România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Crâmpeie de durere şi regrete trăite de David Prodan la moartea soţiei

2 FEBRUARIE 1991

     Draga şi în veci neuitata mea soţie, siguranţa muncii şi vieţii mele, a plecat.

     A sosit şi ziua fatală, ziua cea mai grea a vieţii mele, ziua despărţirii pentru totdeauna. Ziua care ne-a obsedat de atâta vreme. A sosit neîndurătoare, fără să ne lase o clipă măcar să ne luăm un elementar rămas bun, fără să-ţi mai pot spune măcar pentru o clipă ce ai însemnat pentru viaţa mea, cât am preţuit, nemărturisit, devotamentul nicicând dezminţit al sufletului tău unic, al muncii neobosite a mâinilor tale pentru mine, pe care nu l-am ştiut totdeauna preţui la înălţimea lui. Voi trăi restul vieţii în remuşcări şi în cultul sufletului tău neasemuit. Îmi rememorez mereu cursul vieţii noastre, cu variaţiile lui, dar cu devotamentul fără margini cu care mi-ai îmbogăţit viaţa. Ai plecat subit fără să-mi spui un cuvânt, am ţipat să mă asculţi măcar o vorbă de remuşcare pentru tot amarul pe care ţi l-am făcut în lunga noastră viaţă, să-ţi cer cuvântul de iertare. Nu m-ai mai auzit. Dar mi-ai dăruit în schimb în continuare o jumătate de zi de împăcare, de ultimă bucurie, de ultimă mărturisire. Dar numai în monolog, nu mi-ai mai răspuns decât prin prezenţa ta, prin liniştea şi chipul tău transfigurat. Erai în rochiţa ta preferată, cu chipul tău transfigurat, neobişnuit de înseninat, de frumuseţe, făcând un salt în urmă cu cel puţin patruzeci de ani. Dar tu nu te-ai mai putut vedea, m-ai lăsat pe mine să mi-l sap în suflet pentru tot amarul cât voi mai trăi. Tu nu şti cât erai de frumoasă, cum a apărut din plin soarele să te lumineze, să te admire. Mi-a crescut sufletul copleşit de durere, dar m-a copleşit cu un dar unic pentru totdeauna. Un dar pe care nu-l va putea întina pământul care te va revendica pentru sine şi care ne revendică ca un drept al său pe toţi.

     Ai plecat după datină, în aceeaşi mândră şi împăcată ţinută regretată, plânsă de noi toţi, dar şi de prieteni, miraţi de frumuseţea şi liniştea în care părăseşti lumea, de resemnarea cu care înduri această tirană a lumii, care este moartea.

     Te-am contemplat încă odată înainte de plecare, te-am contemplat copleşit de durere, a trebuit să îndur tradiţionalele condoleanţe, inclusiv românescul: Dumnezeu să o ierte! nu uit răspunsul pe care l-am dat unei doamne: în cazul ei Dumnezeu n-are ce ierta!

     La plecare i-am spus scurt ce doream: i-am ascultat întocmai dorinţa, dacă vreau să-i fac cinste să mă întorc la masa mea de lucru. Iar pentru viitor i-am zis să mă aştepte să vin alături de ea, căci noi doi nu mai putem avea decât o singură soartă: să fim mereu împreună şi în viaţă, şi în moarte!

     A căzut subit, marţi seara, în 29 ianuarie, la ora 11, la un film al lui Gorki, în mâinile mele. N-a ţinut şocul mai mult de un minut sau şi mai puţin. Am ţipat, nu mi-a mai răspuns. Nu m-a mai auzit. M-a lăsat fără răspuns. Iar azi când nu mă mai vede, nu mă mai aude îi cad la picioare pentru tot ce a făcut pentru mine o viaţă de om, pentru infinitul ei devotament.

     În durerea noastră am făcut o gravă greşeală care ne arde pe suflet. N-am dezvelit-o de acel odios linţoliu funerar care-i acoperea frumoasa ei rochie primăvăratică în care a ţinut să apară în această clipă din urmă, rochie deschisă, primăvăratică cu care a vrut să plece înfruntând durerea momentului, să sfideze ticăloşia morţii. Nu, nu fi îngrijată, în sufletul nostru ai dus cu mândrie primăvara vieţii, soarele care şi el te-a admirat, te-a însoţit pe calea din urmă. În mintea mea în această ţinută ai plecat.

     Fie-ţi drumul o veşnică primăvară, cu meri înfloriţi şi cântec de păsărele!

     Al tău soţ - suflet din sufletul tău