|
- moartea Craiului Munţilor -
Avram Iancu s-a abătut în drumurile lui, de
mai multe ori şi pe la Blaj. Cel din urmă popas pe care l-a făcut
aici a fost la 22 octombrie 1853, dată când a avut loc instalarea solemnă a mitropolitului Alexandru
Sterca Şuluţiu. Craiul munţilor a sosit pe neaşteptate.
Intrând în curtea vlădicească a întâlnit pe
Iosif Sterca Şuluţiu, prietenul său din copilărie,
cu care îmbrăţişându-se s-au îndreptat spre stejarul
secular din grădina castelului, aşezându-se la umbra crengilor
lui. Avram Iancu a deschis îndată vorba spunând:
“Frate Şuluţiu am venit aici să
cer audienţă la Schwarsenberg căci nu o mai pot duce cu nemţii,
nu-mi pot primi nici partea părintească după moartea tatălui
meu, să port procesul muntenilor nu mă lasă, azi-mâine va
trebui să umblu la cerşit. Roagă-te de unchiul tău
mitropolitul să-mi sprijinească rugarea”.
“Va fi foarte greu frate Iancule, nu vezi tu ce e
pe capul unchiului meu? Mi-a spus de azi diminaţă, că
oricine să fie, înainte de biserică nu poate să-l primească...”
“Dar te rog frate Şuluţiu, du-te la
unchiul tău şi-l roagă”.
“Să mergem” zic eu şi părăsirăm
grădina.
Intrând la mitropolitul, “acesta” nu prea s-a
bucurat de vizita mea, m-a întrebat “Ce vrei nepoate?”
“E aici Iancu”.
“Bine, invită-l la masă, vezi să
capete un bilet la masa din reşedinţă, dar eu acum n-am
timp să vorbesc cu el...”
“Unchiule, Iancu te roagă să-i sprijineşti
cererea dânsului la Schwarsenberg”.
“Pentru Dumnezeu numai asta mi-a lipsit, dar nu
vedeţi ce este astăzi pe capul meu? Nu se poate, nu se poate!
fii bun şi lasă-mă singur.”
Ce să fac? vedeam greutăţile dar
vedeam cu ochii mei sufleteşti figura Iancului, aşa cum o văzusem
sub stejar.
Mi-am luat sufletul în dinţi:
“Unchiule! Să nu-l lăsăm să
iasă nemângâiat din curtea aceasta unde el a intrat cu atâta încredere.”
Mitropolitul a tresărit: “Bine zici tu!
Spune-i să vină, da până ai bate în palme să
fie aici.”
Atât mi-a trebuit şi mie... “Vino Iancule”.
Iancu l-a informat pe mitropolit, în puţine
cuvinte, despre dorinţa dânsului. Bătrânul a intrat la
Schwarsenberg.
Peste cinci minute a ieşit şi-a împărtăşit
Iancului, că Schwarsenberg şi-a făcut notiţele
trebuincioase, şi a promis că îndată ce se va întoarce de
la Sibiu, va dispune de cele de lipsă.
Iancu s-a depărtat cu bucurie şi plin de
speranţe... Iancu nu a rămas la prânz, mai târziu am auzit de
la nişte studenţi că l-au văzut trecând peste Câmpul
Libertăţii cu capul desvelit, cu pălăria în mână.
Sărmanul Iancu! Îşi va fi adus aminte de
15 mai 1848, când el a sosit cu cei zece mii de moţi ai săi, pe
Câmpul Libertăţii de uralele de vivat şi strigăte de
bucurie cu care l-au primit ceilalţi fraţi români, care aşteptau
sosirea lui. Atunci gemea valea Târnavelor de strigăte de bucurie,
iar acum gemea pieptul dânsului de jale şi durere”.
Din curtea vlădicească Craiul munţilor
cu sufletul tulburat de cumplitele îndoieli şi nedreptăţi
pe care le-a săvârşit împăratul din cărarea de pe
malul râului, şi când ajunse în câmpul larg smălţuit cu
flori veştede, îşi descoperi capul, ca în faţa unui
altar. Cine ştie în ce măsură vor fi reînviat în inima
sa impulsuri vechi? Iar glasul de chemare al trecutului era prea slab, ca
să smulgă zăbranicul ce-i acoperea creerii. Când clopotele
catedralei prinseră a suna în cadenţa cunoscută de altă
dată, iar uralele mulţimii întrunite în această zi pentru
a sărbători instalarea primului mitropolit de la Blaj, străbătură
ca un ecou de clopote spre Câmpul Libertăţii, o clipă măcar
i se pare că le retrăieşte, ca tribun al poporului, reînvierea
naţiunii sale. După fiorii bucuriei apar însă de îndată
şi vedeniile tulburătoare care îi paralizaseră puterile.
De aceea pleacă să rătăcească pe alte drumuri,
doar ar răzbi să alunge duhurile blestemate”.
După 1860 se reface fiziceşte, redevenind
blând, copilăros şi ascultător. Gheorghe Bariţiu l-a
văzut în acest timp, bucurându-se de înfăţişarea pe
care o avea. La rugămintea prietenilor a încercat să-l înduplece
să-şi reia activitate de advocat. Avram Iancu îi vorbi până
la un loc, ca orice om cuminte, normal, răspunzând logic şi
precis, dintr-odată însă, fixându-l enervat, zise: “Hm, doar
nu-i vrea şi dumneata să mă aresteze iarăşi nemţii
austrieci?” Vechea fobie nu era încă vindecată.
Prietenilor şi cunoscuţilor când îl întâlneau
şi-l întrebau să le descopere câte ceva din tainele trecute
ale sufletului său, le răspundea: “Eu nu-s Iancu. Eu sunt
umbra lui Iancu, Iancu e mort.”
Avram Iancu avea şi momente de luciditate, dar
despre faptele petrecute în anii 1848-1849 nu vorbea, înjura însă
cumplit pe nemţi. Societăţile le încuraja, dacă
şedea la o masă, la prânz, şi dacă mai veneau şi
alţii, se scula şi fără a zice nici un cuvânt, se depărta.
Îşi scotea fluierul din buzunar şi cânta “Marşul lui
Iancu” pe care poporul i l-a făcut în anul 1848. Prietenii se
interesau de soarta eroului, îl ajutau cu veşminte bune. El însă
cât ce se depărta le arunca, şi se îmbrăca ţărăneşte,
totdeauna în opinci.
Craiul munţilor, în anul 1850 şi-a
redactat testamentul, care, prin cuprinsul lui, rămâne un mărgăritar
al naţionalismului românesc: “Unicul dor al vieţii mele este
să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care, după
puteri, am şi lucrat până acuma, durere, fără mult
succes, ba tocma cu întristare văd, că speranţele mele
şi jertfa adusă, se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile
mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune, că
viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât dispun, ca
după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi
nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii
pentru ajutor la înfiinţarea unei Academii de drepturi, tare crezând
că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii
mele”.
|
|
|
|
"Crucea Iancului", Blaj. Azi
Monument disparut |
Ultimii ani din viaţă îi trăieşte
greu. Boala îl chinuia din nou, tot mai crâncen. Fizicul îi slăbeşte,
şi dorul de ducă îl depărtează iarăşi de
casă mai adeseori. Hoinăreala neîncetată îi zdrobeşte
şi chinuie trupul şi sufletul. Aspectul său devine tot mai
jalnic. La 24 martie 1867 scrie o petiţie adresată împăratului,
pentru o subvenţie care să-l ajute “în starea sa prezentă...
vrednică de a se numi mizeră”. Răzgândindu-se până
la urmă, se pare, că nu a trimis-o la destinaţie.
Scrisoarea adresată redactorului “Gazetei
Transilvaniei” la 23 iunie 1871 pare să fie cea din urmă scrisă
de mâna sa. Ea cuprinde idei limpezi aproape şi gânduri: “Mai săptămâna
trecută nu numai natura vegetală ci şi firea omenească
îmbrăcase un doliu supărăcios. Însă zeii cei de sus
amândouă astea firi, le schimbă în bucurie liniştind
viforele timpului. Aşa dară noi ăştia de la munţi
presimţind c-om avea un an mai bun decât gândeam, noi am vrea ca
bucuria noastră să invadeze şi şesurile, prefăcând
ostenelele oamenilor în fruct, şi atunci însăşi oricare
naţiune să poată învia şi organiza cele de lipsă,
naţiunile cele puternice prin cultura lor sosind un ajutor unul
altuia. Asta ar fi de dorit şi la poporul român, ca şi ei să
se ajute unul pe altul, să poată înainta asemenea cu celelalte
naţiuni”.
Şirul ideilor are logică, şi făcând
abstracţie de un acord greşit, s-ar putea crede că
scrisoarea nu trădează o stare prea îngrijorătoare a sănătăţii.
Scrisoarea e semnată “ca avocat şi general prefect al legiunii
Auraria-Gemina”.
În cursul anului 1872 se simţea bolnav şi
istovit. Câteva luni din primăvară a fost îngrijit în
spitalul din Baia de Criş. Avusese o puternică hemoragie,
chinuit greu de tusă. În august după un scurt popas în Valea
Bradului, a plecat din nou spre Baia de Criş.
În dinimeaţa zilei de 10 septembrie nou, 1872
l-au găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, sub streaşina
unei clăi de fân din ograda brutarului Ioan Stupină, zis Liebe,
din Baia de Criş.
Inimoşii bărbaţi de la conducerea
Zarandului făcură atunci un gest eroic ce echivala - conform
mentalităţii ungureşti - cu un nou semn de insurecţie.
Ei declarară pe Iancu “mortul Naţiunii” hotărându-i
funeralii naţionale. Anunţul funebral multiplicat în tipografia
judeţului, a fost dat în numele Naţiunii Române. Apoi corpul
neînsufleţit al eroului fu cules de pe iarba înlăcrimată
de roua dimineţii şi înălţat pe un catafalc pompos,
în casele advocatului Simionaşiu, asesor la sedria orfanală
Un alt asesor, Dimitrie Popa, a fost trimis la Deva
să cumpere cele trebuincioase unei fastuoase înmormântări,
şi să aducă un taraf de muzicanţi. Se arborară
drapele naţionale la prefectură, şi la casa unde zăcea
mortul.
Curierii porniţi călări în josul
şi susul văii, către Hălmaj şi Brad, purtară
în lungul satelor tristul mesaj. În urma lor prinseră a vui
clopotele pe toate văgăunele pe toate culmile, şi vestea
morţii lui Iancu se răspândi cu iuţeala fulgerului.
Trei zile şi trei nopţi răsunară
într-una clopotele înfiorând văzduhul de jale şi îndemnând
pelerinii spre Baia de Criş
În vremea aceasta douăzeci şi trei preoţi,
înveşmântaţi în sfintele ornate, în frunte cu protopopii Mihălţanu
(ortodox) din Brad, şi Balint (unit) din Roşia Montană, săvârşeau
prohodul...
Înmormântarea a fost fixată pe ziua de 15
septembrie la ora două după amiază, în cimitirul de la
Ţebea sub gorunul lui Horia. Se adunaseră la întristata
solemnitate mii de ţărani din întreg cuprinsul Zarandului
şi zeci de delegaţi în frunte cu primarii şi notarii
satelor. Când porniră spre groapă, şi norodul se închiegă
în rânduri de câte patru, cortegiul funerar fu atât de lung, încât
capul lui cu praporii, ajunsese în cimitirul din Ţebea, iar sfârşitul
era în curtea caselor lui Simionaş, în Baia de Criş.
Pe drum taraful de lăutari intonă “Marşul
lui Iancu”, “Deşteaptă-te române” şi celelalte cântece
naţionale.
La mormânt s-a distribuit o odă dedicată
memoriei lui Avram Iancu, scrisă de Gheorghe Secula.
“Hora mortului” cântecul lung şi jalnic
în care Iancu îşi lua rămas bun de la foştii lui ostaşi,
cântat de un prieten al eroului, un bătrân şi iscusit cantor
din Roşia, stârni hohote de plâns în rândurile norodului.
Protopopul Mihălţanu, care era totodată
şi directorul gimnaziului din Brad, a ţinut un înflăcărat
discurs, comparând pe Avram Iancu cu Ioan Botezătorul, lăsând
să se înţeleagă, că Iancu a fost premergătorul
Mesiei, celui ce va să vie.
Advocatul Gheorghe Secula, care era totodată
şi procuror judeţean, a făcut biografia lui Iancu, spunând
între altele: “Mai curând sau mai târziu, dar sigur, va veni ora, când
ideea de libertate naţională va reuşi, mândră şi
triumfătoare”.
Salva de împuşcături detunară când
rămăşiţele înfrântului erou fură slobozite în
sânul de masă primitoare a gliei.
Câteva zile după aceasta s-au prezentat la
prefectura judeţului în Baia de Criş, doi ţărani
necunoscuţi. Înteresându-se cât a costat înmormântarea lui
Iancu, au scos pungile şi au plătit toate chletuielile. N-au
vrut să-şi spună numele. Parastase şi pomeniri au
urmat apoi. Grandioasa înmormântare cum n-au cunoscut aceste plaiuri nu
s-a terminat însă, solemnităţile continuând încă
luni de-a rândul prin numeroase parastase ce se înălţaseră.
Toate periodicile româneşti de dincoace
şi de dincolo de Carpaţi, asociindu-se la doliul naţiunii,
publicară panegirice relevând virtuţile marelui dispărut.
“Plânge tot românul de la munte până la mare” scria “Românul”
din Bucureşti.
“Gazeta Transilvaniei” din Braşov, scria
în necrologul care anunţa moartea Craiului munţilor: “Martir
al sorţii naţiunii Du-te la masa cea pompoasă a eternei
memorii, unde cu eroii lui Ştefan cel Mare şi Mihai, mişcaţi
zeii, ca să nu fie târziu a împrăştia toţi norii ce
vor a întuneca orizonturile vieţii naţionale, politice, a fraţilor
şi nepoţilor voştri din Ardeal, cari cu pietate vă
divinizează. Eternă a ta memorie pe aripile faptelor tale, săpată
în istoria naţiunii române”.
Ziarul “Federaţiunea” vestea astfel
moartea lui Avram Iancu “Brazii şi stejarii plâng, şi suspină
munţii, căci a murit decoarea (podoaba), mândria lor, Iancu, îl
plâng muntenii, nedespărţiţii săi soţi de arme,
cu care adeseori, în umbrele munţilor ţinea sfaturi de bătălie,
şi împreună cu ei se bucura de succesele armelor, şi unde
seara, înconjurat de resoluţii săi tribuni, la via flacără
a focurilor se cufunda în cugete adânci. Îl plânge Ardealul, scumpa
patrie şi poporul român, pentru a cărui nume, libertate şi
existenţă, a purtat spada română şi a băgat frică
şi respect în casele boierilor şi ale negrilor duşmani,
şi naţiunea întreagă, de la mare până în munţi,
este în doliu, şi varsă lacrimi la scumpul sicriu”.
Revista “Familia” în nr. 39 scria: “cu vie
întristare aflăm că în mai multe biserici româneşti s-au
ţinut parastase pentru eterna odihnă sufletească a lui
Iancu. Credem că exemplul va fi imitat de toţi preoţii noştri,
şi nu vor întârzia a aduce tributul stimei lor, pentru umbra
martirului nostru”.
La 3 noiembrie s-a slujit întâiul parastas pe
mormântul de la Ţebea, declamându-se şi un lung poem scris de
Iosif Vulcan, intitulat “Gorunul lui Horia”.
Din
memoriile prof. Ştefan MANCIULEA; manuscris inedit
|
|
