România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Marele Crai al Munţilor Apuseni

     Se întorsese de la Viena cu sufletul atât de plin încât nu mai încăpea în el nici un alt simţământ în afara celui care îl copleşea. Vorbise cu împăratul şi împăratul îl ascultase, îl lăsase să-şi verse veninul din suflet şi-l înţelese. Ba, la urmă rostise gândul cel mare şi bun.

     Iancu parcă avusese un vis nespus de frumos, de realist. De-a lungul drumului i se învălmăşeau prin auz fel de fel de vorbe iar în ochi îi sticleau cele văzute. Cezarul şi curtenii credeau că o să-l orbească cu fastul şi bogăţiile curţii imperiale, cu viaţa de basm în care se lăfăiau.

     Trecuse nepăsător peste tot, privind dar nevăzând nimic, doar în minte îi stăruia limpede, înfipte adânc în memorie, cuvintele cezaro-crăieşti, glasul destinului crud, implacabil.

     - Vi se va face dreptate! Întoarce-te, potoleşte-ţi legionarii şi îndeamnă-i să se întoarcă acasă!

     - Doamne, nu mai pot grăi nimic, nu-mi mai încape în suflet ce mi-aţi promis, zise Craiul stăpân pe sine. Dar greul de abia atunci îl cuprinse.

     - M-am gândit, zise împăratul, că tu, cel care veghezi la liniştea împărăţiei, se cuvine să ai cea mai mare onoare, şi desprinzându-şi de la piept Crucea Sfântului Ştefan, îi spuse: ţine acest semn al dragostei mele.

     Craiul se întristă profund. De asta îl chemase, ca să-l ispitească cu onoruri şi daruri preţioase pentru a-l înlătura?

     - N-am venit pentru asta, maiestate. Decoraţiile strălucesc frumos pe piepturi de curteni şi împodobesc pe cei ce ţin la ele. Pentru neamul meu eu vreau şi cer dreptate.

     - Acum te-am înţeles, tu eşti adevăratul meu prieten... de azi înainte poporul cel atât de scump mie este liber şi stăpân pe întreaga Transilvanie.

     - O maiestate, scrieţi porunca!

     - Vei primi această poruncă în scris, spuse cezarul după câteva clipe de şovăire; du-te şi îndeamnă-i pe toţi la linişte şi pace.

     El a avut încredere în cuvântul împăratului şi, prin tribuni, dădu poruncă să se împrăştie legionarii pe la casele lor. Unii se împotriviră, nevoind să creadă aşa ceva, alţii setoşi să ajungă acasă se supuseră fără să cârtească şi, până la urmă toţi se risipiseră, peste tot.

     Ucazul împăratului n-a mai venit, iar duşmanii îşi începuseră pretutindeni prigonirile. Craiul moţilor simţea că piere de mii de ori învinuit de miile de morţi, indignat şi revoltat pe fiecare ucigaş care răpunea pe vreunul din neamul lui, falnic dar oropsit.

     Încet, încet, chinuit de gânduri întunecate, simţi că i se împăienjeneşte mintea. Ca un copil în joacă, luă la întâmplare un tulnic de lângă blidarul din casă, sună un cântec prelung, şi trist, o fărâmă de doină moţească izvorâtă din sufletu-i ars de dor, şi porni în lume. Străbătu nenumărate sate şi târguri, pribegind dezamăgit, fără nici o noimă, aşteptând ceva, ne mai ştiind ce aşteaptă.

     Uneori poposea la câte o răspântie de drumuri, întrebând pe câte un drumeţ:

     - Au n-ăi fi tu Iancu? şi omul îndurerat, lăcrimând, dădea din cap şi răspundea:

     - Cum să fiu eu?, că el e numai unul în lume. Iar el, marele Crai, cu mintea rătăcită şi ochii privind spre alte zări răspundea:

     - Eu sunt doar umbra lui nepieritoare şi gândul lui în izbânda de mâine...

 

Cloşca L. BĂLUŢĂ