|
La 27 martie, 9 aprilie pe stil nou, s-au împlinit 84 de ani de când
Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât unirea a
ceea ce în mod greşit se numeşte “Basarabia” sau
“Moldova”, cu Ţara. Aniversarea a fost marcată de un ger
neobişnuit, instalat nu numai afară sau în case ci şi în
sufletele oamenilor. La 84 de ani de la Marea Unire, la Chişinău,
românii se aflau din nou în stradă, înfruntând ninsoarea şi
teroarea pentru... dreptul de a fi români. Şi aceasta în timp ce în
Ţara-mamă, redevenită profund “democratică” şi
a “tuturor posibilităţilor”, stimulaţi de recensământ
şi pofte europene, românii se declarau, care mai de care,
“daci”, “cumani”, “maghiari”, “vlahi” şi
“ghermanieni” adică “bănăţeano-ardeleni”, încât
îţi venea să te întrebi de ce nu şi “goţi”,
“americani” sau “eschimoşi”, fiindcă devine din ce în
ce mai clar că suntem stimulaţi să ne declarăm orice,
numai români NU, că nu mai e la modă!
Simptomatic
aşadar, aniversarea Unirii de la 27 martie/9 aprilie 1918 a fost
marcată de înregistrarea ca partid a “ligii” unui “ardelean”
de baştină din.. Bănie, care “s-a săturat de România”
şi printr-o mare tăcere care, dacă a fost perfect
justificată la nivel politic, nu poate fi acceptată la nivelul
mass-media. De asemenea, printr-o manifestare cu caracter intim organizată
de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, la Casa
de Cultură a Ministerului de Interne, printr-o eroică şi
reuşită încercare a Asociaţiei Studenţilor Basarabeni
Creştini din Timişoara de a organiza Festivalul “Zilele
Basarabiei”, în citadela ultimei revoluţii române şi
printr-o inteligentă iniţiativă a Fundaţiei Alba Iulia
1918 Pentru Unitatea şi Integritatea României de a organiza un
colocviu naţional de istorie, dedicat evenimentului, în capitala
Unirii şi spiritualităţii româneşti - Alba Iulia.
Din
păcate, dacă la Timişoara studenţii şi invitaţii
de peste Prut au participat în număr impresionant, invitaţii
din ţară şi universitarii băştinaşi au strălucit
prin absenţă. Aceeaşi lipsă de interes s-a putut
remarca şi la Alba Iulia, în Sala Unirii şi în alte centre
universitare. O lipsă a “elitiştilor”, a “intelectualilor
subţiri” care îşi târşie astăzi paşii, plini
de morgă europeană, pe culoarele ce păstrează încă
urmele paşilor unor Cipariu, Bariţiu, Iancu, Gojdu sau Raţiu,
flăcări vii, arzând până la ultimul strop al fiinţei
lor, pentru binele neamului. În plus, istoricii porniţi de la Cahul
şi Chişinău spre Alba Iulia au fost opriţi şi întorşi
de la graniţa arbitrar stabilită, cândva, de ocupanţi, de
către autorităţile antinaţionale de acolo, “îngrijorate”,
probabil, că vremea neprielnică îi va face să întârzie
la Marea Adunare Naţională, la care Iurie Roşca, desăvârşitul
patriot, convocase resturile neamului românesc de peste Prut.
|
|
|
Prticipanţi la Simpozionul Naţional din
ziua de 27.03.2002 |
Dezinteresul
“elitei” faţă de evenimentul de la 27 martie/9 aprilie 1918
s-ar putea explica atât prin comoditatea sătulului, care nu crede
celui flămând de ... Libertate cât şi prin tradiţie. Acea
tradiţie care ne învaţă că nu întotdeauna
“elita” noastră a fost una autentică şi că parveniţii,
aceia pe care Macarie îi definea la 1538 drept “minţi oarbe pentru
cele ce vor veni, dornici doar să-şi însuşească averi
ale altora, iar pe ale lor să le înmulţească cu mijloace
nedrepte”, se caracterizează prin slugărnicie fără
limite faţă de puternicii zilei şi spirit grosier de imitaţie.
Ei imită valorile şi opţiunile străinului fără
să le înţeleagă dar considerând că este de bon ton să
le adopte, supralicitându-le. Astfel, făcând radiografia generaţiei
de “titani” pe care partidele “istorice” o proclamă înfăptuitoare
a României Mari, Constantin Argetoianu concluziona că, în preziua
înfăptuirii Unirii, în anii 1914-1916, “elita” noastră
politică şi culturală se înfăţişa ca un
“Turn Babel... în care cele mai scârboase ambiţii căutau să-şi
facă jocul la adăpostul declamaţiilor patriotice... toată
lumea făcea politică europeană şi nimeni românească,
adică toată lumea se preocupa de soarta Europei şi nimeni
de a României.
Românii
se împărţeau în francofoni şi germanofili, şi cereau
intrarea noastră în război, după cum simpatiile lor se îndreptau
spre unii sau alţii din beligeranţi, fără se se ocupe
de interesele specifice româneşti. Nimeni nu mai simţea româneşte!”
Iar
dacă Unirea s-a înfăptuit, totuşi, la sfârşitul
primului război mondial aceasta s-a datorat, ca să-l parafrazăm
pe Mihail Kogălniceanu, naţiunii care a făcut-o. A făcut-o
la 24 ianuarie 1859 când şi-a ameninţat autoaleşii cu
moartea, gata “să năvălească pe uşi şi pe
ferestre” în sala în care se decidea dubla alegere a lui Alexandru
Ioan Cuza! A făcut-o sprijinind programul unionist al celui dintâi
domnitor al României, în timp ce elitiştii conspirau să-l
doboare! A sângerat pentru Unire pe toate fronturile, din Galiţia
şi Mărăşti la Isonzo şi Budapesta, în anii
1916-1919 şi ulterior, în anii 1941-1945, de la Stalingrad la porţile
Vienei, nesocotind nici o clipă că este condusă de
criminali de război şi, aşa cum au dovedit-o evenimentele
de la Chişinău, este gata să o facă şi astăzi,
spre disperarea foştilor apologeţi ai bolşevismului, reşapaţi
în europeni şi “analişti politici” înhămaţi nu
la plugul neaoş, ci la carul democraţiei europene din jugul căruia,
fără să sesizeze tragicomicul situaţiei, ne dau lecţii
de civism cu vechiul aplomb stalinist-stahanovist al activistului
mediocru.
În
ceea ce priveşte teritoriile româneşti răsăritene,
ţarii ruşi au vrut iniţial, datorită realităţii
din teren - consemnată între alţii de generalul Munnich, de
investigatorii Daniel Krwonn, Gavril mitropolitul, preotul Ivanov, Andrei
Konstantinov şi de consilierul Şumakov - să înfiinţeze
un sat satelit numit Moldova Nouă, la sfârşitul veacului XVIII,
între Nipru şi Nistru, întrucât populaţia, aşa-zişii
“cazaci” (turc “briganzi”, în tătară “hoinari”) sau
“ucrainieni” (slav “mărgineni”) era, în majoritate
zdrobitoare, românească. Succesele procesului de rusificare, demarat
după depunerea ultimului hatman român, Dănilă Apostol
(1734) şi fixarea graniţei imperiale pe Nistru (1791) i-au făcut
să se gândească că ar fi mai logic să renunţe la
capul de pod numit “Moldova Nouă” şi să pună mâna
pe deja existenta Ţară a Moldovei, înainte ca germanii care-i răpiseră
acesteia regiunile nordice sub numele de districtul Moldovei de Nord
(1775), rebotezat ulterior (1786), pentru mascarea raptului
“Bucovina”, să le-o ia înainte, desăvârşindu-şi
opera. În paranteză fie spus, rusificarea românilor din aşa-zisa
“Margine” sau Ucraina de la vest de Nipru, s-a încheiat abia în urma
conflictului româno-român, cunoscut sub numele de “Războiul
transnistrean” de la începutul deceniului trecut, când românii care
mai simţeau româneşte au fost înfrânţi, cu ajutorul
Armatei a 12-a rusă, de românii cazaci de tipul Mărcuţă,
Chiţac, Caraman, românitatea repliindu-se la vest de Nistru.
La
Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), împăratul Răsăritului,
ţarul Alexandru I (1801-1825) i-a pretins împăratului
Occidentului, Napoleon I (1804-1814), ca o condiţie a încetării
războiului cu Poarta, declanşat în 1806, Principatele Române.
Napoleon cel mare a obiectat însă că juridic, ruşii pot
cere drept compensaţii doar teritorii otomane, ori Moldova şi
Muntenia, nefăcând parte din Casa Islamului (teritoriul Imperiului
otoman) erau, din punctul de vedere al dreptului internaţional,
principate independente aliate Porţii prin tratative şi care, în
plus, îşi trădaseră aliatul, furnizând ajutor militar ruşilor.
În această situaţie ţarul a cerut Basarabia, ca teritoriu
cucerit de otomani de la Ştefan cel Mare în 1484 şi care,
situat sub Bugeac (răpit de Poartă lui Petru Rareş în
1538) reprezenta doar fâşia litorală a Dunării maritime,
de la vărsarea Prutului până la Chilia inclusiv. Pe hărţile
prezentate francezilor însă, reorientat pe direcţia S-N, numele
“Basarabia” a apărut scris pe întreaga Regiune de Est a
Moldovei, între Chilia şi Hotin, Siret şi Nistru. Cum
francezilor li s-a părut cam dubioasă mărimea acestui
teritoriu “otoman” de care nu auziseră, ruşii au retractat
şi, cerându-şi scuze pentru greşeală, au restrâns
“Basarabia” la regiunea dintre Prut şi Nistru. Cu atât mai mult
cu cât împăratul habsburgic Francisc I (1792-1830) ameninţa că
este “gata să meargă până la jertfa ultimului ungur
şi a ultimului german, dar nu va admite să piardă
ţările române de la hotarele sale”. Metoda înghiţirii
pe părţi a Principatelor Române extracarpatice părându-i-se,
în aceste condiţii, cea mai bună, ţarul a extins
procedeul, “Proiectul Prozorovski” apărut în 1810, împărţind
teritoriul acestora în 4 regiuni (Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia)
care puteau fi acaparate una după alta şi transformate în
gubernii. Scopul declarat era transformarea lor prin rusificare, în state
slave de legătură cu teritoriile otomane locuite de slavii
balcanici. Pentru atingerea lui, în Moldova de Est, aşa-zisa “Basarabie”,
la prima vizită, autocratul Alexandru I propunea ca, după rapt,
să se introducă “binefacerile unei administraţii părinteşti
şi liberale, ca astfel să fie atrasă, cu dibăcie, atenţia
popoarelor limitrofe asupra fericirii ei”. Românilor urmau să li
se facă promisiuni iar elita lor avea să fie cumpărată:
“Pentru a ajunge la întemeierea unui stat slav trebuie
- ordona ţarul - să le promitem independenţa, bărbaţilor
influenţi recompense pecuniare, iar decoraţiuni şi titluri
convenabile pentru ceilalţi”. Astfel văzând “raiul” din
Basarabia, urmau să fie atraşi şi ceilalţi locuitori
din Moldova de Vest, Muntenia, Oltenia, ba chiar şi sârbii şi
bulgarii care căutau cu toţii “o patrie”.
În
anul 1812, graţie trădării lui Manuc-bey la tratativele
ruso-otomane de la Bucureşti, care puneau capăt războiului,
planul a demarat prin adjudecarea ilegală de către Rusia a
Moldovei de Est şi transformarea sa în ceea ce nu existase niciodată
- o “Basarabie”... rusească. În vara anului 1853, ruşii au
încercat să traducă în fapt şi restul planului, ocupând
prin surprindere cu 80.000 soldaţi, restul Moldovei, Muntenia şi
Oltenia, actul conducând la destrămarea Sfintei Alianţe - acea
Uniune europeană creată de Austria şi Rusia în 1815 ca
alianţă a suveranilor îndreptată împotriva libertăţii
popoarelor. Declanşat pentru români, conceput ca război
ruso-otoman, Războiul Crimeii (1853-1856) a angrenat, la cererea
Imperiului habsburgic, toate marile puteri europene împotriva Rusiei,
care, înfrântă, a fost îndepărtată de la Dunărea
maritimă. Tratatul de pace de la Paris, readucea la 18/30 martie
1856, o parte a teritoriului răsăritean răpit Moldovei,
judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, în componenţa
acestuia. Pentru scurt timp însă, deoarece respingând darul otrăvit
al Europei, o Uniune fictivă sub numele de “Principatele Unite ale
Moldovei şi Valahiei” sau “Moldo-Vlahia”, naţiunea română,
prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859 şi
prin Proclamaţia către naţiune din 11 decembrie 1861, au
semnat decesul ca state româneşti medievale al Moldovei şi “Valahiei”,
înscriind pe harta continentului România ca stat naţional, împărţit
pe judeţe, din care făceu parte şi amintitele Cahul, Ismail
şi Cetatea Albă. Până în 1878 însă, când încălcând
prevederile Convenţiei din 4-16 aprilie 1877, privind cooperarea în
războiul antiotoman din 1877 - 1878, Rusia le-a răpit din nou,
de data aceasta României, în chiar ziua în care Dobrogea revenea la
patria-mamă (1/13 aprilie 1878, Congresul de pace de la Berlin).
Prin
voinţa părţilor de naţiune cotropite însă, la 27
martie/9 aprilie 1918 aşa-zisa “Basarabie” fosta Moldovă de
Răsărit şi la 28 noiembrie 1918 aşa-zisa “Bucovină”,
fosta Moldovă de Nord, au cerut şi obţinut prin recunoaştere
internaţională, integrarea în România. Acelaşi lucru s-a
întâmplat şi la 1 decembrie 1918 când Transilvania intracarpatică,
Partium-ul, inclusiv Maramureşul şi Banatul întreg au cerut
Unirea, dispărând definitiv ca entităţi regionale româneşti
medievale, în istorie, prin topirea în unica Românie, împărţită
pe judeţe. Din păcate şi România şi Sfatul
Ţării de la Chişinău i-au pierdut din vedere pe românii
dintre Nistru şi Nipru, “urmaşii dacilor”, acele
“Veteranae Dacorum Transdanubianorum cohortes” (Samuel Kuszewich) care
au făcut gloria militară a Rusiei Romanovilor. În pofida
cererilor şi votului lor, ca şi timocenii, de teama intervenţiei
marilor puteri, românii transnistreni au fost abandonaţi, cu tot cu
pământurile şi străvechile lor oraşe: Oceakov, Moghilău,
Balta, Grigoriopol, Dubăsari, Tiraspol, Elisabetgrad, Silibria,
Iampol, Jaruga, Rasov, Vasilcău etc.
Cu
durere, deputaul lor Toma Jalbă reproşa la Congresul ostăşesc
de la Chişinău (octombrie 1917): “Dar eu vă întreb, fraţilor
care sunteţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii,
cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe
celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în
gura motanului? Dar să ştiţi că, dacă ne veţi
uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa dincolo
de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul
mersul, decât să rămânem despărţiţi unii de alţii!”
Şi, pentru că şi-au proclamat unilateral voinţa, “să
ne soidinim cu fraţii noştri din Moldova” au fost masacraţi
de trupele Armatei Roşii, din ordinul lui I.V. Stalin.
Adept
al vechiului plan ţarist, urmărind ocuparea teritoriilor româneşti,
părţi acum ale unui stat unic numit România, Stalin a reluat
apoi, pentru crearea unei baze de pornire în vederea cuceririi, ideea
ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796) şi a inventat un nou stat
numit “Moldova”, la 63 de ani după dispariţia ca stat a
autenticei Moldovei, în istorie, într-o regiune în care aceasta nu-şi
extinsese niciodată fruntariile - la Est de Nistru. Astfel s-a născut
în imensitatea sovietică, la 12 octombrie 1924 ficţiunea statală
de numai 7.514 km2, cu 568.984 de locuitori, sporită în 1934 la
8.434 km2 şi 615.500 locuitori, români transnistreni, numită
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Redusă
la o suprafaţă neînsemnată a teritoriului românesc dintre
Nistru şi Nipru, în jurul oraşului Balta, ea a fost concepută
ca o bază de plecare pentu cucerirea şi bolşevizarea României
Mari. Cel puţin aşa reiese din declaraţie la instalare a
primului său preşedinte, evident rus, Grigori Ivanovici Borisov,
încehiată cu pateticele cuvinte “Trăiască Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României
Socialiste!”. Ea a fost utilizată în 1940, când, în urma
ultimatum-urilor din 26 şi 28 iunie URSS a răpit României
teritoriul răsăritean (fosta “Basarabie”) şi de
nord-est (Herţa şi o parte din fosta “Bucovina” în modul
următor: Herţa, judeţele de nord ale României (ale
fostelor “Bucovina” şi “Basarabia”) ca şi Cetatea Albă
şi Ismail au fost încorporate Republicii Sovietice Socialiste
inventată la 11/12 decembrie 1917 sub numele de Ucraina, restul
teritoriului României de Est răpite fiind, unificat (2 august 1940)
cu zisa RSS Moldovenească, în scopul extinderii asupra sa, pentru
mascarea raptului, a numelui de “Moldova”. Tot Ucrainei i-au fost
atribuite teritoriile româneşti răpite ulterior: insulele Tătaru
Mare (7,5 km2), Dalerul Mare (3,4 km2) şi Mic (2,5 km2), Maican (0,25
km2) la 24 octombrie 1940 şi Insula Limba (5 km2) la 5 noiembrie
1940.
Iată
de ce, în calitate de istoric, dacă resping ca impropriu numele de
“Basarabia” - intervenţia de la 1807 a serviciilor speciale
ţariste, servind scopului cotropirii părţii de răsărit,
dintre Prut şi Nistru, a teritoriului Ţării Moldovei,
resping în egală măsură numele de “Moldova” atribuit
teritoriului românesc de la est de Prut. Pentru că Moldova istorică,
adică statul medieval românesc numit Ţara Moldovei, a dispărut
pentru totdeauna în istorie la 11 decembrie 1861, Stalin inventând, în
teritoriile transnistrene pe care acesta nu le închisese nicodată între
hotarele sale, o Moldovă nouă, “Socialistă”, ca punct
de plecare declarat al agresiunii împotriva României. Iar astăzi,
de această invenţie stalinistă se agaţă cu
disperare atât ultimii stalinişti, cât şi “europeniştii”
din exterior şi interior care încearcă să reînvie, în
vederea federalizării şi spargerii unităţii României,
amintirea defunctelor state sau provincii româneşti medievale
(Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Banat, Crişana,
Transilvania, Maramureş, “Bucovina”...) topite în trupul unic al
Ţării care şi-a afirmat dreptul de a păstra numele
poporului său, în perioada 1861-1918. Drept urmare, teritoriul românesc
de dincolo de Prut, integrat parţial României în anii 1861-1878
(judeţele Cahul, Ismail, Cetatea Albă) şi total în anii
1918-1944, nu poate fi luat în considerare decât ca parte integrantă
a României şi anume ca României de Est. O Românie intrată sub
ocupaţie o dată cu Germania de Est dar care, spre deosebire de
aceasta, încă suportă rigorile ocupaţiei. O Românie în
care băştinaşii încă se luptă pentru dreptul de
a fi români şi dramaticele evenimente ale începutului de an 2002
care i-au grupat pe patrioţi în jurul lui Iurie Roşca, au
demonstrat că acolo se desfăşoară, din păcate, ca
şi în Transnistria deceniului trecut, un conflict româno-român.
Adică un război între românii în care mai arde flacăra
vie a conştiinţei naţionale şi cei care, rusificaţi
prin bolşevizare, au devenit adepţii unei identităţi
noi, fabricată de ocupant, aceea de “moldovean”. O nouă înfrângere,
adică victoria uitării şi a strategiei ocupantului, după
pierderea teritoriului dintre Nistru şi Nipru, unde a biruit
identitatea inventată a unei ţări a “mărginenilor”
(ucrainienilor), ar însemna o nouă repliere, definitivă de data
aceasta, a românităţii răsăritene, de la Nistru pe
Prut şi întoarcerea, sub numele de “Moldova”, a României de
Est, din drumul spre Europa civilizată către un Răsărit
plasabil în continuare, în afara spaţiului european şi a
timpului.
Dr.
Mircea DOGARU
|
|
