|
Fapt bine cunoscut, printre cele mai remarcabile valori ale muzeului albaiulian, se numără şi
“Documentele Unirii”, legate nemijlocit de marea Adunare Naţională
de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Ele au fost donate acestuia de
guvernul condus de Iuliu Maniu, cu ocazia “Serbărilor Unirii”,
desfăşurate în istoricul oraş, în mai 1929. Ele cuprind
peste 6.000 pagini, legate în piele, în culorile tricolorului românesc,
în 6 impunătoare volume sau tomuri.
Primele 3 volume dintre acestea, cuprind procesele
verbale ale adunărilor electorale locale şi mandatele de deputat
ale trimişilor naţiunii la Marea Adunare Naţională de
la Alba Iulia, sub numele de “credenţionale”, iar volumele 4-6
cuprind adeziunile colective ale locallităţilor din Transilvania
la actul unirii Transilvaniei cu România.
Dacă cele dintâi cuprind o documentaţie
completă asupra reprezentării democratice a românilor din
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş la măreaţa
adunare, în schimb, volumele IV-VI nu cuprind decât adeziunile colective
ale locuitorilor unei părţi din satele şi oraşele
Transilvaniei, la Unire.
Acest caracter incomplet al adeziunilor colective
la Unire l-a preocupat şi frământat mult pe fostul muzeograf
şi veteran al Unirii, Eugen Hulea, care pentru prima dată le făcea
cunoscute prin publicarea în volumul “Apulum”, nr. VI/2, apărut
în 1969, în cadrul unui studiu de specialitate.
Valorosul “veteran” şi muzeograf, a
realizat la sfârşitul carierei sale ştiinţifice, un alt
valoros studiu, intitulat “Alba Iulia în zilele Marii Uniri din
1918”, publicat în Apulum nr. XVI/1978, în care îşi punea din
nou aceeaşi problemă şi îşi exprima marea sa dorinţă
de a vedea documentele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia
din 1 Decembrie 1918, publicate în mod integral.
Din păcate, acest lucru s-a putut realiza abia
în 1989, după dispariţia binecunoscutului cărturar
albaiulian, de către un valoros colectiv ştiinţific, sub
conducerea coordonatorilor Ion Popescu-Puţuri, acad. Ştefan
Pascu şi Augustin Deac.
Din fericire, din acest colectiv au făcut
parte şi doi reprezentanţi ai Muzeului Unirii din Alba Iulia,
care au contribuit din plin la reuşita lucrării.
Cu acest prilej s-a realizat şi o amplă
cercetare în toate arhivele, bibliotecile documentare şi muzeele din
ţară pentru identificarea tuturor documentelor deţinute de
acestea în legătură cu actul unirii Transilvaniei cu România.
Astfel s-a confirmat ceea ce noi, specialiştii
de la Alba Iulia, ştiam de câţiva ani, că “Documentele
Unirii”, îndeosebi adeziunile colective ale localităţilor
Transilvaniei la Unire, nu puteau fi complete şi încercarea de a le
completa era zadarnică.
În 1978, fostul director al filialei Alba Iulia a
Arhivelor Statului, Ioan Pleşa, a publicat o concludentă dovadă,
care explică motivele pentru care adeziunile colective ale localităţilor
Transilvaniei la Unire nu erau complete. Această dovadă era
inclusă în studiul dedicat de Ioan Pleşa, Consiliului Naţional
Român din Cugir. (Ioan Pleşa, Constituirea şi activitatea C.N.R.
Cugir, în Apulum XVI, 1978, p. 467-475)
În acest studiu se arată că la 24
noiembrie 1918, Ariton Migia, preşedintele C.N.R. Cugir, a primit o
scrisoare confidenţială de la Nicolae Bălan, preşedintele
C.N.R. Sibiu, prin care i se făceau cunoscute rezultatele
demersurilor delegaţilor transilvăneni, trimişi de Iaşi
la guvernul şi la principalii oameni politici ai României pentru a
afla părerea acestora în legătură cu modul cum aceştia
credeau că trebuie înfăptuit actul unirii Transilvaniei cu România.
Se arată că în mesajul acestora, sosit
pe cale excepţională, prin intermediul unui avion care, plecând
de la Bacău a aterizat pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, se
cerea şi se sugera ardelenilor ca la adunările de alegeri a
deputaţilor adunării naţionale să se adopte şi
proclamaţii scrise, prin care poporul să-şi exprime voinţa
sa de unire cu România, din care câte un exemplar să se trimită
la Blaj pentru a fi expediat la Iaşi. În scrisoare se mai cerea
continuarea organizării gărzilor naţionale româneşti,
precum şi pregătirea unor provizii pentru armata română,
care de puţină vreme a trecut graniţa spre Transilvania,
dar va înainta încet pentru a da poporului posibilitatea de a realiza
actul unirii în mod plebiscitar.
Evident, cele mai grăitoare dovezi asupra
caracterului plebiscitar al Unirii erau respectivele proclamaţii
scrise, care trebuiau să poarte cât mai multe semnături
fiecare. Ele vor fi adeziunile colective care începeau cu textul “Hotărârea
noastră” şi purta apoi fiecare sute şi chiar mii de semnături
ale poporului.
Condiţiile excepţionale ale vremii au împiedicat
trimiterea a câte unui exemplar al acestor acte la Blaj pentru a fi
expediate la Iaşi, dar din fiecare localitate, un reprezentant al
poporului acesteia, care s-a deplasat la Adunarea Naţională, în
calitate de deputat oficial sau din entuziasm patriotic, a dus şi a
prezentat adunării naţionale respectiva adeziune colectivă.
Atâtea câte s-au adus la Alba Iulia au fost preluate de “Comitetul de
organizare” al adunării şi în 1929 au fost trimise Muzeului
Unirii din Alba Iulia.
Mesajul de la Iaşi, pe care patrioţii
ardeleni l-au urmat precât au putut, a sosit în Transilvania abia prin
23-24 noiembrie 1918, deci câteva zile după convocarea adunării
naţionale, la 20 noiembrie 1918. Consiliile naţionale din sudul
Transilvaniei, din vecinătatea Sibiului şi Blajului, cum a fost
şi cazul celui din Cugir, au apucat să fie informate despre
sfatul fraţilor din România de a se întocmi adeziuni colective,
care să ateste în mod grăitor caracterul plebiscitar al actului
unirii Transilvaniei cu România.
Se pare că mesajul confidenţial în
sensul de mai sus a fost transmis de la Blaj şi Sibiu prin curieri,
iar nu prin poştă, de aceea el nu a mai ajuns în zonele mai îndepărtate
ale Transilvaniei, în Banat, Crişana şi Maramureş.
Astfel se explică faptul că adeziunile
colective ale localităţilor din interiorul arcului carpatic
provin numai din zona sudică a Transilvaniei şi lipsesc cu desăvârşire
din restul zonei româneşti care la 1 Decembrie 1918 s-a unit cu
patria mamă, România.
Evident, zadarnic au fost căutate ele, în
1967-1968 de profesorul Eugen Hulea şi ulterior de mai tinerii săi
colegi care au avut cinstea să facă parte din colectivul ştiinţific
care a publicat în 1989 volumele VII-X din “1918 la români”, purtând
şi titlul “Documentele Unirii”. Oricum, ne-au rămas destule
dovezi zdrobitoare că Unirea cea Mare, a tuturor românilor, a fost
actul plebiscitar şi entuziast al întregului popor român.
Nicolae JOSAN
|
|
