România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Identităţi genealogice: Lucian Blaga şi Gorjul

     În vara anului 1932, stareţul mănăstirii Tismana, părintele Glicherie Lovin (el însuşi autor al unor lucrări de mărturisire ortodoxă) aducea, în presa vremii, calde mulţumiri unor instituţii şi persoane care binevoiseră a face daruri sfântului lăcaş: Fabrica de mobilă Kortz & Alexandrescu din Tg. Jiu, Firma Voiciloiu & Dragotă, Direcţia Penitenciarului Central din Craiova, domnii Luigi Pittini - arhitect şi Nica Petrescu, un ilustru maestru al baroului gorjean ş.a.

     Printre donatori îl găsim şi pe Caius Brediceanu, ministrul de atunci al României la Viena, care a dăruit o icoană în stil bizantin, reprezentând pe sfântul Vasile cel Mare, “în amintirea familiei sale plecată din Brădicenii Gorjului acum 180 de ani, în Banat.” (Gorjeanul, 22-31 august 1932).

     Caius Brediceanu provenea din ilustra familie a diplomaţilor bănăţeni, din care făcea parte şi Cornelia Brediceanu. Caius, Tiberiu şi Cornelia, fraţi şi soră, erau descendenţii renumitului politician bănţean Coriloan Brediceanu.

     Pe Cornelia Brediceanu, Blaga o cunoaşte  încă din timpul studiilor la Liceul “Andrei Şaguna” din Braşov, fiind colegi. Tânăra - “slăbuţă, liniştită, cu ochi vii şi inteligenţi” - răspunde admiraţiei sincere cu afecţiune firească: “Ne comportam ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna.”

     “Acel ghiocel negru”, “creola aceea”, ce părea altora “inaccesibilă” şi de care “s-a încântat” chiar un tânăr profesor, nu e alta decât studenta de la medicină (înscrisă ŕ contre-coeur), la Universitatea din Viena, în toamna lui 1917, şi întâlnită frecvent la biblioteca în care poetul îşi petrecea o mare parte din timpul zilei.

     Studenta de acum “nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile”, făptura ei se împlinise armonios. “O priveam pierdut”, mărturiseşte poetul în scrierea memorialistică postumă Hronicul şi cântecul vârstelor, 1965. Căsătoria cu Cornelia Brediceanu are loc în 1920 şi, la insistenţele cumnatului său Caius Brediceanu, Blaga se pregăteşte pentru cariera diplomatică, urmând studii de drept la Universitatea din Cluj. Va fi numit apoi, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia (1926), Praga (1927, 1928), Berna (1928-1932), (1937-1938), Viena (1932-1937). După o meteorică prestaţie ca secretar de stat la Externe în guvernul Goga, Blaga avea să meargă la Lisabona, ca ministru plenipotenţiar (1938-1939). Această activitate diplomatică (evocată cu realism sarcastic în romanul postum Luntrea lui Caron, 1990), de anvergură europeană, a fost pusă recent în evidenţă atât de nepotul poetului, Cornelui Blaga, cât şi cercetătorii Pavel Ţugui şi Constantin I. Turcu.

     Revenind la familia Brediceanu, vom observa că înaintaşii dinspre soţie ai poetului se strămutaseră din Bredicenii Gorjului în Banat pe la mijlocul secolului al XVIII-lea.

     Dintre familiile boiereşti oltene şi mehedinţene (care susţinuseră pe austrieci împotriva turcilor, declinându-şi astfel “vocaţia” europeană), plecate în Banat după 1740 (când stăpânirea austriacă asupra Olteniei încetează, ca urmare a războiului austro-turc din 1736-39, prin pacea de la Belgrad, 1739) se numără şi ascendenţii Corneliei Brediceanu: “Dintre boierii olteni care au fost siliţi să-şi părăsească moşiile împreună cu familiile lor şi s-au stabilit în Banat, au fost Deicol Brăiloiu şi Gheorghe Brediceanu. Despre George Brediceanu, ştim că era din Brădiceni, iar Barbu Brăiloiu se pare că locuia la Vădeni. În petiţia lor scrisă în latineşte, adresată în 1749 către Maria Tereza, solicită “o slujbuliţă”, cu care să-şi procure hrana cotidiană. Împărăteasa a aprobat să li se acorde din nou funcţia de “Plăieşi” şi “Scăunaşi”, pe care au avut-o în Valahia.

     Lui George Brediceanu îi revine meritul că a dus în Banat entuziasmul şi flacăra românească, transmisă urmaşilor săi care au luptat acolo pentru existenţa neamului românesc. Fiul său, Ion, din comuna Boldur, trece la Lugoj, unde creşte urmaşul Vasile, tatăl lui Coriolan Brediceanu, marele luptător pentru cauza românilor din Banat şi Transilvania. Fiii acestuia sunt Caius, fost diplomat român, şi Tiberiu Brediceanu, distinsul folclorist şi compozitor...” (Dr. Gheorghe Gârdu, “Brădiceni-Gorj în primele atestări documentare”, în Serile la Brădiceni, Anul II/nr. 2, aug. 1998, p. 2 şi Vasile Cărăbiş, Istoria Gorjului, 1995, pp.32, 49-50).

     Desigur că în familia Bredicenilor periplul olteano-bănăţean al înaintaşilor constituia o amintire scumpă, aşa se explică darul de preţ (icoana Sf. Vasile cel Mare) pe care Caius Brediceanu (a se observa înlocuirea lui) îl face în 1932 Mănăstirii Tismana, nefiind excluse anumite pelerinaje ale familiei în Gorj, la Brădiceni şi pe Valea Jaleşului. Însuşi Blaga cunoştea câte ceva din arborele genealogic al familiei sale, dar şi din cel al soţiei. Cunoaştem “tratamentul” ironic la care era supus îndeosebi de cumnatul său, cel care are meritul de a-l fi determinat să urmeze studii de drept la Cluj, după venirea de la Viena, în vederea unei confortabile cariere diplomatice. În Hronicul şi cântecul vârstelor poetul evocă, desigur, cu duioasă preţuire figura bunicului său, “moşul Simion Blaga”, ctitorul casei natale şi preot în Lancrăm, dar şi pe mama sa, Ana, născută Moga, ce făcea parte dintr-o veche familie de români venită din Macedonia pe la sfârşitul secolului al XVII-lea şi care dăduse câţiva preoţi şi chiar un episcop al Sibiului.

     Cât priveşte originea gorjeană a Bredicenilor strămutaţi în Banat, poetul - care se instruise atât la Sebeş cât şi la Viena în medii de cultură germană - cunoştea periplul bănăţean al familiei ce se bucurase de protecţie austriacă.

     Poetul nu avea, probabil, imaginea exactă a morilor şi pivelor de pe Valea Jaleşului, dar numele râului şi al fostului “Judeţ Jaleş”, cu siguranţă că îl reţinuse şi se va regăsi în versurile sale, mai târziu, ca o metaforă a timpului trecător:

“Se cheamă Jaleş râul, râul timp,

Şi-i potrivit din veci cu toamna.

Ne oglindim, în ape, faţă, nimb.

Dar să fugim, că-i blestemată coama.”

(Poveste, Cântecul focului)

     Sau această metaforă a morii solitare de lângă râu, sporită de ecoul vârstelor imemoriale, care ar putea sugera însemnele unei civilizaţii arhaice reverberând sentimentul veşniciei:

 

“Sunt ca o moară lângă râu.

Obişnuitu-s-a gândul

să doarmă în mine

vârste de-a rândul.

 

Sunt ca o moară lângă râu,

la poalele grindului.

Roţile mele bat

în undele timpului.

 

Sufletul meu

se va trezi cândva,

când pietrele mele

n-or mai umbla.”

 

Documentar de Z. CÂRLUGEA