prin Gazeta Transilvaniei nr. 34/1876. În program au fost incluse puncte care reliefează în mod categoric interesul major pentru problemele politice româneşti. Dintre acestea menţionăm expunerile: “Vitalitatea gintei române” şi “Conservarea limbii române”, poeziile: “Românul” de G. Tăutu şi “Românul verde” de V. Alecsandri şi... marşul naţional “Deşteaptă-te române”7.

     La şedinţa publică a participat ca spectator şi protopopul de Bistra, Simion Balint, fostul prefect paşoptist, care îşi făcuse un obicei de a se deplasa la Blaj în fiecare an în zilele de 3/15-5/17 mai şi care, entuziasmat, a dăruit societăţii de lectură 3 florini. Gazeta Transilvaniei, în numărul său 39/1876, elogiază şi ea, în termeni entuziaşti, această amplă manifestare patriotică a tineretului8.

     Consecinţele au fost însă drastice. La 24 iunie 1876, ministrul Trefort trimite mitropoliei din Blaj ordinul nr. 814, prin care interzice, sub ameninţarea închiderii şcolilor blăjene, orice întrunire, petrecere sau manifestare publică a “junimii române”, pentru motivul că în zilele de 14 şi 15 mai câţiva studenţi şi elevi au ţinut în public cuvântări agitatorice9.

     Aflând de această măsură şi bănuindu-i consecinţele, membrii societăţii de lectură, în şedinţa din 30 iunie 1876, lansează apelul: “Un singur lucru avem de făcut: Unirea!”10.

     Organele şcolare se conformează însă şi astfel, în luna august 1876 se modifică art. 47 din “Legile scolastice”, interzicându-se categoric demonstraţiile de orice natură, manifestările publice, discursurile cu public, balurile şi altele11.

     După încheierea anului de învăţământ, dintre cei 17 absolvenţi ai gimnaziului, 7 sau 8 au trecut în România12 pentru a-şi continua studiile şi pentru a-şi pune întreaga lor capacitate de muncă şi de luptă în slujba patriei. Printre ei se număra şi Ioan Bianu.

     Cei rămaşi acasă, la care s-au adăugat şi absolvenţii celorlalte institute confesioanle româneşti de învăţământ din Transilvania, indiferent că au îmbrăţişat cariera de preoţi, învăţători, profesori, medici, ingineri, funcţionari sau orice altă ocupaţie, odată răspândiţi prin sate şi oraşe, au început să propovăduiască poporului problemele politice cotidiene ale românilor. Astfel, dintr-un ordin confidenţial al subcomitelui de Alba, trimis la 14 august 1876 pretorului plăşii Aiud, rezultă că un preot român, vorbind poporului, ar fi spus că în curând va veni momentul când va lua într-o mână sabia şi în cealaltă crucea, căci vor veni “muscalii” (ruşii n.n.) şi atunci va fi bine pentru români (cu alte cuvinte speranţa eliberării naţionale n.n.). În ordin se aprecia că, în cazul în care în ţara vecină (România n.n.) va izbucni războiul, astfel de zvonuri pot conturba liniştea poporului (român n.n.) şi pot trezi în conştiinţa sa “speranţe deşarte”. Drept urmare se cerea o supraveghere atentă şi o informare promptă13.

     După începerea cursurilor noului an şcolar, studenţii din Blaj continuă să se intereseze de ceea ce se întâmplă în România, mai ales de tratativele ce se duceau pe plan diplomatic pentru obţinerea independeţei sale de stat. Astfel, după tratativele ruso-române de la Livadia din 11 octombrie 1876, ei se adresează redacţiei “Românului”, căreia, arătându-i că citesc cu aviditate toate ştirile despre ceea ce se întâmplă în România liberă, îi cer cu insistenţă trimiterea ziarului. “La ora actuală, arătau tinerii în scrisoare, este de o mare importanţă şi necesitate citirea ziarelor de către fiecare român, mai ales acum când politica se joacă cu destinele românismului”. Afirmând că realitatea nu o reflectă decât ziarele de peste Carpaţi şi că fără acestea ei sunt ca orbii şi ca surzii, ca nişte “membrii morţi ai societăţii”, studenţii cer “fraţilor mai mari” (din patria liberă n.n.) să-i sprijine în continuare ca şi până atunci, ţinând cont de “împrejurările şi cauza” lor (asuprirea naţională şi voinţa lor de eliberare n.n.)14.

     Apropierea datei convocării conferinţei reprezentanţilor puterilor europene la Constantinopol, care urma să determine Poarta otomană să acorde unele libertăţi popoarelor ce-i erau supuse, inclusiv României15, precum şi măsurile luate de către autorităţile maghiare de a nu mai permite pătrunderea în Transilvania a presei româneşti de peste Carpaţi, i-a determinat pe tinerii din Blaj să se adreseze din nou, la 12 decembrie 1876, redacţiei “Reformei” pentru a-i cere cu insistenţă trimiterea ziarului. “În timpuri atât de critice, se arată în scrisoare, în preajma marilor evenimente din Orient, când în Constantinopol se va dezbate soarta şi viitorul Românilor, în acest vulcan politic, citirea Reformei ne va aduce clarificări”. În încheiere se urează... “o aură ferice şi un viitor de aur Românilor”.

     O scrisoare asemănătoare s-a trimis la 14 decembrie 1876 şi redacţiei noului ziar “Trompeta Carpaţilor”, apărut în România16.

     Măsurile represive ale autorităţilor din Transilvania împotriva tendinţelor de emancipare politică a românilor, continuă însă, pe măsură ce evenimentele de dincolo de Carpaţi se precipită. Printre altele, la 30 decembrie 1876, gimnaziul din Blaj primeşte o circulară prin care i se face cunoscut ordinul guvernului de a se interzice folosirea în şcolile româneşti a manualului “Istoria românilor”, editat la Arad de către prof. Ioan Tuducescu din Lipova, sub motivul că ... “conţine fapte istorice neadevărate, contra politicii statului ungar şi de natură a deştepta şi nutri ura de rasă”17.

     Românii de pe meleagurile Albei urmăresc cu atenţie evenimentele ce se petrec în România, comentându-le şi împărtăşindu-şi opiniile. În fruntea lor se situiază, desigur, intelectualii care erau mai informaţi şi în măsură să înţeleagă mai bine lucrurile. Faptul pare suspect autorităţilor de stat aflate de altfel de mai mult timp în alertă. Astfel, la 12 ianuarie 1877 pretorul din Ighiu raporta conducerii comitatului Alba că românii din comuna Tibru şi din jur sunt agitaţi de către Pop Iosif Marţian, originar din Lupşa şi fost, timp de mai mulţi ani, secretar al lui Axente Sever, care, afirmând că este la curent cu politica, îi informează că ruşii au pornit (sic) război împotriva turcilor şi că România s-a aliniat ruşilor. Din declaraţia cârciumarului din Tibru, anexată la raport, rezultă că Pop a afirmat că are un frate căpitan în armata română şi că în momentul în care ruşii vor intra în ţară şi vor ajunge la hotarele Transilvaniei se va înrola şi el în această armată, tot cu gradul de căpitan şi atunci va fi rău de asupritorii din Transilvania, căci vor fi nimiciţi18.

     Cele relatate în raportul pretorului şi în declaraţiile cârciumarului reflectă tendinţele de eliberare naţională ale românilor transilvăneni şi aspiraţiile lor de unificare cu patria liberă.

     În primăvara anului 1877, când orientările politice ale României se clarificaseră, tineretul studios din Blaj încearcă din nou să-şi manifeste sentimentele de ataşament şi solidaritate cu obiectivul cuceririi independeţei de stat, dar este împiedicat cu severitate. Astfel, la 3 martie 1877, când s-a hotărât ţinerea unei noi şedinţe publice a societăţii de lectură a studenţilor, despre care mebrii săi susţineau că “înseamnă autoritatea, onoarea şi respectul unei societăţi” aceasta este interzisă categoric de către conducerea institutului19.

     În aceiaşi perioadă, unii preoţi şi învăţători din comitatul Caraş au predat în şcolile româneşti lecţii după manuale interzise de guvern. Într-un ordin al ministrului Trefort se arăta că aceste manuale erau contrare statului şi se aprecia că cei care s-au folosit de ele aveau o poziţie antistatală, prin care instigau şi induceau în eroare şi pe elevi şi populaţia20.

     În ziua de 3 mai 1877, când artileria turcească a început să bombardeze localităţile româneşti de pe malul Dunării, ca urmare a încheierii tratatelor ruso-române şi a declarării stării de război, studenţii din Blaj, adresând lui George Bariţiu obişnuita lor scrisoare anuală de felicitare, arătau: “Acum când aquila românismului este tot mai tare ameninţată de diferite furtuni, naţiunea are nevoie de bărbaţi prudenţi care să conducă nava sa politică”. Apreciind aportul lui Bariţiu în conducerea treburilor politice ale românilor, ei îi adresează felicitări, făcându-se interpreţii “întregii naţiuni şi a simţămintelor ei”21.

     Tineretul din Blaj este împiedicat categoric şi de a aniversa ziua de 3/15 mai 1877. Conducerea gimnaziului emite o “publicaţiune”, prin care, referindu-se la ordinul interdictiv ministerial din anul precedent, face atentă “junimea studioasă” că nu se va serba ziua de 3/15 mai, urmând să se ţină cursuri22. Dintr-o corespondenţă publicată de “Gazeta Transilvaniei” aflăm că, totuşi, în noaptea memorabilei date, tinerii au împlântat pe ascuns un stindard naţional la Piatra Libertăţii32. Indicând calea pe care trebuia să o urmeze tineretul român din Transilvania pentru realizarea dezideratelor naţionale, societatea de lectură a studenţilor din Blaj arată în raportul său anual din 25 iunie 1877: “Spiritul naţional al secolului nostru, care zboară ca o scânteie electrică de la un continent la altul, strigă tinerimii române să se perfecţioneze, să se lumineze, căci numai lumina îi poate aduce libertatea şi independenţa naţională”24.

     La menţinerea trează a conştiinţei naţionale în rândurile tineretului studios au contribuit, fără îndoială, şi unii profesori din Blaj. Relatăm doar faptul că la examenul de sfârşit de an din primăvara lui 1877, prof. Ioan Micu Moldovan a dat elevilor săi să traducă o parte din “Cronica Românilor” a lui Gheorghe Şincai25.

     În această perioadă, toate încercările tinerilor din Blaj de a relua legăturile cu redacţiile ziarelor din România s-au dovedit zadarnice, întrucât cenzura oprea atât scrisorile lor cât şi ziarele.

     La 14 octombrie 1877, scriind redacţiei ziarului “Unul pentru Altul” (Românul n.n.), membrii societăţii de lectură studenţeşti arătau că acesta s-a pierdut tocmai în timpul cel mai plin de evenimente “pentru tot neamul românesc”. Ei cereau cu insistenţă ziarul pentru biblioteca societăţii, ca păstrat acolo să arate posterităţii “toate faptele bravilor români care s-au luptat cu arma” (în mână n.n.), atât pentru ei, cât şi pentru cei de acasă şi din afara graniţelor.

     Astfel de scrisori s-au trimis şi ziarelor “Albina Carpaţilor” şi “Osten” (din Viena n.n.)26.

     Oprirea intrării în Transilvania a ziarelor din România şi chiar din alte părţi ale imperiului austro-ungar nu-i descurajează pe tinerii blăjeni. Ei continuă să scrie redacţiilor, exprimându-şi părerile şi cerând trimiterea ziarelor. În scrisoarea din 7 noiembrie 1877 trimisă “Reformei” ei arată că au urmărit cu pasiune “acţiunile bune din Orient” şi că sunt entuziasmaţi de “desfăşurarea viitorului naţiunii”, iar în cea din 17 noiembrie 1877, trimisă ziarului “Figaro”, subliniază că evenimentele din orient sunt la ordinea zilei şi că toţi se ocupă de ele27.

     Împiedicarea pătrunderii ziarelor până la ei, îi determină pe studenţi să-şi exprime gândurile, simţămintele şi dorinţele în creaţii proprii. Astfel, în şedinţa a II-a extraordinară a societăţii de lectură, din 4 noiembrie 1877, ei pun în program disertaţiile “A românilor unire îi va duce la mărire” (partea I-a) şi “Mihai eroul” (partea I-a). Câteva zile mai târziu, la 18 noiembrie, în cadrul celei de a III-a şedinţe extraordinare au fost incluse în program părţile secunde ale celor două disertaţii şi, în plus, poezia “Apel la România” al cărui autor a fost trecută redacţia foii manuscrise a societăţii, intitulată “Furnica”.

     Este uşor de presupus ce conţinut avea poezia după faptul că imediat foaia în care a fost scrisă a fost confiscată de către conducerea institutului. Această acţiune represivă a fost comunicată tuturor membrilor societăţii în şedinţa din 8 decembrie 187728.

     Manifestări de acest gen s-au petrecut şi în alte părţi ale meleagurilor Albei. Printre altele, este amintit şi faptul că, în aceeaşi perioadă, un tânăr de la Alba Iulia a trimis “Gazetei Transilvaniei” spre publicare o poezie plină de însufleţire naţională29.

     Căderea Plevnei, pe care românii de pretutindeni o aşteptau cu sufletul la gură, a declanşat un imens entuziasm. Pretutindeni ea a fost sărbătorită cu un legitim sentiment de mândrie patriotică. La Blaj entuziasmul intelectualităţii, în mod deosebit al tineretului, a fost atât de mare încât a cuprins şi populaţia de alte naţionalităţi30. Unele manifestări prilejuite de căderea Plevnei în mâinile vitezei armate române au alarmat autorităţile. Astfel, dintr-un ordin al ministrului din Budapesta, Trefort, aflăm că intelectualitatea şi alţi cetăţeni români din Câmpeni şi jur s-ar fi dedat la “tulburări contra statului” şi la demonstraţii în zilele de 14 şi 15 decembrie 1877. Din documente rezultă că acestea s-au petrecut la Vidra (astăzi Avram Iancu n.n.) şi la hotelul din Sohodol, aflat la marginea Câmpeniului. Printre instigatorii şi conducătorii tulburărilor sunt menţionaţi preotul Iuliu Poruţiu şi învăţătorul Clemente Aiudeanu, veteran paşoptist, ambii din Câmpeni. În ordinul ministrului se arată că participanţii la “banchetul” organizat cu ocazia căderii Plevnei ar fi toastat pentru România, pentru domnitorul Carol, pentru aliaţii ruşi şi pentru anul 1848. În ambele locuri, afirmă ordinul, liniştea publică a fost conturbată de participanţi prin “împuşcături, cântece, muzică şi zbierături”.

     Drept consecinţă, cei doi instigatori au fost luaţi în cercetare de către Tribunalul din Alba Iulia.

     Pe linie ecleziastică, cu anchetarea cazului a fost însărcinat protopopul de Bistra, Simion Balint, fostul prefect din revoluţia paşoptistă. Dirijând bine ancheta şi susţinând-o cu martori de alte naţionalităţi, Simion Balint îi scoate basma curate pe cei doi inculpaţi. Din protocolul de anchetă rezultă că s-au negat acuzele ministrului. În ce privesc toasturile, s-a susţinut că, dimpotrivă, ele au fost ţinute la adresa împăratului Iosif şi a Casei de Austria, ceea ce, evident, nu mai putea fi o acuză pentru nimeni.

     De altfel, până la urmă şi justiţia a fost nevoită să claseze cazul din lipsă de probe, deşi instrucţia a durat până prin luna iunie 187831.

     După căderea Plevnei şi apariţia la Bucureşti a ziarului “România Liberă” studenţii din Blaj îl cer cu insistenţă. Adresându-se, la 15 decembrie, 1877 redacţiei, ei arătau că România a fost mică, dar a reprezentat întotdeauna un scut puternic de apărare al civilizaţiei europene împotriva expansiunii turceşti de veacuri. În scrisoare se arăta: “... noi care ne bucurăm de aceiaşi origine cu confraţii noştrii, cu atât mai tare ne interesăm de faptele îndeplinite de fii României, acum în aceste momente, când (ei n.n.) documentează că într-adevăr sunt strănepoţii lui Traian”. Atrăgând atenţia că unele ziare străine defăimează pe români “din interese materiale” tinerii întrebau: “... cui să-i credem, apărătorului (fraţilor de peste Carpaţi n.n.) sau contrarului?” (străinilor potrivnici n.n.)32.

     În faţa unor astfel de atitudini, vigilenţa autorităţilor de stat sporeşte cotinuu. La 3 ianuarie, studenţii din Blaj sunt nevoiţi să consemneze în registrul de procese verbale al societăţii lor de lectură că nu li se mai permite, cu nici un preţ, ţinerea de şedinţe publice33. De asemenea, în comunicarea făcută la 13 februarie 1878 conducerii instituţiilor româneşti de învăţământ din Blaj, de către Inspectoratul Suprem Şcolar din Cluj, referitoare la sărbătorile legale ale anului şcolar în curs, când elevii nu trebuie să se prezinte la lecţii, nu mai figurau zilele de 3/15-5/17 mai34.

     După semnarea armistiţiului ruso-româno-turc şi după ce la San Stefano, prin tratatul de pace ruso-turc, s-a recunoscut independenţa de stat a României, tinerii din Blaj scriau redacţiei noului ziar “Războiul”: “Ce simţim noi la ştiri de acestea vă rugăm a ne concede (permite n.n.) să tăcem, amintind numai atât că şi noi facem parte din vechile colonii romane, cu aceleaşi speranţe pe care le nutreşte întreaga gintă română”. Ei cereau ziarul pentru a urmări ce se petrece pe “teritoriul român” spre care le “sunt aţintiţi ochii”35.

     Elevii şi studenţii blăjeni îşi continuă acţiunile patriotice şi după încheierea păcii între părţile beligerante. Astfel, la 3 mai 1878, adresând lui George Bariţiu obişnuita felicitare, ei îi urau viaţă lungă “pentru a servi mult încercata naţiune română”36, iar la 8 mai, urmărind să sărbătorească aşa cum se cuvenea succesele României, cereau conducerilor institutelor lor, printr-o “suplică”, să le aprobe organizarea unei petreceri “împreunată cu maial”. Evident, în faţa pericolului închiderii şcolilor de către autorităţi, răspunsul a fost negativ.

     Cu toate acestea tinerii au hotărât în secret să continue tradiţia, sărbătorind ziua de 15 mai (stil nou n.n.), altfel “ziua aceea-şi pierde însemnătatea”.

     Cei mai activi s-au dovedit a fi elevii claselor a V-a şi a VII-a de la gimnaziu, care au umblat din clasă în clasă pentru mobilizarea tuturor elevilor şi “însufleţirea” lor, pentru colectarea banilor necesari confecţionării unui drapel naţional şi pentru organizarea programului.

     După cum rezultă din actele de anchetă întocmite ulterior, zilele de 14 şi 15 mai 1878 au fost serbate după ritualul tradiţional. În seara zilei de 14 mai tinerii s-au deplasat cu făclii aprinse la crucea Iancului din Dealul Viilor, purtând drapelul naţional, pe care l-au fluturat în jurul ei “ţinând strigări”.

     A doua zi, ei s-au dus cu flamura în “berc” (Câmpul Libertăţii n.n.), unde au rămas îndelung la Piatra Libertăţii.

     Măsurile nu au întârziat prea mult. În afară de admonestarea generală a claselor V-a şi a VII-a, în prezenţa întregului corp profesoral, o seamă de elevi au primit “consilium abendi”, alţii câte 12 ore de carceră, iar altora li s-a scăzut nota la “purtarea morală”37. Totodată, a fost confiscat numărul 17 al foii “Furnica”, aparţinând societăţii de lectură a studenţilor, pentru conţinutul articolului “3/15 Mai”38.

     Asta nu-i împiedică pe membrii societăţii, ca la 25 mai, să ceară de la Gratz volumele “Războiul oriental ilustrat”, editate de către A.P. Alessi şi Maxim Pop, pentru a avea imaginile vitejiei româneşti39.

     O impresionantă disertaţie privind războiul de independenţă al României şi scopurile generale ale întregii politici româneşti este cuprinsă în programul şedinţei de sfârşit de an al aceleiaşi societăţi, din 28 iunie 1878.

     Autorul arăta că secolul al XIX-lea, pe care îl considera ca fiind “al civilizaţiei” se caracterizează prin libertatea care a frânt “catenele servituţii aproape milenare”. Deviza sa: “Libertate prin lumină şi lumină prin libertate” a contribuit la progresul civilizaţiei. Dintre evenimentele care s-au “petrecut şi se petrec sub ochii noştri”, unul a uimit lumea iar pe membrii societăţii i-a umplut de mândrie naţională şi anume: “zelul după libertate şi lumină a poporului român”. În disertaţie  se aprecia că pe front. Numele lor au rămas încă anonime, dar faptele lor au rămas nemuritoare.

     Unii au căutat să se sustragă de la recrutările şi încorporările efectuate de către statul maghiar, cu gândul de a trece în România. Aşa s-a întâmplat într-unul din satele din jurul Blajului (probabil Ohaba n.n.), unde preotul “a omis” să treacă în listele de recrutare pe tinerii Groza Simion şi Groza Patiţia, fapt pentru care a fost pedepsit cu mustrare severă de către protopopul său50.

     Acţiunile intelectualităţii româneşti de pe meleagurile Albei şi din restul Transilvaniei pentru sprijinirea României în efortul ei de a-şi cuceri independeţa de stat au fost, desigur, mai numeroase şi mai ample. Spaţiul nu ne perminte să le epuizăm aici.

     Ele au reflectat unitatea românilor de pretutindeni în jurul ideii de libertate, unitate şi independenţă naţională, cauza scumpă a întregului popor român.

Ioan PLEŞA

NOTE

1. Direcţia Arhivelor Naţionale Judeţul Alba, fond Societatea de lectură “Inochentie Micu Clain” Blaj, registru de corespondenţă nr. 12/1871-1880, f. 72-74.

2. Ion I.C. Brătianu, România şi chestiunea orientală, în Războiul Neatrârnării 1877-1878, Universitatea Liberă, Conferinţe ţinute la Ateneul Român, 1927, p. 73.

3. Loc cit., fond cit., reg. nr. 12/1871-1880, f. 101.

4. Ibidem, f.103-105; data scrisorii este 23 febr. 1876.

5. Procesul verbal a fost publicat în Anuarul institutelor de învăţământ gr. cat. din Blaj, pe anul şcolar 1925-1926, Blaj, p. 21 şi în revista Mlădiţe, Blaj, nr. 4/1938, pp. 8-9.

6. Loc. cit., fond cit., reg. nr. 12/1871-1880, f. 114-115.

7. Ibidem, reg. nr. 15/1873-1878, f. 115-116.

8. Ibidem, reg. nr. 12/1871-1880, f. 114-121.

9. Loc. cit., fond Mitropolia română unită Blaj, actul nr. 1912/1876, f. 1-2.

10. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 12/1871-1880, f. 121.

11. Loc. cit., fond Gimnaziul Superior gr. cat. Blaj, dos. 236/1875-1876, f. 11.

12. Anuarul institutelor de învăţământ gr.cat. din Blaj pe anul şcolar 1925-1926, Blaj, p. 20. În alte surse se afirmă că au trecut în România numai 6 absolvenţi blăjeni; vezi Sextil Puşcariu, Răsunetul războiului pentru independenţă în Ardeal, în Războiul Neatârnării 1877-1878, Universitatea Liberă, Conferinţe ţinute la Ateneul Român, 1927, p. 193.

13. Loc. cit., fond Pretura plăţii Aiud, dos. 16/1876, f. 1-2.

14. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 12/1871-1880, f. 122-123; scrisoarea din 22 oct. 1876.

15. Const. G. Giurescu şi alţii, Istoria României în date, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 237.

16. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 12/1871-1880, f. 129-131.

17. Loc. cit., fond Gimnaziul Superior gr. cat. Blaj, dos. 64/1877, f. 1. După aceea a urmat interzicerea treptată a mai multor manuale şcolare româneşti, vezi Gazeta Transilvaniei nr. 15/1878; circularele nr. 641, 663 şi 2607/1877 ale Mitropoliei Unite din Blaj şi circulara nr. 941 scol/1877 a Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu.

18. Loc. cit., fond Pretura plăşii Ighiu, dos. 17/1877, f. 2.

19. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 15/1873-1878, f. 171-172 şi 186-187.

20. Loc cit., fond Mitropolia Română Unită Blaj - Cabinetul mitropolitului - dos. 974/1877, f. 1-4.

21. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 12/1871-1880, f. 136-137.

22. Loc. cit., fond Gimnaziul Superior gr. cat. Blaj, reg. nr. 28/1876-1877, nr. de înreg. 99/1877.

23. Gazeta Transilvaniei nr. 38/1877.

24. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 15/1873-1878, f. 203.

25. Loc. cit., fond Gimnaziul Superior g.r. cat. Blaj, dos. 125/1877, f. 3.

26. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 12/1871-1880, f. 142-144.

27. Ibidem, f. 144-145.

28. Ibidem, reg. nr. 15/1873-1878, f. 225-228.

29. Sextil Puşcariu, op. cit., p. 213.

30. Ibidem, pp. 211-212; Gazeta Transilvaniei nr. 96 din 20 dec. 1877.

31. Loc. cit., fond Mitropolia Română Unită Blaj, actul nr. 1065/1879, f. 1-20; reg. nr. 70/1878, f. 73 şi 171; reg. nr. 71/1879, f. 148.

32. Loc cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 12/1871-1880, f. 147-148.

33. Ibidem, reg. nr. 15/1873-1878, f. 235.

34. Loc. cit., fond Mitropolia Română Unită Blaj, actul nr. 500/1878.

35. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I/M.C.” Blaj, reg. nr. 12/1871-1880, f. 150-151; scrisoarea din 4 martie 1878.

36. Ibidem, f. 153-154.

37. Loc. cit., fond Mitroploia Română Unită Blaj, actul nr. 1793/1878, f. 1-3; actul nr. 1824/1878, f. 1-3; Consistoriu, actul nr. 13/1878 şi procesul verbal nr. 1321/1878; fond Gimnaziul superior gr. cat. Blaj, reg. nr. 29/1877-1878, numerele de înregistrare 189, 209, 215, 227, 229, 230 şi 231; Gazeta Transilvaniei nr. 37/1878.

38. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 15/1873-1878, f. 259.

39. Ibidem, reg. nr. 12/1871-1880, f. 154; Sextil Puşcariu, op. cit., p. 21.

40. Se făcea aluzie la succesul înregistrat la Montpellier (Franţa) de către Vasile Alecsandri, cu un volum de poezii.

41. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C” Blaj, reg. nr. 15/1873-1878, f. 255-256.

42. Sextil Puşcariu, op. cit. pp. 203-204.

43. Gazeta Transilvaniei nr. 35 dn 20 mai 1877, p. 2.

44. Loc. cit., fond Prefectura jud. Alba, actul nr. 4620/1877, f. 1-2.

45. Ibidem, actul nr. 4708/1877, f. 1-2 şi actul nr. 4917/1877, f. 1-2.

46. Ibidem, actul nr. 9978/1878, f. 1-2 şi Gazeta Transilvaniei nr. 13 din 28 februarie 1878.

47. Sextil Puşcariu, op. cit., p. 193.

48. Loc. cit., fond Prefectura jud. Alba, actul nr. 7420/1877, f. 1-2.

49. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr. 11/1870-1873, f. 39 şi 49, reg. nr. 12/1871-1880, f. 18-20.

50. Loc. cit., fond Prefectura jud. Alba, reg. nr. 75 şi 76/1877, numărul de înregistrare 4416 din 1 iulie 1877.