România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Noi precizări în legătură cu “Documentele Unirii” de la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia

     Fapt bine cunoscut, printre cele mai remarcabile valori ale muzeului albaiulian, se numără şi “Documentele Unirii”, legate nemijlocit de marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Ele au fost donate acestuia de guvernul condus de Iuliu Maniu, cu ocazia “Serbărilor Unirii”, desfăşurate în istoricul oraş, în mai 1929. Ele cuprind peste 6.000 pagini, legate în piele, în culorile tricolorului românesc, în 6 impunătoare volume sau tomuri.

     Primele 3 volume dintre acestea, cuprind procesele verbale ale adunărilor electorale locale şi mandatele de deputat ale trimişilor naţiunii la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, sub numele de “credenţionale”, iar volumele 4-6 cuprind adeziunile colective ale locallităţilor din Transilvania la actul unirii Transilvaniei cu România.

     Dacă cele dintâi cuprind o documentaţie completă asupra reprezentării democratice a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş la măreaţa adunare, în schimb, volumele IV-VI nu cuprind decât adeziunile colective ale locuitorilor unei părţi din satele şi oraşele Transilvaniei, la Unire.

     Acest caracter incomplet al adeziunilor colective la Unire l-a preocupat şi frământat mult pe fostul muzeograf şi veteran al Unirii, Eugen Hulea, care pentru prima dată le făcea cunoscute prin publicarea în volumul “Apulum”, nr. VI/2, apărut în 1969, în cadrul unui studiu de specialitate.

     Valorosul “veteran” şi muzeograf, a realizat la sfârşitul carierei sale ştiinţifice, un alt valoros studiu, intitulat “Alba Iulia în zilele Marii Uniri din 1918”, publicat în Apulum nr. XVI/1978, în care îşi punea din nou aceeaşi problemă şi îşi exprima marea sa dorinţă de a vedea documentele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, publicate în mod integral.

     Din păcate, acest lucru s-a putut realiza abia în 1989, după dispariţia binecunoscutului cărturar albaiulian, de către un valoros colectiv ştiinţific, sub conducerea coordonatorilor Ion Popescu-Puţuri, acad. Ştefan Pascu şi Augustin Deac.

     Din fericire, din acest colectiv au făcut parte şi doi reprezentanţi ai Muzeului Unirii din Alba Iulia, care au contribuit din plin la reuşita lucrării.

     Cu acest prilej s-a realizat şi o amplă cercetare în toate arhivele, bibliotecile documentare şi muzeele din ţară pentru identificarea tuturor documentelor deţinute de acestea în legătură cu actul unirii Transilvaniei cu România.

     Astfel s-a confirmat ceea ce noi, specialiştii de la Alba Iulia, ştiam de câţiva ani, că “Documentele Unirii”, îndeosebi adeziunile colective ale localităţilor Transilvaniei la Unire, nu puteau fi complete şi încercarea de a le completa era zadarnică.

     În 1978, fostul director al filialei Alba Iulia a Arhivelor Statului, Ioan Pleşa, a publicat o concludentă dovadă, care explică motivele pentru care adeziunile colective ale localităţilor Transilvaniei la Unire nu erau complete. Această dovadă era inclusă în studiul dedicat de Ioan Pleşa, Consiliului Naţional Român din Cugir. (Ioan Pleşa, Constituirea şi activitatea C.N.R. Cugir, în Apulum XVI, 1978, p. 467-475)

     În acest studiu se arată că la 24 noiembrie 1918, Ariton Migia, preşedintele C.N.R. Cugir, a primit o scrisoare confidenţială de la Nicolae Bălan, preşedintele C.N.R. Sibiu, prin care i se făceau cunoscute rezultatele demersurilor delegaţilor transilvăneni, trimişi de Iaşi la guvernul şi la principalii oameni politici ai României pentru a afla părerea acestora în legătură cu modul cum aceştia credeau că trebuie înfăptuit actul unirii Transilvaniei cu România.

     Se arată că în mesajul acestora, sosit pe cale excepţională, prin intermediul unui avion care, plecând de la Bacău a aterizat pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, se cerea şi se sugera ardelenilor ca la adunările de alegeri a deputaţilor adunării naţionale să se adopte şi proclamaţii scrise, prin care poporul să-şi exprime voinţa sa de unire cu România, din care câte un exemplar să se trimită la Blaj pentru a fi expediat la Iaşi. În scrisoare se mai cerea continuarea organizării gărzilor naţionale româneşti, precum şi pregătirea unor provizii pentru armata română, care de puţină vreme a trecut graniţa spre Transilvania, dar va înainta încet pentru a da poporului posibilitatea de a realiza actul unirii în mod plebiscitar.

     Evident, cele mai grăitoare dovezi asupra caracterului plebiscitar al Unirii erau respectivele proclamaţii scrise, care trebuiau să poarte cât mai multe semnături fiecare. Ele vor fi adeziunile colective care începeau cu textul “Hotărârea noastră” şi purta apoi fiecare sute şi chiar mii de semnături ale poporului.

     Condiţiile excepţionale ale vremii au împiedicat trimiterea a câte unui exemplar al acestor acte la Blaj pentru a fi expediate la Iaşi, dar din fiecare localitate, un reprezentant al poporului acesteia, care s-a deplasat la Adunarea Naţională, în calitate de deputat oficial sau din entuziasm patriotic, a dus şi a prezentat adunării naţionale respectiva adeziune colectivă. Atâtea câte s-au adus la Alba Iulia au fost preluate de “Comitetul de organizare” al adunării şi în 1929 au fost trimise Muzeului Unirii din Alba Iulia.

     Mesajul de la Iaşi, pe care patrioţii ardeleni l-au urmat precât au putut, a sosit în Transilvania abia prin 23-24 noiembrie 1918, deci câteva zile după convocarea adunării naţionale, la 20 noiembrie 1918. Consiliile naţionale din sudul Transilvaniei, din vecinătatea Sibiului şi Blajului, cum a fost şi cazul celui din Cugir, au apucat să fie informate despre sfatul fraţilor din România de a se întocmi adeziuni colective, care să ateste în mod grăitor caracterul plebiscitar al actului unirii Transilvaniei cu România.

     Se pare că mesajul confidenţial în sensul de mai sus a fost transmis de la Blaj şi Sibiu prin curieri, iar nu prin poştă, de aceea el nu a mai ajuns în zonele mai îndepărtate ale Transilvaniei, în Banat, Crişana şi Maramureş.

     Astfel se explică faptul că adeziunile colective ale localităţilor din interiorul arcului carpatic provin numai din zona sudică a Transilvaniei şi lipsesc cu desăvârşire din restul zonei româneşti care la 1 Decembrie 1918 s-a unit cu patria mamă, România.

     Evident, zadarnic au fost căutate ele, în 1967-1968 de profesorul Eugen Hulea şi ulterior de mai tinerii săi colegi care au avut cinstea să facă parte din colectivul ştiinţific care a publicat în 1989 volumele VII-X din “1918 la români”, purtând şi titlul “Documentele Unirii”. Oricum, ne-au rămas destule dovezi zdrobitoare că Unirea cea Mare, a tuturor românilor, a fost actul plebiscitar şi entuziast al întregului popor român.

Nicolae JOSAN