|
În perioada ce a urmat revoluţiei de la
1848-1849, până în preajma anului 1877, deşi s-a mai
diversificat, intelectualitatea românească din Transilvania nu a înregistrat
o creştere numerică deosebită. Cauzele ţin de
asuprirea socială şi, mai ales, naţională la care a
fost supus poporul român din această provincie aflată sub stăpânire
străină. Baza de masă a acestei intelectualităţi
continuau să o formeze învăţătorii şi preoţii,
care trăiau permanent în mijlocul poporului, la care se adăugau,
ca o rezervă în devenire, studenţii şi elevii din instituţiile
de învăţământ confesionale.
După ce toate încercările fruntaşilor
români de a obţine drepturi politice pentru naţiunea română
din Transilvania s-au frânt în faţa ingratitudinii imperiale şi
a agresivităţii aristocraţiei maghiare, care a impus
anexarea principatului la Ungaria şi mai apoi actul dualist, s-a
reliefat cu claritate faptul că poporul român nu-şi va putea obţine
dreptul la o viaţă liberă şi independentă, decât
prin propria-i forţă, prin propria-i luptă.
Din acel moment, românii transilvăneni şi-au
orientat politica, aproape exclusiv, spre tânărul stat român,
format la 1859 prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, spre
fraţii lor de peste Carpaţi.
Ideea că numai prin unirea tuturor românilor
şi prin închegarea unui stat românesc puternic se poate ajunge la
libertate şi independenţă, se condolidează definitiv
de o parte şi de alta a Carpaţilor.
Ea nu mai este ascunsă cu grijă în
inimi, ci este proclamată deschis. Astfel, într-o scrisoare din luna
noiembrie 1874 a societăţii de lectură a studenţilor
din Blaj, denumită semnificativ “Inochentie Micu Clain”, adresată
ziarului “Românul” din Bucureşti, se arată limpede unitatea
sufletească şi voinţa românilor de pretutindeni de a
realiza dezideratele majore naţionale. “E un fapt nemuritor şi
demn al caracterului românului că-şi iubeşte patria şi
naţiunea şi că se luptă pentru ele până la
ultima picătură... Membrii societăţii citesc cu atenţie
despre soarta confraţilor de dincolo de Carpaţi şi se bucură
sau se întristează alături de ei, pentru că îi interesează
soarta lor ca pe a lor proprie, căci toţi suntem fii unei naţiuni
pe care soarta amară i-a despărţit”1, glăsuia
scrisoarea.
Aflaţi sub o crâncenă stăpânire
străină care le ameninţa naţionalitatea şi limba,
dar fără a pierde un cât de mic prilej pentru a redeschide
lupta pentru libertate socială şi naţională, românii
transilvăneni aderă cu tot sufletul şi de la bun început
la cauza scumpă a cuceririi independenţei de stat a României.
Încă de la începutul anului 1876, când
conducătorii şi diplomaţii României încep să se
intereseze mai intens de evoluţia aşa numitei “probleme
orientale”2, studenţii din Blaj, adresându-se (la 21 febr.) redacţiei
ziarului “Reforma” (apărea în vestul imperiului, probabil la
Viena sau în Germania n.n.) şi exprimându-şi regretul că...
“<<Românului>> (ziarului n.n.) de lângă Dâmboviţa
nu i se mai permite a trece la fraţii săi din Dacia Superioară”,
îşi mărturiseau speranţa că marile evenimente ce se
pregăteau în orient vor “atinge poate şi România într-un
chip însemnat”3. Era desigur o aluzie la ivirea unei situaţii
favorabile care să permită României să-şi câştige
independenţa faţă de imperiul otoman. Câteva zile mai târziu,
ei scriu direct redacţiei “Românului”, care, pentru a putea
trece în Transilvania şi-a travestit numele în “Unul pentru
Altul”, arătând că ţesăturile diplomatice (ale
marilor imperii vecine n.n.) pot pune stavilă unirii dintre fraţii
de un sânge (români n.n.) dar nu şi legăturilor dintre ei, pe
care nimic nu le poate desface. În scrisoare se apreciază că
ziarul, folosind expresii “de o adevărată demnitate românească”
loveşte cu hotârâre în “mai marii noştrii” (marile puteri
n.n.), vizând punctele lor cele mai nevralgice. Arătând că
aceasta este o adevărată şcoală pentru tineretul
studios al Blajului, scrisoarea se încheie cu urarea... “succes fericit
Patriei spre care se îndreaptă cu sete şi necontenit privirile
noastre”4.
În faţa perspectivelor favorabile ce se
intrevedeau pentru România, tinerii studenţi şi elevi din Blaj
hotărăsc plini de entuziasm să serbeze cu orice preţ
şi în mod deosebit ziua de 3/15 mai 1876, ziua aniversării
memorabilei Adunări Naţionale din 1848 de pe Câmpul Libertăţii,
acceptată până atunci, mai mult sau mai puţin oficial, de
către autorităţi, ca zi de sărbătoare naţională
a românilor din Transilvania.
Astfel, în şedinţa secretă din 29
aprilie 1876 a elevilor claselor VII şi a VIII-a de la gimnaziul blăjean
se încheie un proces verbal din care rezultă planul lor de acţiune.
Dovedind o profundă cunoaştere a
problemelor politice ce frământau atunci întregul popor român
şi o încredere nestrămutată în viitorul naţiunii române,
tinerii blăjeni hotărăsc ca, în ciuda oricăror oprelişti,
în ziua de 3/15 mai să defileze cu făclii aprinse pe tradiţionalul
traseu spre Câmpul Libertăţii, iar acolo să arboreze un
stindard naţional şi să ţină discursuri adecvate.
Pe traseu urma să se poarte o piramidă de pânză cu inscripţiile:
“Dacia ferice; Viaţă’n libertate ori moarte strigăm toţi;
În onoarea gintei latine, acum fiicele Romei: România, Franţa,
Italia, Spania, Portugalia trăiască; Murim mai bine’n luptă”.
Printre semnatarii procesului verbal secret se număra şi Ioan
Bianu, viitorul academician5.
Maturitatea ce o inspiră programul şi coţinutul
său ne face să credem că elevii s-au bucurat de sprijinul
discret al unora dintre profesorii lor şi al altor intelectuali din
Blaj, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alte ocazii.
Planul a fost pus în aplicare cu atâta entuziasm
încât s-au sesizat toate autorităţile, până la
Ministerul Cultelor şi Educaţiei Publice din Budapesta.
Mai mult de atât, în ziua de 17 mai 1876, studenţii
au ţinut o şedinţă publică a societăţii
lor de lectură, al cărui program l-au făcut cunoscut din
timp publicului prin Gazeta Transilvaniei nr. 34/1876. În program au fost
incluse puncte care reliefează în mod categoric interesul major
pentru problemele politice româneşti. Dintre acestea menţionăm
expunerile: “Vitalitatea gintei române” şi “Conservarea limbii
române”, poeziile: “Românul” de G. Tăutu şi “Românul
verde” de V. Alecsandri şi... marşul naţional “Deşteaptă-te
române”7.
La şedinţa publică a participat ca
spectator şi protopopul de Bistra, Simion Balint, fostul prefect paşoptist,
care îşi făcuse un obicei de a se deplasa la Blaj în fiecare
an în zilele de 3/15-5/17 mai şi care, entuziasmat, a dăruit
societăţii de lectură 3 florini. Gazeta Transilvaniei, în
numărul său 39/1876, elogiază şi ea, în termeni
entuziaşti, această amplă manifestare patriotică a
tineretului8.
Consecinţele au fost însă drastice. La
24 iunie 1876, ministrul Trefort trimite mitropoliei din Blaj ordinul nr.
814, prin care interzice, sub ameninţarea închiderii şcolilor
blăjene, orice întrunire, petrecere sau manifestare publică a
“junimii române”, pentru motivul că în zilele de 14 şi 15
mai câţiva studenţi şi elevi au ţinut în public cuvântări
agitatorice9.
Aflând de această măsură şi bănuindu-i
consecinţele, membrii societăţii de lectură, în
şedinţa din 30 iunie 1876, lansează apelul: “Un singur
lucru avem de făcut: Unirea!”10.
Organele şcolare se conformează însă
şi astfel, în luna august 1876 se modifică art. 47 din
“Legile scolastice”, interzicându-se categoric demonstraţiile de
orice natură, manifestările publice, discursurile cu public,
balurile şi altele11.
După încheierea anului de învăţământ,
dintre cei 17 absolvenţi ai gimnaziului, 7 sau 8 au trecut în România12
pentru a-şi continua studiile şi pentru a-şi pune întreaga
lor capacitate de muncă şi de luptă în slujba patriei.
Printre ei se număra şi Ioan Bianu.
Cei rămaşi acasă, la care s-au adăugat
şi absolvenţii celorlalte institute confesioanle româneşti
de învăţământ din Transilvania, indiferent că au îmbrăţişat
cariera de preoţi, învăţători, profesori, medici,
ingineri, funcţionari sau orice altă ocupaţie, odată răspândiţi
prin sate şi oraşe, au început să propovăduiască
poporului problemele politice cotidiene ale românilor. Astfel, dintr-un
ordin confidenţial al subcomitelui de Alba, trimis la 14 august 1876
pretorului plăşii Aiud, rezultă că un preot român,
vorbind poporului, ar fi spus că în curând va veni momentul când
va lua într-o mână sabia şi în cealaltă crucea, căci
vor veni “muscalii” (ruşii n.n.) şi atunci va fi bine pentru
români (cu alte cuvinte speranţa eliberării naţionale n.n.).
În ordin se aprecia că, în cazul în care în ţara vecină
(România n.n.) va izbucni războiul, astfel de zvonuri pot conturba
liniştea poporului (român n.n.) şi pot trezi în conştiinţa
sa “speranţe deşarte”. Drept urmare se cerea o supraveghere
atentă şi o informare promptă13.
După începerea cursurilor noului an şcolar,
studenţii din Blaj continuă să se intereseze de ceea ce se
întâmplă în România, mai ales de tratativele ce se duceau pe plan
diplomatic pentru obţinerea independeţei sale de stat. Astfel,
după tratativele ruso-române de la Livadia din 11 octombrie 1876, ei
se adresează redacţiei “Românului”, căreia, arătându-i
că citesc cu aviditate toate ştirile despre ceea ce se întâmplă
în România liberă, îi cer cu insistenţă trimiterea
ziarului. “La ora actuală, arătau tinerii în scrisoare, este
de o mare importanţă şi necesitate citirea ziarelor de către
fiecare român, mai ales acum când politica se joacă cu destinele
românismului”. Afirmând că realitatea nu o reflectă decât
ziarele de peste Carpaţi şi că fără acestea ei
sunt ca orbii şi ca surzii, ca nişte “membrii morţi ai
societăţii”, studenţii cer “fraţilor mai mari”
(din patria liberă n.n.) să-i sprijine în continuare ca şi
până atunci, ţinând cont de “împrejurările şi
cauza” lor (asuprirea naţională şi voinţa lor de
eliberare n.n.)14.
Apropierea datei convocării conferinţei
reprezentanţilor puterilor europene la Constantinopol, care urma să
determine Poarta otomană să acorde unele libertăţi
popoarelor ce-i erau supuse, inclusiv României15, precum şi măsurile
luate de către autorităţile maghiare de a nu mai permite pătrunderea
în Transilvania a presei româneşti de peste Carpaţi, i-a
determinat pe tinerii din Blaj să se adreseze din nou, la 12
decembrie 1876, redacţiei “Reformei” pentru a-i cere cu insistenţă
trimiterea ziarului. “În timpuri atât de critice, se arată în
scrisoare, în preajma marilor evenimente din Orient, când în
Constantinopol se va dezbate soarta şi viitorul Românilor, în acest
vulcan politic, citirea Reformei ne va aduce clarificări”. În încheiere
se urează... “o aură ferice şi un viitor de aur Românilor”.
O scrisoare asemănătoare s-a trimis la 14
decembrie 1876 şi redacţiei noului ziar “Trompeta Carpaţilor”,
apărut în România16.
Măsurile represive ale autorităţilor
din Transilvania împotriva tendinţelor de emancipare politică a
românilor, continuă însă, pe măsură ce evenimentele
de dincolo de Carpaţi se precipită. Printre altele, la 30
decembrie 1876, gimnaziul din Blaj primeşte o circulară prin
care i se face cunoscut ordinul guvernului de a se interzice folosirea în
şcolile româneşti a manualului “Istoria românilor”, editat
la Arad de către prof. Ioan Tuducescu din Lipova, sub motivul că
... “conţine fapte istorice neadevărate, contra politicii
statului ungar şi de natură a deştepta şi nutri ura de
rasă”17.
Românii de pe meleagurile Albei urmăresc cu
atenţie evenimentele ce se petrec în România, comentându-le şi
împărtăşindu-şi opiniile. În fruntea lor se situiază,
desigur, intelectualii care erau mai informaţi şi în măsură
să înţeleagă mai bine lucrurile. Faptul pare suspect
autorităţilor de stat aflate de altfel de mai mult timp în
alertă. Astfel, la 12 ianuarie 1877 pretorul din Ighiu raporta
conducerii comitatului Alba că românii din comuna Tibru şi din
jur sunt agitaţi de către Pop Iosif Marţian, originar din
Lupşa şi fost, timp de mai mulţi ani, secretar al lui
Axente Sever, care, afirmând că este la curent cu politica, îi
informează că ruşii au pornit (sic) război împotriva
turcilor şi că România s-a aliniat ruşilor. Din declaraţia
cârciumarului din Tibru, anexată la raport, rezultă că Pop
a afirmat că are un frate căpitan în armata română şi
că în momentul în care ruşii vor intra în ţară
şi vor ajunge la hotarele Transilvaniei se va înrola şi el în
această armată, tot cu gradul de căpitan şi atunci va
fi rău de asupritorii din Transilvania, căci vor fi nimiciţi18.
Cele relatate în raportul pretorului şi în
declaraţiile cârciumarului reflectă tendinţele de
eliberare naţională ale românilor transilvăneni şi
aspiraţiile lor de unificare cu patria liberă.
În primăvara anului 1877, când orientările
politice ale României se clarificaseră, tineretul studios din Blaj
încearcă din nou să-şi manifeste sentimentele de ataşament
şi solidaritate cu obiectivul cuceririi independeţei de stat,
dar este împiedicat cu severitate. Astfel, la 3 martie 1877, când s-a
hotărât ţinerea unei noi şedinţe publice a societăţii
de lectură a studenţilor, despre care mebrii săi susţineau
că “înseamnă autoritatea, onoarea şi respectul unei
societăţi” aceasta este interzisă categoric de către
conducerea institutului19.
În aceiaşi perioadă, unii preoţi
şi învăţători din comitatul Caraş au predat în
şcolile româneşti lecţii după manuale interzise de
guvern. Într-un ordin al ministrului Trefort se arăta că aceste
manuale erau contrare statului şi se aprecia că cei care s-au
folosit de ele aveau o poziţie antistatală, prin care instigau
şi induceau în eroare şi pe elevi şi populaţia20.
În ziua de 3 mai 1877, când artileria turcească
a început să bombardeze localităţile româneşti de pe
malul Dunării, ca urmare a încheierii tratatelor ruso-române şi
a declarării stării de război, studenţii din Blaj,
adresând lui George Bariţiu obişnuita lor scrisoare anuală
de felicitare, arătau: “Acum când aquila românismului este tot
mai tare ameninţată de diferite furtuni, naţiunea are
nevoie de bărbaţi prudenţi care să conducă nava
sa politică”. Apreciind aportul lui Bariţiu în conducerea
treburilor politice ale românilor, ei îi adresează felicitări,
făcându-se interpreţii “întregii naţiuni şi a simţămintelor
ei”21.
Tineretul din Blaj este împiedicat categoric
şi de a aniversa ziua de 3/15 mai 1877. Conducerea gimnaziului emite
o “publicaţiune”, prin care, referindu-se la ordinul interdictiv
ministerial din anul precedent, face atentă “junimea studioasă”
că nu se va serba ziua de 3/15 mai, urmând să se ţină
cursuri22. Dintr-o corespondenţă publicată de “Gazeta
Transilvaniei” aflăm că, totuşi, în noaptea memorabilei
date, tinerii au împlântat pe ascuns un stindard naţional la Piatra
Libertăţii32. Indicând calea pe care trebuia să o urmeze
tineretul român din Transilvania pentru realizarea dezideratelor naţionale,
societatea de lectură a studenţilor din Blaj arată în
raportul său anual din 25 iunie 1877: “Spiritul naţional al
secolului nostru, care zboară ca o scânteie electrică de la un
continent la altul, strigă tinerimii române să se perfecţioneze,
să se lumineze, căci numai lumina îi poate aduce libertatea
şi independenţa naţională”24.
La menţinerea trează a conştiinţei
naţionale în rândurile tineretului studios au contribuit, fără
îndoială, şi unii profesori din Blaj. Relatăm doar faptul
că la examenul de sfârşit de an din primăvara lui 1877,
prof. Ioan Micu Moldovan a dat elevilor săi să traducă o
parte din “Cronica Românilor” a lui Gheorghe Şincai25.
În această perioadă, toate încercările
tinerilor din Blaj de a relua legăturile cu redacţiile ziarelor
din România s-au dovedit zadarnice, întrucât cenzura oprea atât
scrisorile lor cât şi ziarele.
La 14 octombrie 1877, scriind redacţiei
ziarului “Unul pentru Altul” (Românul n.n.), membrii societăţii
de lectură studenţeşti arătau că acesta s-a
pierdut tocmai în timpul cel mai plin de evenimente “pentru tot neamul
românesc”. Ei cereau cu insistenţă ziarul pentru biblioteca
societăţii, ca păstrat acolo să arate posterităţii
“toate faptele bravilor români care s-au luptat cu arma” (în mână
n.n.), atât pentru ei, cât şi pentru cei de acasă şi din
afara graniţelor.
Astfel de scrisori s-au trimis şi ziarelor
“Albina Carpaţilor” şi “Osten” (din Viena n.n.)26.
Oprirea intrării în Transilvania a ziarelor
din România şi chiar din alte părţi ale imperiului
austro-ungar nu-i descurajează pe tinerii blăjeni. Ei continuă
să scrie redacţiilor, exprimându-şi părerile şi
cerând trimiterea ziarelor. În scrisoarea din 7 noiembrie 1877 trimisă
“Reformei” ei arată că au urmărit cu pasiune “acţiunile
bune din Orient” şi că sunt entuziasmaţi de “desfăşurarea
viitorului naţiunii”, iar în cea din 17 noiembrie 1877, trimisă
ziarului “Figaro”, subliniază că evenimentele din orient
sunt la ordinea zilei şi că toţi se ocupă de ele27.
Împiedicarea pătrunderii ziarelor până
la ei, îi determină pe studenţi să-şi exprime gândurile,
simţămintele şi dorinţele în creaţii proprii.
Astfel, în şedinţa a II-a extraordinară a societăţii
de lectură, din 4 noiembrie 1877, ei pun în program disertaţiile
“A românilor unire îi va duce la mărire” (partea I-a) şi
“Mihai eroul” (partea I-a). Câteva zile mai târziu, la 18 noiembrie,
în cadrul celei de a III-a şedinţe extraordinare au fost
incluse în program părţile secunde ale celor două disertaţii
şi, în plus, poezia “Apel la România” al cărui autor a
fost trecută redacţia foii manuscrise a societăţii,
intitulată “Furnica”.
Este uşor de presupus ce conţinut avea
poezia după faptul că imediat foaia în care a fost scrisă
a fost confiscată de către conducerea institutului. Această
acţiune represivă a fost comunicată tuturor membrilor
societăţii în şedinţa din 8 decembrie 187728.
Manifestări de acest gen s-au petrecut şi
în alte părţi ale meleagurilor Albei. Printre altele, este
amintit şi faptul că, în aceeaşi perioadă, un tânăr
de la Alba Iulia a trimis “Gazetei Transilvaniei” spre publicare o
poezie plină de însufleţire naţională29.
Căderea Plevnei, pe care românii de
pretutindeni o aşteptau cu sufletul la gură, a declanşat un
imens entuziasm. Pretutindeni ea a fost sărbătorită cu un
legitim sentiment de mândrie patriotică. La Blaj entuziasmul
intelectualităţii, în mod deosebit al tineretului, a fost atât
de mare încât a cuprins şi populaţia de alte naţionalităţi30.
Unele manifestări prilejuite de căderea Plevnei în mâinile
vitezei armate române au alarmat autorităţile. Astfel, dintr-un
ordin al ministrului din Budapesta, Trefort, aflăm că
intelectualitatea şi alţi cetăţeni români din Câmpeni
şi jur s-ar fi dedat la “tulburări contra statului” şi
la demonstraţii în zilele de 14 şi 15 decembrie 1877. Din
documente rezultă că acestea s-au petrecut la Vidra (astăzi
Avram Iancu n.n.) şi la hotelul din Sohodol, aflat la marginea Câmpeniului.
Printre instigatorii şi conducătorii tulburărilor sunt menţionaţi
preotul Iuliu Poruţiu şi învăţătorul Clemente
Aiudeanu, veteran paşoptist, ambii din Câmpeni. În ordinul
ministrului se arată că participanţii la “banchetul”
organizat cu ocazia căderii Plevnei ar fi toastat pentru România,
pentru domnitorul Carol, pentru aliaţii ruşi şi pentru anul
1848. În ambele locuri, afirmă ordinul, liniştea publică a
fost conturbată de participanţi prin “împuşcături,
cântece, muzică şi zbierături”.
Drept consecinţă, cei doi instigatori au
fost luaţi în cercetare de către Tribunalul din Alba Iulia.
Pe linie ecleziastică, cu anchetarea cazului a
fost însărcinat protopopul de Bistra, Simion Balint, fostul prefect
din revoluţia paşoptistă. Dirijând bine ancheta şi
susţinând-o cu martori de alte naţionalităţi, Simion
Balint îi scoate basma curate pe cei doi inculpaţi. Din protocolul
de anchetă rezultă că s-au negat acuzele ministrului. În
ce privesc toasturile, s-a susţinut că, dimpotrivă, ele au
fost ţinute la adresa împăratului Iosif şi a Casei de
Austria, ceea ce, evident, nu mai putea fi o acuză pentru nimeni.
De altfel, până la urmă şi justiţia
a fost nevoită să claseze cazul din lipsă de probe, deşi
instrucţia a durat până prin luna iunie 187831.
După căderea Plevnei şi apariţia
la Bucureşti a ziarului “România Liberă” studenţii din
Blaj îl cer cu insistenţă. Adresându-se, la 15 decembrie, 1877
redacţiei, ei arătau că România a fost mică, dar a
reprezentat întotdeauna un scut puternic de apărare al civilizaţiei
europene împotriva expansiunii turceşti de veacuri. În scrisoare se
arăta: “... noi care ne bucurăm de aceiaşi origine cu
confraţii noştrii, cu atât mai tare ne interesăm de
faptele îndeplinite de fii României, acum în aceste momente, când (ei
n.n.) documentează că într-adevăr sunt strănepoţii
lui Traian”. Atrăgând atenţia că unele ziare străine
defăimează pe români “din interese materiale” tinerii întrebau:
“... cui să-i credem, apărătorului (fraţilor de
peste Carpaţi n.n.) sau contrarului?” (străinilor potrivnici
n.n.)32.
În faţa unor astfel de atitudini, vigilenţa
autorităţilor de stat sporeşte cotinuu. La 3 ianuarie,
studenţii din Blaj sunt nevoiţi să consemneze în registrul
de procese verbale al societăţii lor de lectură că nu
li se mai permite, cu nici un preţ, ţinerea de şedinţe
publice33. De asemenea, în comunicarea făcută la 13 februarie
1878 conducerii instituţiilor româneşti de învăţământ
din Blaj, de către Inspectoratul Suprem Şcolar din Cluj,
referitoare la sărbătorile legale ale anului şcolar în
curs, când elevii nu trebuie să se prezinte la lecţii, nu mai
figurau zilele de 3/15-5/17 mai34.
După semnarea armistiţiului ruso-româno-turc
şi după ce la San Stefano, prin tratatul de pace ruso-turc, s-a
recunoscut independenţa de stat a României, tinerii din Blaj scriau
redacţiei noului ziar “Războiul”: “Ce simţim noi la
ştiri de acestea vă rugăm a ne concede (permite n.n.) să
tăcem, amintind numai atât că şi noi facem parte din
vechile colonii romane, cu aceleaşi speranţe pe care le nutreşte
întreaga gintă română”. Ei cereau ziarul pentru a urmări
ce se petrece pe “teritoriul român” spre care le “sunt aţintiţi
ochii”35.
Elevii şi studenţii blăjeni îşi
continuă acţiunile patriotice şi după încheierea păcii
între părţile beligerante. Astfel, la 3 mai 1878, adresând lui
George Bariţiu obişnuita felicitare, ei îi urau viaţă
lungă “pentru a servi mult încercata naţiune română”36,
iar la 8 mai, urmărind să sărbătorească aşa
cum se cuvenea succesele României, cereau conducerilor institutelor lor,
printr-o “suplică”, să le aprobe organizarea unei petreceri
“împreunată cu maial”. Evident, în faţa pericolului închiderii
şcolilor de către autorităţi, răspunsul a fost
negativ.
Cu toate acestea tinerii au hotărât în
secret să continue tradiţia, sărbătorind ziua de 15
mai (stil nou n.n.), altfel “ziua aceea-şi pierde însemnătatea”.
Cei mai activi s-au dovedit a fi elevii claselor a
V-a şi a VII-a de la gimnaziu, care au umblat din clasă în clasă
pentru mobilizarea tuturor elevilor şi “însufleţirea” lor,
pentru colectarea banilor necesari confecţionării unui drapel naţional
şi pentru organizarea programului.
După cum rezultă din actele de anchetă
întocmite ulterior, zilele de 14 şi 15 mai 1878 au fost serbate după
ritualul tradiţional. În seara zilei de 14 mai tinerii s-au deplasat
cu făclii aprinse la crucea Iancului din Dealul Viilor, purtând
drapelul naţional, pe care l-au fluturat în jurul ei “ţinând
strigări”.
A doua zi, ei s-au dus cu flamura în “berc” (Câmpul
Libertăţii n.n.), unde au rămas îndelung la Piatra Libertăţii.
Măsurile nu au întârziat prea mult. În afară
de admonestarea generală a claselor V-a şi a VII-a, în prezenţa
întregului corp profesoral, o seamă de elevi au primit “consilium
abendi”, alţii câte 12 ore de carceră, iar altora li s-a scăzut
nota la “purtarea morală”37. Totodată, a fost confiscat numărul
17 al foii “Furnica”, aparţinând societăţii de lectură
a studenţilor, pentru conţinutul articolului “3/15 Mai”38.
Asta nu-i împiedică pe membrii societăţii,
ca la 25 mai, să ceară de la Gratz volumele “Războiul
oriental ilustrat”, editate de către A.P. Alessi şi Maxim Pop,
pentru a avea imaginile vitejiei româneşti39.
O impresionantă disertaţie privind războiul
de independenţă al României şi scopurile generale ale întregii
politici româneşti este cuprinsă în programul şedinţei
de sfârşit de an al aceleiaşi societăţi, din 28 iunie
1878.
Autorul arăta că secolul al XIX-lea, pe
care îl considera ca fiind “al civilizaţiei” se caracterizează
prin libertatea care a frânt “catenele servituţii aproape
milenare”. Deviza sa: “Libertate prin lumină şi lumină
prin libertate” a contribuit la progresul civilizaţiei. Dintre
evenimentele care s-au “petrecut şi se petrec sub ochii noştri”,
unul a uimit lumea iar pe membrii societăţii i-a umplut de mândrie
naţională şi anume: “zelul după libertate şi
lumină a poporului român”. În disertaţie
se aprecia că pe front. Numele lor au rămas încă
anonime, dar faptele lor au rămas nemuritoare.
Unii au căutat să se sustragă de la
recrutările şi încorporările efectuate de către
statul maghiar, cu gândul de a trece în România. Aşa s-a întâmplat
într-unul din satele din jurul Blajului (probabil Ohaba n.n.), unde
preotul “a omis” să treacă în listele de recrutare pe
tinerii Groza Simion şi Groza Patiţia, fapt pentru care a fost
pedepsit cu mustrare severă de către protopopul său50.
Acţiunile intelectualităţii româneşti
de pe meleagurile Albei şi din restul Transilvaniei pentru
sprijinirea României în efortul ei de a-şi cuceri independeţa
de stat au fost, desigur, mai numeroase şi mai ample. Spaţiul nu
ne perminte să le epuizăm aici.
Ele au reflectat unitatea românilor de
pretutindeni în jurul ideii de libertate, unitate şi independenţă
naţională, cauza scumpă a întregului popor român.
Ioan PLEŞA
NOTE
1. Direcţia Arhivelor Naţionale Judeţul Alba, fond Societatea
de lectură “Inochentie Micu Clain” Blaj, registru de corespondenţă
nr. 12/1871-1880, f. 72-74.
2. Ion I.C. Brătianu, România şi chestiunea orientală, în Războiul
Neatrârnării 1877-1878, Universitatea Liberă, Conferinţe
ţinute la Ateneul Român, 1927, p. 73.
3. Loc cit., fond cit., reg. nr. 12/1871-1880, f. 101.
4. Ibidem, f.103-105; data scrisorii este 23 febr. 1876.
5. Procesul verbal a fost publicat în Anuarul institutelor de învăţământ
gr. cat. din Blaj, pe anul şcolar 1925-1926, Blaj, p. 21 şi în
revista Mlădiţe, Blaj, nr. 4/1938, pp. 8-9.
6. Loc. cit., fond cit., reg. nr. 12/1871-1880, f. 114-115.
7. Ibidem, reg. nr. 15/1873-1878, f. 115-116.
8. Ibidem, reg. nr. 12/1871-1880, f. 114-121.
9. Loc. cit., fond Mitropolia română unită Blaj, actul nr.
1912/1876, f. 1-2.
10. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
12/1871-1880, f. 121.
11. Loc. cit., fond Gimnaziul Superior gr. cat. Blaj, dos. 236/1875-1876, f.
11.
12. Anuarul institutelor de învăţământ gr.cat. din Blaj pe
anul şcolar 1925-1926, Blaj, p. 20. În alte surse se afirmă că
au trecut în România numai 6 absolvenţi blăjeni; vezi Sextil
Puşcariu, Răsunetul războiului pentru independenţă
în Ardeal, în Războiul Neatârnării 1877-1878, Universitatea
Liberă, Conferinţe ţinute la Ateneul Român, 1927, p. 193.
13. Loc. cit., fond Pretura plăţii Aiud, dos. 16/1876, f. 1-2.
14. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
12/1871-1880, f. 122-123; scrisoarea din 22 oct. 1876.
15. Const. G. Giurescu şi alţii, Istoria României în date, Ed.
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 237.
16. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
12/1871-1880, f. 129-131.
17. Loc. cit., fond Gimnaziul Superior gr. cat. Blaj, dos. 64/1877, f. 1.
După aceea a urmat interzicerea treptată a mai multor manuale
şcolare româneşti, vezi Gazeta Transilvaniei nr. 15/1878;
circularele nr. 641, 663 şi 2607/1877 ale Mitropoliei Unite din Blaj
şi circulara nr. 941 scol/1877 a Mitropoliei Ortodoxe din Sibiu.
18. Loc. cit., fond Pretura plăşii Ighiu, dos. 17/1877, f. 2.
19. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
15/1873-1878, f. 171-172 şi 186-187.
20. Loc cit., fond Mitropolia Română Unită Blaj - Cabinetul
mitropolitului - dos. 974/1877, f. 1-4.
21. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
12/1871-1880, f. 136-137.
22. Loc. cit., fond Gimnaziul Superior gr. cat. Blaj, reg. nr. 28/1876-1877,
nr. de înreg. 99/1877.
23. Gazeta Transilvaniei nr. 38/1877.
24. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
15/1873-1878, f. 203.
25. Loc. cit., fond Gimnaziul Superior g.r. cat. Blaj, dos. 125/1877, f. 3.
26. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
12/1871-1880, f. 142-144.
27. Ibidem, f. 144-145.
28. Ibidem, reg. nr. 15/1873-1878, f. 225-228.
29. Sextil Puşcariu, op. cit., p. 213.
30. Ibidem, pp. 211-212; Gazeta Transilvaniei nr. 96 din 20 dec. 1877.
31. Loc. cit., fond Mitropolia Română Unită Blaj, actul nr.
1065/1879, f. 1-20; reg. nr. 70/1878, f. 73 şi 171; reg. nr. 71/1879,
f. 148.
32. Loc cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
12/1871-1880, f. 147-148.
33. Ibidem, reg. nr. 15/1873-1878, f. 235.
34. Loc. cit., fond Mitropolia Română Unită Blaj, actul nr.
500/1878.
35. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I/M.C.” Blaj, reg. nr.
12/1871-1880, f. 150-151; scrisoarea din 4 martie 1878.
36. Ibidem, f. 153-154.
37. Loc. cit., fond Mitroploia Română Unită Blaj, actul nr.
1793/1878, f. 1-3; actul nr. 1824/1878, f. 1-3; Consistoriu, actul nr.
13/1878 şi procesul verbal nr. 1321/1878; fond Gimnaziul superior gr.
cat. Blaj, reg. nr. 29/1877-1878, numerele de înregistrare 189, 209, 215,
227, 229, 230 şi 231; Gazeta Transilvaniei nr. 37/1878.
38. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
15/1873-1878, f. 259.
39. Ibidem, reg. nr. 12/1871-1880, f. 154; Sextil Puşcariu, op. cit.,
p. 21.
40. Se făcea aluzie la succesul înregistrat la Montpellier (Franţa)
de către Vasile Alecsandri, cu un volum de poezii.
41. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C” Blaj, reg. nr.
15/1873-1878, f. 255-256.
42. Sextil Puşcariu, op. cit. pp. 203-204.
43. Gazeta Transilvaniei nr. 35 dn 20 mai 1877, p. 2.
44. Loc. cit., fond Prefectura jud. Alba, actul nr. 4620/1877, f. 1-2.
45. Ibidem, actul nr. 4708/1877, f. 1-2 şi actul nr. 4917/1877, f. 1-2.
46. Ibidem, actul nr. 9978/1878, f. 1-2 şi Gazeta Transilvaniei nr. 13
din 28 februarie 1878.
47. Sextil Puşcariu, op. cit., p. 193.
48. Loc. cit., fond Prefectura jud. Alba, actul nr. 7420/1877, f. 1-2.
49. Loc. cit., fond Societatea de lectură “I.M.C.” Blaj, reg. nr.
11/1870-1873, f. 39 şi 49, reg. nr. 12/1871-1880, f. 18-20.
50. Loc. cit., fond Prefectura jud. Alba, reg. nr. 75 şi 76/1877, numărul
de înregistrare 4416 din 1 iulie 1877.
|
|
