România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Generalul Berthelot în pragul morţii

     În sanatoriul în care a fost îngrijit înainte de moarte s-a petrecut în ultimele zile ale suferinţei lui, un fapt neobişnuit: un strein stătea de veghe în faţa uşii salonului în care era internat, plângea necontenit şi se interesa, din oră în oră, de starea sănătăţii generalului. Când starea bolnavului s-a înrăutăţit "streinul" a avut nevoie de ajutorul medicilor. S-a descoperit, în cele din urmă, că streinul era român. Lacrimile lui erau ale unui popor întreg - poporul român - care-şi manifesta îngrijorarea şi durerea pentru marele soldat.

     Militar destoinic, generalul ne-a ajutat în cel mai greu moment, la cea mai dureroasă răspântie a istoriei noastre, în timpul marelui război. El a fost şeful Misiunii franceze care a colaborat cu înalţi conducători ai oştirii noastre la refacerea trupelor şi la alcătuirea acelor admirabile planuri de luptă şi de rezistenţă, care ne-au asigurat ultimele victorii.

     Pentru sprijinul său înţelept şi marea dragoste pe care ni le-a arătat tot timpul, Naţiunea română i-a înscris numele în Cartea de Aur a războiului pentru întregirea neamului.

     Curând după război Parlamentul României l-a proclamat cetăţean de onoare, iar Guvernul i-a dăruit un castel şi un domeniu, pe care generalul l-a pus la dispoziţia studenţimii române pentru un cămin de odihnă.

     Dragostea pe care i-o poartă întreg poporul român, de la un capăt la altul al ţării, explică îndeajuns pentru ce doliul Franţei a fost, la moartea lui, şi doliul nostru, al tuturor celor care l-au iubit şi l-au venerat ca pe gloriosul şi marele soldat care a contribuit la închegarea României Mari. El se înscrie printre cei pe care românii nu-l vor uita niciodată.

     Românul care plângea pe sălile sanatoriului era însăşi Naţiunea română îngrijorată. Durerea Naţiunii franceze de atunci şi dintotdeauna este şi durerea noastră a românilor, pentru totdeauna.

Cornel Nemeş