|
2 FEBRUARIE 1991
Draga şi în veci neuitata mea soţie, siguranţa muncii şi
vieţii mele, a plecat.
A sosit şi ziua fatală, ziua cea mai grea a vieţii mele, ziua
despărţirii pentru totdeauna. Ziua care ne-a obsedat de atâta
vreme. A sosit neîndurătoare, fără să ne lase o clipă
măcar să ne luăm un elementar rămas bun, fără
să-ţi mai pot spune măcar pentru o clipă ce ai însemnat
pentru viaţa mea, cât am preţuit, nemărturisit,
devotamentul nicicând dezminţit al sufletului tău unic, al
muncii neobosite a mâinilor tale pentru mine, pe care nu l-am ştiut
totdeauna preţui la înălţimea lui. Voi trăi restul
vieţii în remuşcări şi în cultul sufletului tău
neasemuit. Îmi rememorez mereu cursul vieţii noastre, cu variaţiile
lui, dar cu devotamentul fără margini cu care mi-ai îmbogăţit
viaţa. Ai plecat subit fără să-mi spui un cuvânt, am
ţipat să mă asculţi măcar o vorbă de remuşcare
pentru tot amarul pe care ţi l-am făcut în lunga noastră
viaţă, să-ţi cer cuvântul de iertare. Nu m-ai mai
auzit. Dar mi-ai dăruit în schimb în continuare o jumătate de
zi de împăcare, de ultimă bucurie, de ultimă mărturisire.
Dar numai în monolog, nu mi-ai mai răspuns decât prin prezenţa
ta, prin liniştea şi chipul tău transfigurat. Erai în
rochiţa ta preferată, cu chipul tău transfigurat, neobişnuit
de înseninat, de frumuseţe, făcând un salt în urmă cu
cel puţin patruzeci de ani. Dar tu nu te-ai mai putut vedea, m-ai lăsat
pe mine să mi-l sap în suflet pentru tot amarul cât voi mai trăi.
Tu nu şti cât erai de frumoasă, cum a apărut din plin
soarele să te lumineze, să te admire. Mi-a crescut sufletul
copleşit de durere, dar m-a copleşit cu un dar unic pentru
totdeauna. Un dar pe care nu-l va putea întina pământul care te va
revendica pentru sine şi care ne revendică ca un drept al său
pe toţi.
Ai plecat după datină, în aceeaşi mândră şi împăcată
ţinută regretată, plânsă de noi toţi, dar şi
de prieteni, miraţi de frumuseţea şi liniştea în care
părăseşti lumea, de resemnarea cu care înduri această
tirană a lumii, care este moartea.
Te-am contemplat încă odată înainte de plecare, te-am contemplat
copleşit de durere, a trebuit să îndur tradiţionalele
condoleanţe, inclusiv românescul: Dumnezeu să o ierte! nu uit răspunsul
pe care l-am dat unei doamne: în cazul ei Dumnezeu n-are ce ierta!
La plecare i-am spus scurt ce doream: i-am ascultat întocmai dorinţa,
dacă vreau să-i fac cinste să mă întorc la masa mea
de lucru. Iar pentru viitor i-am zis să mă aştepte să
vin alături de ea, căci noi doi nu mai putem avea decât o
singură soartă: să fim mereu împreună şi în viaţă,
şi în moarte!
A căzut subit, marţi seara, în 29 ianuarie, la ora 11, la un film
al lui Gorki, în mâinile mele. N-a ţinut şocul mai mult de un
minut sau şi mai puţin. Am ţipat, nu mi-a mai răspuns.
Nu m-a mai auzit. M-a lăsat fără răspuns. Iar azi când
nu mă mai vede, nu mă mai aude îi cad la picioare pentru tot ce
a făcut pentru mine o viaţă de om, pentru infinitul ei
devotament.
În durerea noastră am făcut o gravă greşeală care
ne arde pe suflet. N-am dezvelit-o de acel odios linţoliu funerar
care-i acoperea frumoasa ei rochie primăvăratică în care a
ţinut să apară în această clipă din urmă,
rochie deschisă, primăvăratică cu care a vrut să
plece înfruntând durerea momentului, să sfideze ticăloşia
morţii. Nu, nu fi îngrijată, în sufletul nostru ai dus cu mândrie
primăvara vieţii, soarele care şi el te-a admirat, te-a însoţit
pe calea din urmă. În mintea mea în această ţinută
ai plecat.
Fie-ţi drumul o veşnică primăvară, cu meri înfloriţi
şi cântec de păsărele!
Al tău soţ - suflet din sufletul tău
|
|
